Announcing: BahaiPrayers.net


More Books by Dr. J.E. Esslemont

Baha'u'llah si Era Noua (Baha'u'llah and the New Era)
Free Interfaith Software

Web - Windows - iPhone








Dr. J.E. Esslemont : Baha'u'llah si Era Noua (Baha'u'llah and the New Era)
CUVÂNT ÎNAINTE

În decembrie 1914 am luat întâia oară cunoştinţă de învãţăturile lui ‘Abdu’l-Bahá printr-o convorbire cu nişte prieteni care se întâlniseră cu nişte Bahá’í şi care îmi împrumutară câteva broşuri. Am fost dintru început uimit de larga înţelegere a acestor învăţături, de puterea şi frumuseţea lor. Am înţeles că ele răspundeau celor mai adânci nevoi ale lumii moderne, mai deplin şi mai mulţumitor decât orice altă alcătuire religioasă ce întâlnisem vreodată - părere pe care toate studiile pe care le-am făcut pe urmă n-au putut decât să o adâncească şi s-o întărească.

Pe când căutam o mai desăvârşită cunoaştere a acestei mişcări, am întâmpinat mari greutăţi pentru a-mi găsi cărţile ce-mi trebuiau, ceea ce în curând îmi insuflă ideea de a rezuma într-o carte miezul celor aflate de mine, ca să fie mai uşor la îndemâna altora.

Când s-a redeschis după război comunicarea cu Palestina, am scris lui ‘Abdu’l-Bahá trimiţându-I primele nouă capitole ale cărţii mele care era atunci terminată în prima ei schiţare.

Am primit un răspuns foarte binevoitor şi plin de îndemn, precum şi o prietenoasă invitaţie de a-L vizita la Haifa şi de a-I aduce întreg manuscrisul meu. Invitaţia a fost primită cu bucurie şi am avut marea cinste de a petrece două luni şi jumătate ca oaspete al lui Bahá’u’lláh în iarna anului 1919-1920. În timpul acestei vizite ‘Abdu’l-Bahá a discutat cu mine asupra acestei cărţi în mai multe rânduri.

Mi-a dat nepreţuite îndrumări pentru desăvârşirea lucrării şi avea de gând să pună să se traducă în limba persană îndată ce aş fi revizuit-o definitiv, astfel ca să o poată citi întreagă şi să o corecteze sau să o modifice unde ar fi fost nevoie. Revizuirea şi traducerea cărţii s-au înfăptuit după cum propusese El şi ‘Abdu’l-Bahá a găsit timp în viaţa lui atât de plină să revadă şi să corecteze vreo trei capitole şi jumătate (Capitolul I-II-IV şi o parte din al III-lea) înainte de a înceta din viaţă. E o mare durere pentru mine că nu a putut ‘Abdu’l-Bahá să corecteze întregul manuscris căci valoarea cărţii ar fi fost prin aceasta cu mult mai ridicată. Întregul manuscris totuşi a fost revizut cu multă grijă de către un comitet al Adunării Naţionale a Bahá’ílor din Anglia şi această publicare a fost aprobată de Adunare. Shoghi Effendi, nepotul lui ‘Abdu’l-Bahá şi „Păzitor al Cauzei” a citit şi el întregul manuscris (în englezeşte) şi i-a dat deplina sa aprobare.

Cu toate că i-a fost cu neputinţă să întreprindă o revizuire a tuturor traducerilor, cu privire la izvoarele originale el a propus în mai multe rânduri interpretări mai desăvârşite* pe care cu bucurie le-am adoptat.

Sunt adânc recunoscător Doamnei E.J. Rosenberg, Domnişoarei Claudia S. Coles, lui Jináb-i-Avarih* (învăţatul istoric persan al mişcării Bahá’í) lui Mírzá Lutfu’lláh S. Hakím, domnilor Roy Wilhelm şi Mountford Mills şi multor altor alţi binevoitori prieteni pentru preţiosul lor ajutor, în timpul pregătirii acestei lucrări.

În ceea ce priveşte scrierea în litere europene a numelor şi a cuvintelor arabe şi persane sistemul adoptat în această carte este cel de curând recomandat de Shoghi Effendi pentru întreaga lume Bahá’í.

Fairford-Cults J.E. ESSLEMONT
lângă Aberdeen
CUPRINS
Pagina
Cuvânt înainte
CAPITOLE
I Vestea cea bună *
II Báb: Premergătorul *
III Bahá’u’lláh: Slava lui Dumnezeu *
IV ‘Abdu’l-Bahá: Servitorul lui Bahá *
V Ce este un Bahá’í *
VI Rugăciunea *
VII Sănătatea şi vindecarea *
VIII Unitatea religioasă *
IX Adevărata civilizaţie *
X Drumul spre pace *
XI Diverse porunci şi învăţături *
XII Religie şi ştiinţă *

XIII Profeţii împlinite de către Mişcarea Bahá’í *

XIV Profeţiile lui Bahá’u’lláh şi ale lui ‘Abdu’l-Bahá *

XV Privire înapoi şi privire înainte* *
Bibliografie *
Index *
CAPITOLUL I
VESTEA CEA BUNÃ

„Cel făgăduit tuturor popoarelor lumii a apărut. Toate neamurile şi toate ţările erau în aşteptarea unei revelaţii şi El, Bahá’u’lláh este cel mai de căpetenie învăţător şi educator al omenirii.”

‘Abdu’l-Bahá
Cea mai mare întâmplare din istorie

Dacă sudiem treptata „evoluţie a omului” aşa cum e însemnată în paginile istoriei, ne încredinţăm că cel mai însemnat factor în progresul omenesc este apariţia din timp în timp a unor oameni care întrec ideile stăpânitoare din zilele lor şi care ajung să fie descoperitorii şi revelatorii unor adevăruri necunoscute până atunci de omenire. Inventatorul, pionierul, geniul, profetul - aceştia sunt oamenii de care depinde mai întâi transformarea omenirii. Precum spune Carlyle:

„Adevărul, cel mai real adevăr, după cum credem este acesta... Un om care are o Înţelepciune mai înaltă, care cuprinde într-însul un adevăr spiritual până atunci necunoscut, e mai puternic nu decât zece oameni care nu-l au, nicic decât zece mii, ci decât toţi oamenii care nu au acel adevăr; şi se ridică în mijlocul lor cu o putere cu totul supraomenească, îngerească, parcă ar purta o spadă eşită din armurăria Cerului căreia nu se va putea împotrivi până în sfârşit nici un scut şi nici un tun de armă.” - Semnele vremurilor,

Găsim nenumărate dovezi ale acestui adevăr în istoria ştiinţei, a artei, a muzicii; dar în nici un alt domeniu nu e mai izbitoare nespusa importanţă a omului ales şi a soliei lui decăt în cel al religiei. De-a lungul veacurilor, ori de câtre ori viaţa spirituală a oamenilor a degenerat şi morvurile li s-au corupt, se iveşte profetul cel mai minunat şi mai misterios dintre oameni. Singur, împotriva lumii, fără a avea vroe fiinţă omenească în stare să-l înveţe, să-l îndrume şi să-l înţeleagă pe deplin, sau să împartă cu el răspunderea, el se ridică, precum unul care vede în mijlocul celor orbi, pentru a-şi proclama crezul de dreptate şi de adevăr.

Printre profeţi unii se disting cu o deosebită proeminenţă. La un interval de câteva veacuri, se iveşte în Orient câte un sol divin - un Krishna, un Zoroastru, un Moise, un Iisus, un Muhammad, - răsare ca un soare spiritual pentru a lumina minţile întunecate ale oamenilor şi pentru a deştepta sufletele lor adormite. Oricare ar fi părerea noastră asupra valorii relative a întemeietorilor de religii, trebuie să admitem că fost factorii cei mai puternici în educaţia omenirii.

Aceşti profeţi sunt toţi de acord pentru a declara că vorbele rostite de ei nu sunt de la ei, ci sunt o revelaţie răspândită prin ei, o solie divină a cărei purtători sunt ei. Spusele lor aşa cum ne sunt păstrate, mai cuprind în mare număr făgăduieli şi semne prevestitoare la un mare învăţător al lumii care va apare la „ceasul sorocit” pentru a duce mai departe opera lor şi a o împlini; unul ce va întemeia pe pământ domnia păcii şo a dreptăţii şi care va împreuna într-o singură familie toate neamurile, toate religiile, toate ţările şi toate triburile, „ca să fie o singură turmă şi un singur Păstor” şi ca toţi să cunoască şi să iubească pe Dumnezeu, de la cel mai smerit, până la cel mai înălţat.

Desigur că ivirea acestui „Educator al omenirii” în ultimele zile când va apare, trebuie să fie cea mai mare întâmplare din istoria lumii. Iar mişcarea iniţiată de Bahá’í proclamă azi lumii întregi vestea cea bună că acest Educator de fapt a apărut, că revelaţia lui a fost răspândită şi păstrată în scris, că poate fi studiată de oricare cercetător cucernic şi că „Ziua Domnului” a răsărit de pe acum, iar „Soarele Dreptăţii” a apărut. Până acum numai căţiva de pe crestele munţilor au putut zări Strălucitorul Astru; dar razele lui de pe acum luminează cerul şi pământul, iar peste puţin se va ridica deasupra munţilor şi va străluci în toată puterea şi deasupra câmpiilor şi a văilor, dând tuturor viată şi călăuzire.

Lumea în schimbare

Este bătător la ochi* pentru oricine că lumea în timpul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX a trecut prin durerile de agonie ale unei ere moarte şi durerile naşterii unei ere noi.

Vechile principii de materialism şi interes personal, vechile prejudecăţi sectare şi animozităţile patriotice pier din zi în zi discreditate în mijlocul ruinelor ce au prilejuit şi vedem în toate ţările un nou duh al credinţei, de frăţie, de internaţionalism, care rup vechile lanţuri şi se revarsă peste vechile hotare. S-au ivit prefaceri revoluţionare de o amploare nevăzută până azi în toate alcătuirile vieţii omeneşti.

Era cea veche n-a murit încă. Se luptă pe viaţă şi pe moarte cu era cea nouă. Răul domneşte încă sub multe forme, uriaş şi înfricoşător; dar toate laturile lui sunt dezvăluite, cercetate, trase la răspundere şi înfruntate cu nouă nădejde şi vânjoşie*. Nori sunt peste tot, numeroşi şi ameninţători; dar lumina străbate printr-înşii, străluceşte pe cărarea progresului şi arată stavilele şi prăpăstiile ce stau în calea înaintării noastre.

Astfel stăteau lucrurile în secolul al optsprezecelea. Pe atunci întunericul spiritual şi moral ce învăluia lumea nu era străbătut de aproape nici o rază de lumină. Era ca ceasul cel întunecos dinainte de zori, când puţine lămpi şi lumânări ce rămân aprinse nu mai au putere, nu pot altceva să facă decât întunericol şi mai vădit. Carlyle în „Frederic cel Mare” vorbeşte astfel de secolul al optsprezecelea:

„Un secol ce nu are istorie şi nu poate avea decât foarte puţină sau deloc.

Un veac atât de bogat în neadevăruri adunate... cum n-a mai fost altul înaintea lui! śi care nu mai avea conştiinţă de neadevărul lui, atât de neadevărat ajunsese; şi era atăt de afundat în neadevăr şi pătruns de el până la oase, încât se umpluse potirul până la margini şi a trebuit o Revoluţie franceză ca să-i pună capăt... Un sfârşit foarte potrivit, pentru un asemenea secol; - căci era nevoie încă o dată de o Revelaţie Divină pentru lâncezii şi frivolii copii ai oamenilor, dacă era vorba să nu decadă de-a binelea, până la nivelul maimuţelor”. Frederic cel Mare, partea I, cap. I.

Comparat cu secolul al XVIII-lea, secolul nostru este ca zorile după întuneric, sau primăvara după iarnă. Lumea se înfioară de o viaţă nouă, tremură de noi idealuri şi nădejdi. Lucruri care abia acum câţiva ani păreau visuri cu neputinţă de realizat sunt acum fapte împlinite.

Altele, care păreau depărtate de noi în viitor cu câteva secole, sunt de pe acum puncte ce fac parte din „politica practică”. Zburăm în vâzduh şi călătorim sub mare. Trimitem solii împrejurul pământului cu repeziciunea fulgerului. În răstimpul câtorva ani am văzut năruirea marilor autocraţii militare, admiterea femeilor în tot felul de profesii de la care până acum erau respinseşi locuitorii unui vast continent renunţând la întrebuinţarea alcoolului ca băutură şi naşterea unei „Ligi a Naţiunilor” care se străduieşte să împiedice războaiele, precum şi alte minuni prea numeroase pentru a fi înşirate.

Soarele Dreptăţii

Care este cauza acestei neaşteptate redeşteptări în lumea întreagă? Bahá’íi cred că se datorează unei mari revărsări a Sfântului Duh, prin profetul Bahá’u’lláh, care s-a născut în Persia cam acum un veac şi care a încetat din viaţă în Palestina la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Bahá’u’lláh propovăduia că Profetul sau „Manifestarea lui Dumnezeu” este aducătorul de lumină în lumea spirituală, precum soarele este aducătorul de lumină în lumea naturii. Precum soarele material străluceşte deasupra pământului şi e cauza creşterii şi a dezvoltării organismelor materiale, tot astfel, prin Manifestările Divinităţii, Soarele adevărului străluceşte deasupra lumii inimilor şi a sufletelor şi înalţă gândurile, moralitatea şi caracterul omenilor. śi, precum razele soarelui material au o înrâurire ce pătrunde în colţurile cele mai întunecoase şi tăinuite ale lumii, dând căldură şi viaţă, chiar făpturilor care n-au văzut niciodată soarele însuşi, tot astfel revărsarea Sfântului Duh, prin Manifestările Divine, înrâureşte vieţile tuturor şî inspiră minţile primitoare chiar în locurile şi în neamurile în care numele Profetului este cu totul necunoscut.

Apariţia Manifestării Divine este ca sosirea primăverii. Este o zi de înviere, în care cei morţi sufleteşte sunt înviaţi pentru o viaţă nouă, în care adevărul Religiilor Divine este reînnoit şi restabilit, în care apar „un cer nou şi un nou pământ”.

Însă în lumea naturii, primăvara nu aduce numai creşterea şi deşteptarea vieţilor noi, ci şi distrugerea şi dispariţia celor vechi şi nefolositoare; căci acelaşi soare, care face să răsară florile şi să înmugurească pomii, pricinuieşte şi dezintegrarea şi pieirea a tot ce e mort şi nefolositor, înmoaie gheţurile şi topeşte zăpezile iernii, eliberează apele şi furtunile care curăţă şi înnoiesc pământul. Astfel se întâmplă şi în lumea spirituală. Strălucirea soarelui spiritual aduce şi ea asemenea tulburări şi schimbări. Astfel ziua Învierii este şi ziua judecăţii când orice este o corupţie sau o imitaţie a adevărului, precum şi orice ideal, sau datină rămasă fără vlagă sunt date la o parte şi distruse, la care gheaţa şi zăpada prejudecăţilor şi a superstiţiilor, adunate în timpul iernii sunt topite şi prefăcute; iar puterile mult timp îngheţate şi înţelenite, sunt descătuşate pentru a se revărsa şi a reînnoi lumea.

Menirea lui Bahá’u’lláh

Bahá’u’lláh a declarat limpede şi în repetate rânduri că El este mult aşteptatul educator şi învăţător al tuturor popoarelor, aducătorul unui Har minunat care avea să întreacă toate revărsările de Har de până acum şi în care se vor îmbina laolaltă toate formele de religii de până acum, cum se îmbină în ocean râurile. El a durat o temelie ce alcătuieşte un reazem neclintit pentru o Înfrăţire a lumii întregi şi inaugurarea minunatului veac al păcii pe pământ, al bunei învoiri între oameni pomenită de Profeţi şi cântată de poeţi. Căutarea adevărului, frăţia între oameni, unirea religiilor, a neamurilor şi a naţiunilor, a Răsăritului cu Apusul, împăcarea dintre religie şi ştiinţă, dezrădăcinarea prejudecăţilor şi a superstiţiilor, egalitatea între bărbaţi şi femei, stabilirea dreptăţii şi a nepărtinirii, înfăptuirea unui tribunal naţional suprem, unificarea tuturor limbilor, răspândirea obligatorie a învăţăturii, acestea şi multe alte învăţături asemănătoare au fost date omenirii de către pana lui Bahá’u’lláh acum cincizeci de ani, în nenumărate scrieri şi scrisori, dintre care multe au fost adresate Regilor şi şefilor statelor din toată lumea. Solia Lui, fără seamăn în mărimea şi măreţia ei, e în minunată potrivire cu semnele şi nevoile vremii de azi. Niciodată n-au fost atât de uriaşe noile probleme puse în faţa omenirii. Niciodată n-au fost soluţiile propuse atât de numeroase şi de diferite. Niciodată n-a fost atât de arzătoare şi de peste tot simţită nevoia unui mare învăţător al lumii. śi niciodată poate, n-a fost aşteptarea unui astfel de învăţător atât de universală şi de plină de încredere.

Împlinirea Profeţiilor
‘Abdu’l-Bahá scrie:

„Când a apărut Hristos acum douăzeci de veacuri, cu toate că israeliţii aşteptau cu înfrigurare sosirea Lui şi se rugau în fiecare zi cu lacrimi zicând: *O, Dumnezeule, grăbeşte Revelaţia lui Mesia*, totuşi, când răsări Soarele adevărului ei Îl tăgăduiră şi se ridicară împotriva Lui cu cea mai mare învrăjbire şi, de fapt, crucificară pe accest Duh Dumnezeiesc, Cuvântul lui Dumnezeu, şi-L numiră Beelzebub*, duhul rău, după cum scrie în Evanghelie. Cauza acestor lucruri era că ei ziceau: Revelaţia lui Hristos, după textul limpede din Tora, va fi arătată de nişte semne şi pe câtă vreme nu s-au ivit acele semne, orişicine vrea să se dea drept Mesia este un înşelător. Printre acele semne este unul, anume că Mesia trebuie să vină dintr-un loc necunoscut, iar noi toţi cunoaştem casa acestui om în Nazaret şi poate vreun lucru bun să vină din Nazaret?

Al doilea semn este că trebuie să stăpânească cu o vargă de fier, adică trebuie să mânuiască sabia, pe când acest Mesia nu are nici măcar un toiag de lemn.

Altă condiţie şi alt semn mai e şi acesta: trebuie să se aşeze pe tronul lui David şi să restabilească domnia lui David. El departe de a sta pe un tron, nu are nici măcar o rogojină pe care să şadă.

Altă condiţie este aceasta: El trebuie să promulge toate legile din Tora; iar acest om a abrogat acele legi, ba chiar a călcat ziua Sabatului, cu toate că este limpede scris în Tora că oricine vrea să se dea drept Profet şi făptuitor de minuni ale Revelaţiei şi totuşi calcă ziua Sabatului, trebuie să fie dat morţii. Alt semn este acesta că în vremea Lui, dreptatea va fi atât de înaintată, încât nepărtinirea şi bunăvoinţa se vor întinde nu numai în lumea umană, ci şi la cea animală. śarpele şi şoarecele vor împărţi aceeaşi gaură, iar vulturul şi potârnichea acelaşi cuib, leul şi gazela vor locui pe aceleaşi păşuni, iar lupul şi iedul vor bea din acelaşi izvor. śi iată că tirania şi nedreptatea au crescut atât de mari în timpul Lui, încât L-au crucificat. O altă condiţie este aceasta că în zilele Mesiei, evreii vor prospera şi se vor ridica deasupra tuturor celorlalte popoare din lume; iar ei trăiesc acum în cea mai mare înjosire şi împilare în Imperiul Roman. Atunci cum poate să fie acesta Mesia făgăduit de Tora?

În acest chip se împotriveau ei acelui Soare al Dreptăţii, cu toate că acel Duh al Dumnezeirii era cu adevărat cel făgăduit de Tora. Dar ei, nepricepând înţelesul acelor semne, au crucificat Cuvântul lui Dumnezeu. Acum însă, Bahá’íi consideră că semnele făgăduite s-au ivit în timpul Manifestării lui Iisus Hristos, însă nu în sensul pe care-l înţelegeau evreii, căci descrierea din Tora era alegorică. De exemplu, printre semne, era acela al suveranităţii. Bahá’íi spun că suveranitatea lui Hristos era o suveranitate cerească, divină, nepieritoare, nu o domnie ca a lui Napoleon, care s-a năruit în scurt timp. Căci sunt aproape două mii de ani de când s-a stabilit suveranitatea lui Hristos şi ea dăinuieşte şi astăzi, şi până în vecii vecilor va fi slăvită pe un tron fără de sfârşit această Sfântă Fiinţă.

În acelaşi fel toate celelalte semne s-au arătat, însă evreii nu le-au înţeles.

Cu toate că au trecut aproape douăzeci de veacuri de când a apărut Hristos, în toată Dumnezeiasca Lui strălucire, evreii tot aşteaptă încă venirea Mesiei şi se socotesc pe dânşii ca adevăraţi şi pe Hristos ca neadevărat.” Acestea au fost scrise de ‘Abdu’l-Bahá pentru acest capitol.

Dacă evreii ar fi întrebat pe Hristos, El le-ar fi lămurit adevăratul înţeles al profeţiilor privitoare la El Însuşi.

Să tragem folos din pilda lor şi înainte de a hotărî că profeţiile privitoare la manifestările unor învăţători mai recenţi n-au fost împlinite, să ne întoarcem la cele scrise de Bahá’u’lláh Însuşi, în privinţa interpretării lor, căci multe din profeţii sunt cuvinte „sub peceţi”, după părerea tuturor şi adevăratul Educator este singurul care poate rupe peceţile şi dezvălui adevăratul înţeles cuprins în chivotul cuvintelor.

Bahá’u’lláh a scris multe lămuriri ale profeţiilor de demult, dar nu pe acestea se bazează El ca dovezi ale harului Său de profet. Soarele îşi este sie-şi dovadă pentru toţi cei care au puterea de a vedea. Când răsare nu avem nevoie de vechi profeţii pentru a ne asigura de strălucirea lui. Tot aşa şi cu manifestările lui Dumnezeu când apar.

De s-ar aşterne uitarea peste toate profeţiile de demult, el ar fi pentru el însuşi bogată şi îndestulătoare dovadă petru cei cu simţul ager al celor spirituali.

Dovezi ale harului de Profet

Bahá’u’lláh n-a cerut de la nimeni să primească orbeşte spusele şi învăţăturile Lui. Dimpotrivă a pus chiar în fruntea învăţăturilor Lui puternice îndemnuri împotriva primirii orbeşti a oricărei autorităţi şi a povăţuit pe oricare să deschidă ochii şi urechile şi să-şi ascută judecata, fără părtinire, nici teamă, pentru a descoperi adevărul. Poruncea tuturor cea mai temeinică cercetare şi nu se ascundea pe Sine Însuşi aducând ca cele mai înalte dovezi ale harului Său de Profet, vorbele şi lucrările Sale şi urmările lor în prefacerea vieţilor şi a caracterelor oamenilor. Dovezile propuse de El sunt aceleaşi ca cele aduse de marii Săi predecesori.

Moise a spus:

„Dacă proorocul vorbeşte în numele Domnului, dar cuvântul acela nu se va împlini şi nu se va adeveri, atunci nu grăieşte Domnul cuvântul acela, ci-l grăieşte proorocul din îndrăzneala lui; nu te teme de el.” - Deut. 18, 22.

Iisus Hristos śi-a lămurit dovada tot atât de limpede şi a dat-o ca temelie a propriului Său rost. El a spus:

„Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. (...) De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte.” - Mat. 7, 15-17, 20.

În capitolele care urmează vom încerca să arătăm mai lămurit dacă dreptul lui Bahá’u’lláh la menirea de profet se întemeiază sau se năruie prin cercetarea acelor dovezi; dacă lucrurile spuse de El s-au ivit şi s-au întâmplat şi dacă roadele Lui au fost bune sau rele. Cu alte cuvinte, dacă profeţiile Lui se îndeplinesc, dacă poruncile Lui se înfăptuiesc şi dacă munca vieţii Lui a contribuit la educarea şi la înălţarea omenirii şi la îmbunătăţirea moravurilor sau nu.

Greutăţile cercetării

Sunt bineînţeles multe greutăţi în calea cercetătorului care caută să afle adevărul în această Cauză. Cum se întâmplă în orice mari reforme morale şi spirituale, Mişcarea Bahá’í a fost cât se poate de rău înţeleasă. În ceea ce priveşte groaznicele persecuţii şi suferinţe ale lui Bahá’u’lláh şi discipolilor Săi, şi duşmanii şi prietenii sunt de aceeaşi părere. În ceea ce priveşte însă valoarea acestei mişcări şi caracterul întemeietorilor ei, spusele adepţilor şi dările de seamă ale potrivnicilor, sunt pe de-a-ntregul opuse. Tocmai ca în timpul lui Hristos. În ceea ce priveşte crucificarea lui Iisus şi martirizarea adepţilor Săi, istoricii creştini şi evrei nu se deosebesc unii de alţii; dar pe când cei care credeau în Iisus spun că Hristos a împlinit şi a dezvoltat învăţăturile lui Moise şi ale profeţilor, potrivnicii asigură că El a călcat legile şi poruncile şi că era vrednic de moarte. În religie ca şi în ştiinţă, adevărul nu-şi dezvăluie tainele decât cercetătorului smerit şi cucernic, care e gata să lase de-o parte orişice prejudecată şi superstiţie, să vândă tot ce are pentru a putea cumpăra „singurul mărgăritar de mare preţ”. Pentru a înţelege mişcarea Bahá’í în înţelesul ei deplin, trebuie să începem cercetarea ei cu gândul plin de o sinceră şi neprecupeţită iubire pentru adevăr, călcând statornic pe calea căutării şi încrezându-ne într-o divină călăuzire. Vom găsi în scrierile întemeietorului mişcării cheia ce deschide tainele acestei mari renaşteri spirituale şi supremul criteriu al valorii ei.

Din nefericire sunt şi aici greutăţi calea cercetătorului care nu cunoaşte limba persană şi arabă în care sunt scrise învăţăturile lui Bahá’u’lláh. Numai o mică parte din scrierile Lui au fost traduse în engleză şi o mare parte din traducerile apărute lasă mult de dorit şi ca exactitate şi ca stil. Dar, cu toate imperfecţiunile şi lipsurile povestirilor istorice şi a traducerilor, marile adevăruri esenţiale care alcătuiesc temelia statornică şi neclintită a acestei mişcări se înalţă ca nişte munţi din negura nesiguranţei.

Scopul cărţii

Scopul nostru în următoarele capitole va fi de a arăta pe căt se va putea, cu dreptate şi fără prejudecată, punctele mai însemnate ale istoriei şi îndeosebi ale învăţăturilor Mişcării Bahá’í, astfel încât cititorul să poată judeca cu pricepere despre însemnătatea ei şi să poată să simtă îndemnul de a cerceta mai departe pentru sine acest subiect.

Căutarea adevărului, totuşi, oricât de însemnată e, nu este singurul şi deplinul scop al vieţii. Adevărul nu este un lucru mort, de aşezat într-un muzeu după ce l-ai găsit şi pe care să pui o etichetă, să-l clasifici, să-l cataloghezi, apoi să-l arăţi şi să-l laşi acolo, uscat şi neroditor. Adevărul este ceva viu; trebuie să prindă rădăcină în inimile oamenilor şi să rodească în viaţa lor, ca ei să culeagă deplina răsplată a căutării lor. Aşadar, adevăratul scop urmărit în răspândirea unei revelaţii profetice este ca cei ce se pătrund de adevărul ei, să înceapă a pune în practică principiile ei, „să ducă viaţa ei” şi să răspândească vestea cea bună, grăbind în acest chip venirea acelei zile binecuvântate, când voinţa lui Dumnezeu va fi împlinită pe pământ precum e în ceruri.

CAPITOLUL II
BÁB: PREMERGÃTORUL

„Cu adevărat opresorul a ucis pe Iubitul lumilor, pentru a stinge prin aceasta lumina lui Dumnezeu, printre făpturile Sale şi pentru a depărta omenirea de izvorul vieţii cereşti în zilele Dumnezeului tău, Cel plin de har, Cel plin de daruri.” - BAHÁ’U’LLÁH, Tabletã către Ra’ís.

Locul de naştere a noii revelaţii

Persia, ţara unde s-a născut Revelaţia Bahá’í a ocupat un loc cu totul deosebit în istoria lumii. În zilele depărtate ale primei ei măriri era o adevărată regină printre naţiuni, fără pereche ca civilizaţie, putere şi strălucire. A dat lumii regi mari şi oameni de stat, profeţi şi poeţi, filosofi şi artişti. Zoroastru, Cyrus şi Darius, Háfiz şi Firdawsí, Sa’dí şi Omar Khayyám, nu sunt decât puţini din numeroşii şi vestiţii ei fii. Artiştii ei erau neîntrecuţi în iscusinţa lor. Covoarele ei erau fără seamăn, lamele ei de oţel fără rival şi olăria ei vestită în lumea întreagă. În toate părţile Orientului apropiat şi ceva mai depărtat de dânsa, au rămas urmele trecutei ei măriri.

În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, căzuse într-o stare de jalnică degradare. Slava ei trecută părea pierdută pentru totdeauna.

Guvernul ei era corupt şi se zbătea în strivitoare greutăţi financiare. Câţiva din suveranii ei erau slabi, iar alţii adevăraţi monştri de cruzime. Clerul ei era habotnic şi intolerant iar poporul neluminat şi superstiţios. Cei mai mulţi dintre locuitori, aparţineau sectei Shí‘ih1 a mahomedanilor; dar erau şi un mare număr de discipoli ai lui Zoroastru precum şi evrei, creştini, din secte deosebite şi duşmane. Fiecare declara că urmează învăţători sublimi care-i îndeamnă să se închine singurului Dumnezeu şi să trăiască în dragoste şi unire, totuşi se fereau unii de alţii, se urau şi se dispreţuiau, fiecare sectă privind pe cealaltă ca necurată, ca pe nişte câini sau ca păgâni.

Blestemele şi ura erau obişnuite peste tot şi fără măsură. Era periculos pentru un evreu sau pentru un zoroastrian să meargă pe stradă într-o zi cu ploaie, căci dacă atingea cu haina lui udă un mahomedan, musulmanul se simţea murdărit şi se întâmpla ca celălalt să aibe de plătit cu viaţa jignirea adusă. Dacă un mahomedan primea bani de la un evreu, un zoroastrian sau un creştin, trebuia să spele banii înainte de a-i băga buzunar. Dacă un evreu prindea pe copilul său dând un pahar de apă unui biet cerşetor mahomedan, azvârlea paharul din mâna copilului, căci blesteme nu fapte bune erau dorite necredincioşilor.

Mahomedanii înşişi erau împărţiţi în numeroase secte, între care lupta era totdeauna aprigă şi uneori nemiloasă. Zoroastrienii nu se amestecau în aceste vrajbe, ci trăiau deoparte în cartierele lor, nevrând să aibe vreun contact cu compatrioţii lor de altă origine.

Treburile sociale ca şi cele religioase erau într-o stare de nespusă decădere. Educaţia era neîngrijită. ştiinţa şi arta occidentului erau socotite ca necurate şi potrivnice religiei. Dreptatea era o prefăcătorie. Furtul şi hoţia erau întâmplări obişnuite. Drumurile erau rele şi primejdioase pentru călători. Organizarea sanitară lipsită de orice bună rânduire. Totuşi, în pofida tuturor acestora, lumina vieţii spirituale nu era stinsă în Persia. Ici şi colo printre mult răspândita superstiţie şi deşertăciune se găseau şi câteva suflete sfinte, iar în multe inimi se păstrase dorul de Dumnezeu, ca în inima Anei şi a lui Simeon* înainte de venirea lui Iisus. Mulţi aşteptau cu înfrigurare venirea făgăduită a unui Sol al Domnului şi aveau încrederea că se apropiase ceasul venirii lui. Aceasta era starea de lucruri în Persia când Báb, Prevestitorul unei ere noi, însufleţi ţara întreagă cu solia Sa.

Tinereţea lui Báb

Mírzá ‘Alí Muhammad, care mai târziu śi-a luat titlul de Báb (adică Poartă), s-a născut la Shiráz, în sudul Persiei, la 20 octombrie 1819 a.D.* Era un Siyyid, adică descindea din profetul Muhammad.

Tatăl Său, un negustor binecunoscut, a murit la puţină vreme după naşterea Lui şi atunci El a fost dat în grija unui frate al mamei Sale, negustor din Shíráz care L-a crescut. În copilărie a învăţat să citească şi a primit educaţia elementară ce se dă de obicei copiilor1.

La vârsta de cincisprezece ani S-a apucat de negustorie, întâi pe lângă tutorele Său şi mai târziu pe lângă alt unchi care locuia la Bushire, pe malul golfului Persic. Ca adolescent era renumit pentru marea Sa frumuseţe şi pentru purtarea Sa ademenitoare şi totodată pentru o neasemuită evlavie şi nobleţe a caracterului Său. Era neîntrecut în observarea orelor de rugăciune, a posturilor şi altor porunci ale religiei mahomedane şi nu se supunea numai literei legii ci trăia în spiritul învăţăturii profetului. S-a căsătorit pe la vârsta de douăzeci şi doi de ani; din această căsătorie s-a născut un fiu, care a murit în pruncie în primul an de propovăduire a lui Báb.

Declaraţia

Când a ajuns la douăzeci şi cinci de ani, răspunzând unei chemări divine, a declarat că „Dumnezeu cel slăvit îl alesese pentru menirea de Báb”. Citim în „Povestea unui călător*”:

„Ceea ce înţelegea El prin termenul de «Poartã» (Báb) era următorul lucru: El era răspânditorul harului ce venea de la o Fiinţă slăvită, ascunsă încă sub vălul strălucirii şi înzestrată cu nenumărate şi nemărginite perfecţiuni, după voinţa căreia El se mişcă şi de a cărei dragoste se simţea legat.” - Episodul lui Báb - pag. 3.

Pe acea vreme, credinţa în iminenta apariţie a unui Mesager Divin era îndeosebi răspândită într-o sectă numită Shaykhí şi Báb îşi dezvălui pentru întâia oară menirea către un însemnat preot aparţinând acestei secte şi purtând numele de Mullá Husayn Bushrú'í.

Data exactă a acestei destăinuiri ne e arătată în Bayán, una din Scrierile lui Báb, adică două ore şi un sfert după apusul soarelui, a cincea zi din luna Jamádíyu’l-Avval, anul 1260 A.H.* (adică 23 mai 1844 A.D.). După câteva zile de înfrigurată cercetare şi de studiu, Mullá Husayn s-a încredinţat ferm că Mesagerul mult aşteptat de adepţii Shaykhí apăruse cu adevărat. Adâncul său entuziasm la această revelaţie a fost curând împărtăşit de mulţi dintre prietenii săi. În scurt timp cea mai mare parte din adepţii Shaykhí au primit revelaţia lui Báb, şi-au luat numele de Bábi şi în scurt timp faima tânărului Profet s-a întins ca focul peste toată ţara.

Răspândirea Mişcării Bábi

Primii optsprezece discipoli ai lui Báb (El fiind al nouăsprezecelea) au devenit cunoscuţi sub numele de „Slovele celui Viu”. El trimise pe aceşti discipoli în diverse părţi ale Persiei şi ale Turkestanului pentru a răspândi vestea sosirii Lui. În acelaşi timp porni şi El într-un pelerinaj la Mecca, unde a ajuns în decembrie 1844 şi acolo Îşi anunţă în mod deschis misiunea.

La întoarcerea sa în Bushire, s-a răspândit o mare tulburare pricinuită de vestea menirii Sale. Focul elocvenţei Sale, minunea Scrierilor Lui numeroase şi însufleţite, nemaipomenita Sa înţelepciune şi ştiinţă, curajul şi avântul Său de reformator, au deşteptat cea mai mare însufleţire printre adepţii Săi, dar trezi o tot atât de puternică îngrijorare printre musulmanii drept credincioşi. Înţelepţii Shí‘ih Îl tăgăduiau cu înverşunare şi-L determinară pe Guvernatorul provinciei Fárs, numit Husayn Khán, cârmuitor fanatic şi tiran să încerce suprimarea noii erezii. Atunci a început Báb un lung şir de întemniţări, surghiunuri, judecări în faţa tribunalelor, maltratări şi chinuri care au luat sfârşit doar odată cu moartea Lui de martir** în 1850.

Menirea lui Báb

Ostilitatea deşteptată de spusele lui Báb s-a înteţit şi mai mult atunci când tânărul reformator a declarat că El Însuşi era Mihdí (Mahdi) a cărui venire o vestise Muhammad. Adepţii Shí‘ih vedeau în acel Mihdí pe cel de-al 12-lea Imám care dispăruse în chip misterios din ochii oamenilor cu vreo mie de ani înainte. Ei credeau că e încă viu şi că va apare din nou cu acelaşi trup ca întâia oară şi tălmăceau ca ceva material profeţiile privitoare la stăpânirea lui, la slava lui, la cuceririle lui şi la „semnele” prezicătoare ale venirii lui, tocmai precum evreii pe timpul lui Hristos interpretau profeţiile similare cu privire la Mesia. Se aşteptau

să-L vadă înconjurat de slavă pământească şi de nenumărate oştiri şi răspândind vestea că va redeştepta morţii şi le va reda viaţa şi altele.

Şi pentru că nu se arătau astfel de semne, adepţii Shí‘ih tăgăduiau pe Báb cu acelaşi dispreţ înverşunat pe care l-au arătat evreii lui Iisus.

Bábí pe de altă parte tălmăceau în mod figurat multe din profeţii. Socoteau împărăţia Celui Făgăduit ca asemănătoare cu a Galileanului, „Omul durerilor”, ca o împărăţie mistică; slava Lui ca spirituală, nu slavă pământească; şi cuceririle Lui, precum cucerirea inimilor omeneşti şi găseau numeroase dovezi ale menirii lui Báb, în minunea vieţii şi a învăţăturilor Lui, în credinţa Lui neclintită, în neînvinsa Lui statornicie şi în puterea Lui de a înălţa la o viaţă spirituală nouă pe cei care zăceau în mormântul greşelilor şi al neştiinţei.

Dar Báb nu se opri numai la menirea de Mihdí. Îşi luă titlul sfânt de „Nuqtiyiúlá” adică „Punctul cel dintru început”. Acesta era titlul dat lui Muhammad Însuşi de către discipolii Săi. Până şi imámii erau inferiori ca însemnătate comparaţi cu izvorul de la care primeau inspiraţia şi de la care li se trăgea autoritatea. Luându-śi acel titlu, Báb se ridica pe Sine, alături de Muhammad la rangul marilor Ctitori de Religie, de aceea trecea în ochii adepţilor Shí‘ih drept impostor, precum pe vremuri au trecut drept impostori Moise şi Iisus. Báb înfiinţă chiar şi un nou calendar, în care lua drept bază anul solar, marcând începutul unei ere noi de la data Declaraţiei Sale.

Persecuţia creşte

Ca urmare a declarării lui Báb şi a repeziciunii îngrijorătoare cu care mulţimea, fie săraci, fie bogaţi, fie învăţaţi, fie neştiutori de carte răspuneau călduros chemării Lui, se făcură din ce în ce mai hotărâte şi mai nemiloase încercările de a-L doborî. Casele adepţilor erau distruse. Femeile erau răpite cu sila*. În Tihrán* şi Mázindarán un mare număr de credincioşi au fost ucişi. Unii decapitaţi, alţii spânzuraţi, alţii puşi în gura ţunului, alţii arşi, alţii tăiaţi în bucăţi. Cu toate încercările de distrugere totuşi mişcarea progresa. Ba chiar din cauza acestei asupriri, încrederea adepţilor se întări, căci în acest fel se împlineau întocmai multe din profeţiile privitoare le venirea Mihdí-ului.

Asfel, într-o tradiţie pomenită de Zábir, pe care Shi'ahsii* o consideră ca autentică, găsim următoarele:

„În El se va găsi desăvârşirea lui Moise, nepreţuirea lui Iisus şi răbdarea lui Iov; sfinţii lor vor fi asupriţi în zilele Lui şi capetele lor se vor da ca daruri, precum se dăruiesc capetele turcilor şi ale deylamiţilor, vor fi ucişi şi arşi şi vor trăi plini de teamă, înspăimântaţi şi îngroziţi, vetrele lor vor fi înroşite de sângele lor şi jalea va umplea sufletul femeilor lor, aceştia sunt cu adevărat sfinţii mei.” -Noua istorie a lui Báb, tradusă de prof. E.G.Browne. pag. 132.

Martirizarea lui Báb

La 9 iulie 1850*, Însuşi Báb, care era atunci în vârstă de treizeci şi unu de ani, a căzut victimă furiei fanatice a prigonitorilor Săi. Împreună cu un tânăr şi devotat ucenic al Său, Áqá Muhammad ‘Alí, care ceruse pătimaş să-i fe îngăduit a fi martirizat alături de El, Báb a fost dus la supliciu* în curtea vechii cazarme din Tabríz. Cu vreo două ore înainte de amiază amândoi au fost spânzuraţi* de nişte funii care le treceau pe sub subţioară aşa încât capul lui Muhammad ‘Alí să fie rezemat de pieptul iubitului său Stăpân. Un regiment de soldaţi armeni a fost înşirat curtea cazarmei şi a primit ordinul să tragă. Într-o clipă s-au dezlănţuit detunăturile, dar când s-a risipit fumul s-a văzut că Báb şi discipolul Lui erau încă în viaţă. Gloanţele au rupt numai funiile de care erau spânzuraţi, astfel că au căzut la pământ fără a fi răniţi. [*** frază lipsă ***] Pe la amiază au fost din nou atârnaţi de funii. Armenii, cae priveau cele întâmplate ca o minune, nu au mai vrut să tragă a doua oară, astfel încât s-a adus un alt regiment care a tras când li s-a poruncit. De data aceasta, focurile şi-au împlinit menirea*. Trupurile victimelor erau străpunse de gloanţe şi îngrozitor de ciopârţite* cu toate că feţele lor erau aproape neatinse. Prin această faptă sângeroasă, curtea cazărmii din Tabríz a ajuns un al doilea Calvar*. Duşmanii lui Báb au simţit un fior de cumplită bucurie crezând că pomul detestat al credinţei Bábi fusese acum retezat din rădăcină şi că distrugerea lui completă va fi uşoară. Dar triumful lor nu a durat mult. Ei nu-şi dădeau seama că pomul adevărului nu poate fi doborât de o secure materială. Nici nu ghiceau că tocmai această crimă a lor avea să dea Cauzei o putere mai mare.

Martirizarea lui Báb a împlinit cea mai scumpă dorinţă a Lui şi a insuflat adepţilor Săi o râvnă şi mai mare. Atât era de aprins focul entuziasmului lor sufletesc încât vântul amar al prigonirii îi aprindea şi mai tare vâltoarea. Cu cât încercau duşmanii să-l stingă, cu atât se ridica văpaia mai sus.

Mormântul pe Muntele Carmel

După martirizarea lui Báb şi a devotatului Său tovarăş, rămăşiţele* lor au fost aruncate într-un şanţ în afara zidurilor oraşului. O zi mai târziu, au fost adunate în miez de noapte de câţiva Bábi şi după ce au fost ţinute ascunse mai mulţi ani în Persia, în tainiţe* neştiute de nimeni, au fost în cele din urmă aduse cu mari greutăţi şi primejdii în Palestina. Acolo se află şi acum într-un mormânt aşezat minunat de frumos pe coasta muntelui Carmel, nu departe de peştera în care a trăit Sf. Ilie şi numai la câţiva kilometri depărtare de locul unde śi-a petrecut Bahá’u’lláh ultimii ani şi unde odihnesc acum rămăşiţele* Lui. Printre miile de pelerini care vin din toate colţurile pământului să-şi aducă omagiile la sfântul mormânt al lui Bahá’u’lláh, nici unul nu pleacă fără a se închina şi la mormântul iubitorului Său premergător, Báb.

Scrierile lui Báb

Scrierile lui Báb sunt numeroase şi repeziciunea cu care fără gândire* şi premeditare* compunea adânci comentarii, erudite expuneri sau rugăciuni însufleţite era socotită ca una din dovezile inspiraţiei Sale divine. Conţinutul accestor diverse scrieri a fost rezumat în felul următor:

„Unele din acestea (Scrierile lui Báb) erau comentarii şi interpretări ale unor versete din Coran, altele erau rugăciuni, predici şi lămuriri a unor părţi din Coran*, altele erau îndemnuri, îndrumări şi disertaţii asupra deosebitelor ramuri ale doctrinei privitoare la doctrina* Unităţii Divine, precum şi precepte pentru îmbunătăţirea caracterului, lepădarea de tot ce este lumesc şi supunerea omului la inspiratiile divine. Dar miezul şi scopul scrierilor Lui era mai ales descrierea şi lauda Celui ce avea în curând să apară, care era singura Lui ţintă, dragostea şi dorinţa Lui. Căci El socotea venirea Lui în lume ca a unui prevestitor de veşti bune şi privea propria Lui făptură ca un simplu mijloc pentru manifestarea desăvârşitei perfecţiuni a Celui ce avea să vină; şi într-adevăr nu înceta zi şi noapte, nici un minut de a-L slăvi şi repeta mereu adepţilor Săi că trebuiau să-I aştepte venirea în felul arătat de Báb în Scrierile Sale: «Eu sunt o literă din acea măreaţă carte şi o picătură din acel nemărginit ocean şi când se va înfăţişa El, adevărata Mea fire, cu tainele, preceptele şi misterele Mele vor fi vădite tuturor, iar sămânţa acestei religii va creşte în toate treptele dezvoltării ei, va ajunge până la cea mai minunată întrupare şi va fi împodobită "**??slavă Domnului cu veşmântul Celui mai bun dintre Creatori!»... şi atât de înflăcărat era El de această văpaie, încât amintirea acelei făpturi era lumina nopţilor Lui întunecoase din fortăreaţa din Mákú, iar gândul la ea* era pentru el cea mai scumpă tovărăşie în suferinţele închisorii Lui din Chihrík. Prin ea dobândea mângâierea spirituală şi cu acest vin se îmbăta sufletul Lui şi numai în acea amintire cunoştea El bucuria.” - *Un episod al lui Báb, pag. 54*.

Cel pe care ni-L va dărui Dumnezeu*

Ca şi Ioan Botezătorul, Báb întotdeauna afirma stăruitor că El nu e decât premergătorul trimis pentru a pregăti calea unuia mai mare decât El, care avea să vină după El. El era vestitorul unei mari Manifestări a Soarelui Adevărului, ce avea în curând să se arate sub chip omenesc, care avea în curând să se înfăţişeze omenirii cu slavă şi mărire. Cu smerenie duioasă şi cucernicie Báb în zilele „Celui de care Dumnezeu ni-L va dărui”* declară că:

„Dacă cineva ar auzi un singur verset de-al Lui şi l-ar recita, i-ar fi mai bine decât dacă ar recita Bayánul (revelaţia lui Báb) de o mie de ori.” - Un episod al lui Báb, pag. 23.*

Báb se considera fericit suferind orice suferinţă dacă prin aceasta putea netezi cât de puţin cărarea pentru „Cel pe care Dumnezeu ni-L va dărui”* şi care era, după spusele Lui, singurul Lui izvor de inspiraţie, precum era şi singura Lui iubire.

Învierea, raiul şi iadul

Un punct important al învăţăturii lui Báb este explicarea ce o dă cuvintelor înviere, judecata de apoi, rai şi iad.

Învierea înseamnă, spune El, arătarea unei noi Manifestări a Soarelui Adevărului. Învierea morţilor înseamnă redeşteptarea sufletească a celor ce sunt adormiţi în groapa neştiinţei, a nepăsării şi a patimilor. Ziua judecăţii de apoi este ziua alegerii celei noi prin primirea sau respingerea Revelaţiei, în urma căreia oile sunt despărţite de capre*, căci oile cunosc glasul Bunului Păstor şi Îl urmează.

Raiul este bucuria de a cunoaşte şi de a iubi pe Dumnezeu, aşa cum ne este revelat în Manifestările Lui şi se a ajunge astfel la cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii la care este cineva în stare urma căreia se dobândeşte intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu şi viaţa veşnică.

Iadul nu este altceva decât lipsa acestei cunoaşteri a lui Dumnezeu, care are drept urmare neputinţa de a atinge desăvârşirea divină şi pierderea Harului Etern. Báb declara hotărât că aceste cuvinte nu au alt înţeles adevărat decăt acesta; şi că ideile cele mai răspândite privitoare la reînvierea trupului, sau a unui rai şi iad materiale şi altele de acelaşi fel nu sunt decât nişte năluciri ale închipuirii: Báb propovăduia că omul are o viaţă după moarte şi că viaţa de apoi, propăşirea spre desăvârşire este nemărginită.

Învăţături sociale şi morale

Báb în învăţăturile Lui spune adepţilor Săi că trebuie să se deosebească prin iubire frăţească şi bunăvoinţă,* Meseriile şi meşteşugurile folositoare trebuiesc cultivate. Învăţământul elementar trebuie să fie obligatoriu. În noua şi minunata alcătuire ce începe acum, femeile trebuie să aibe i libertate deplină*. Săracii trebuiesc îndestulaţi din visteria comunei, dar cerşetoria trebuie cu străşnicie orpită precum şi băuturile alcoolice. Călăuza adevăratului Bábi trebuie să fie iubirea curată fără nădejde de răsplată sau teamă de pedeapsă. Iată ce spune El în Bayán:

„Astfel să iubeşti pe Dumnezeu, încât dacă focul ar fi răsplata iubirii tale, să nu se schimbe întru nimic iubirea ta. Dacă iubeşti pe Dumnezeu de frică, este o iubire nevrednică de pragul sfântului sanctuar al lui Dumnezeu... tot astfel este dacă-ţi ridici privirile spre Rai şi dacă iubeşti în nădejdea lui, căci astfel ai făcut din făptura lui Dumnezeu un tovarăş al tău.” - Bábi din Persia, II, de prof. E. G. Browne, J. R. A. S., vol. XXI, pag. 931.

Pasiune şi trimf

Acest din urmă citat arată spiritul care însufleţea întreaga viaţă a lui Báb. A cunoaşte şi a iubi pe Dumnezeu, a-I oglindi însuşirile şi a pregăti drumul pentru viitoarea Lui manifestare - acesta era singurul scop şi singura ţintă a fiinţei Lui. Pentru El viaţa nu cuprindea teamă nici moartea durerii*, căci iubirea gonise frica şi martiriul chiar nu era decât fericirea de a jertfi totul la picioarele iubitului Lui.

Ciudat lucru că acel suflet curat şi frumos, acesr inspirat propovăduitor al învăţăturilor divine, acest pătimaş iubitor al lui Dumnezeu şi al oamenilor să fi întâmpinat atâta ură, să fi fost schingiuit de contemporanii Săi care se credeau apărători ai religiei! Desigur, numai prejudecăţi voite sau necugetate au putut ascunde oamenilor faptul că aveau faţa lor un adevărat profet şi un Sfânt Trimis al lui Dumnezeu. Mărire pământească şi slavă nu a avut Báb, dar cum se poate dovedi puterea şi stăpânirea spirituală decât prin darul de a dispreţui orice ajutor pământesc şi de a se ridica deasupra oricărei împotriviri pământeşti, chiar cea mai neînduplecată şi vrăşmaşă. Cum se poate dovedi unei lumi fără credinţă, iubirea divină, decât prin puterea ce o dă de a îndura până la ultima margine a răbdării loviturile nenorocirii şi săgeţile suferinţei, ura duşmanilor şi trădările prietenilor prefăcuţi, puterea de a se ridica senin deasupra tuturor acestora şi de a ierta şi de a binecuvânta, fără a cunoaşte teama sau amărăciunea.

Báb a îndurat şi a triumfat. Mii de oameni şi-au mărturisit dragostea pentru El, jertfindu-şi în slujba Lui viaţa şi tot ce era al lor.

Regii ar putea să pizmuiască puterea Lui asupra vieţilor şi inimilor omeneşti. Afară de aceasta, „Cel pe care Domnul ni-L va dărui”* a apărut, a întărit spusele şi a primit mărinimoasa jertfă a premergătorului Său şi L-a făcut părtaş slavei Lui.

CAPITOLUL III
BAHÁ’U’LLÁH: SLAVA LUI DUMNEZEU

„O, tu care aştepţi, nu mai întârzia, căci El a venit. Priveşte chivotul Lui şi Slava Lui, cuprinsă în El. Este Slava cea de demult, într-o nouă manifestare*”. - BAHÁ’U’LLÁH

Naşterea şi copilăria

Mírzá Husayn ‘Alí care mai târziu a luat titlul de Bahá’u’lláh (adică Slava lui Dumnezeu) a fost fiul cel mai mare al lui Mírzá ‘Abbás din provincia Núr care era vizir, adică ministru. Familia Lui era bogată şi vestită, mulţi din membrii ei au avut slujbe însemnate în serviciile civile şi militare ale Persiei. El s-a născut la Tihran* (Teheran) capitala Persiei, între zori şi răsărit ziua de 12 noiembrie, 1817*). Nu a fost la şcoală *** şi toate studiile Lui au fost făcute în casă. Totuşi a arătat chiar din copilărie o minunată înţelepciune. Tatăl Lui a murit pe când era încă tânăr*, lăsând în grija Lui fraţii şi surorile mai mici, precum şi administrarea marii averi a familiei. Într-o zi, ‘Abdu’l-Bahá, fiul cel mai mare al lui Bahá’u’lláh, mi-a povestit următoarele amănunte asupra tinereţii lui:

„Încã din copilărie era nemaipomenit de bun şi de generos. Îi plăcea foarte mult viaţa în aer liber şi-śi petrecea aproape tot timpul în grădină sau pe câmp. Avea o nemaipomenită putere de a atrage, care era simţită de toţi. Lumea totdeauna se aduna în jurul Lui; miniştrii şi cei de la curte Îl înconjurau şi copii de asemenea Îl iubeau. Pe la vârsta de treisprezece sau paisprezece ani, ajunsese vestit pentru învăţătura Lui. Putea sta de vorbă asupra oricărui subiect şi rezolva orice problemă I se propunea. În adunări mari, discuta cu cei mai de seamă ullama* şi lămurea cele mai încâlcite chestiuni religioase. Toată lumea Îl asculta cu cea mai vie însufleţire. Când Bahá’u’lláh a împlinit douăzeci şi doi de ani, tatăl Său a murit şi guvernul I-a oferit să ocupe locul tatălui Său în minister, cum era obiceiul Persia; dar Bahá’u’lláh nu a acceptat. Atunci primul ministru a spus: «Lăsaţi-L în voia Lui. O situaţie ca acerasta nu e vrednicză de El. El are în vedere un scop mai înalt. Eu nu-L Inţeleg, dar sunt încredinţat că este sortit unei meniri mai înalte. Gândurile Lui nu sunt la fel cu ale noastre. Lăsaţi-L în voia Lui».”

În închisoare, acuzat de a fi Bábi

Când Báb propovăduia menirea Sa în 1844, Bahá’u’lláh avea douăzeci şi şapte de ani şi cu mare căldură a luat apărarea noii Cauze, ajungând curând cel mai puternic şi cel mai îndrăzneţ dintre adepţii ei. A fost până atunci închis de două ori din cauza credinţei Lui; ba o dată fusese chiar pedepsit cu lovituri de ciomag*, când a avut loc în 1852 o întâmplare care a avut pentru toţi Bábi cele mai grozave urmări. Unul din adepţii lui Báb, un tânăr numit Sadiq* a fost atât de îndurerat de martirizarea iubitului său stăpân la care fusese martor, încât şi-a pierdut minţile şi, ca semn de răzbunare, l-a pândit pe śah şi a tras asupra lui cu pistolul*. Tânărul însă nu-şi ărcase pistolul cu glonţ ci cu alice şi cu toate că śahul a fost uşoar atins, nu a avut o rană gravă*. Tânărul l-a smuls pe śah de pe cal dar a fost repede înconjurat de suita majestăţii sale şi ucis pe loc. Toţi Bábi au fost socotiţi ca vinovati de această faptă şi măcelăriţi fără milă. Optzeci dintre ei au fost ucişi în Tihran*, cele mai revoltătoare chinuri. Mulţi alţii au fost arestaţi şi închişi; printre aceştia se afla şi Bahá’u’lláh. Mia târziu a scris următoarele:

„Noi nu aveam nici un amestec în acel odios atentat şi nevinovăţia noastră a fost arătat fără nici o ă faţa tribunalului. Totuşi ne-au arestat şi ne-au dus de la Niyavaran* închisoarea din Tihran*, care era atunci reşedinţa împerială, pe jos, în lanţuri, cu picioarele goale şi cu capul descoperit, căci un paznic grosolan* care ne însoţea călare Mi-a smuls pălăria* de pe cap, iar călăii şi numeroşii paznici din jurul nostru ne împungeau înainte cu mare gaă şî ne-au închis timp de patru luni într-un loc ***. Într-adevăr, o celulă întunecată şi îngustă ar fi fost mai bună decât locul în care au fost închişi aceşti nedreptăţiţi.

Când am ajuns la închisoare, ne-au dus de-a ungul unuicoridor întunecat din care am coborât trei scări abrupte până la locul ales pentru noi. Nu avea nici un pic de lumină şi cuprindea aproape o sută cincizeci de prizonieri, hoţi, ucigaşi şi tâlhari la drumul mare. Închisoarea plină de o aşa de mare mulţime nu avea altă ieşire decât coridorul prin care venisem. Pana Mea nu se încumetă să descrie grozăcia acestui loc şi înfiorătorul lui miros. Cei mai mulţi dintre prizonieri nu aveau nici haine pe ei, nici o rogojină pe care să se culce. Numai Dumnezeu ştie ce am suferit în acel loc întunecos şi *!

Zi şi noapte în acel locaş ne gândeam la starea tovarăşilor Bábi, la faptele lor şi ne miram cum, având suflete aşa mari, minţi atât de înalte şi de alese, au putut fi în stare să comită acel îndrăzneţ atentat împotriva śahului.* Atunci cel nedreptăţit s-a hotărât ca după ce va ieşi din închisoare se va strădui cu cea mai mare căldură pentru prefacerea sufletelor oamenilor...

Într-o noapte s-a auzit peste tot acest cuvânt plin de slavă: «Cu adevărat Te voi ajuta să reuşeşti prin Tine Însuţi şi prin pana Ta. Nu te plânge pentru cele ce Łi s-au întâmplat şi nici nu te teme, căci Tu eşti printre cei ce sunt la adăpost. În curând Domnul va trimite şi va dezvălui comorile pământului, va trimite oameni care Îţi vor da izbânda prin Tine Însuţi şi prin numele cu care Domnul a înnoit inimile celor ce ştiu».” Epistola către Fiul Lupului, pag. 20-22.

Surghiunirea la Baghdád

Îngrozitoarea întemniţare a durat patru luni, dar Bahá’u’lláh şi tovarăşii Săi au rămas plini de căldură şi de însufleţire în mijlocul celei mai mari fericiri*. Aproape fiecare zi unul dintre ei era supus la chinuri sau ucis, iar celorlalţi li se amintea că rândul lor va veni curând. Când venea călăul să ia pe unul dintre prieteni, cel care era strigat pe nume a să sară de bucurie, săruta mâinile lui Bahá’u’lláh, îi îmbrăţişa pe ceilalţi fraţi întru credinţă şi apoi alerga cu o grabă plină de bucurie spre locul supliciului. A fost dovedit fără îndoială că Bahá’u’lláh nu a avut nici una amestec urzeala* împotriva vieţii śahului şi ministrul Rusiei şi-a pus cuvântul pentru a întări dovezile nevinovăţiei Lui. În afară de aceasta, Bahá’u’lláh era atât de bolnav încât toţi Îl credeau pe moarte. Aşadar Şahul loc de a-L condamna la moarte, L-a surgiunit la ‘Iráq-i-‘Arab, în Mesopotamia şi, după două săptămâni Bahá’u’lláh a plecat într-acolo, însoţit de familia Sa şi de un număr de credincioşi. Au avut mult de suferit din cauza frigului şi a altor greutăţi lunga călătorie, pe timp de iarnă şi au ajuns la Baghdád într-o stare de deplină oboseală*.

Imediat ce I-a permis sănătatea, Bahá’u’lláh a început să dea ăţături cercetătorilor, să îndemne şi să îmbărbăteze pe adevăraţii credincioşi şi în curând printre Bábi domnea pacea şi fericirea*. Această linişte însă nu a durat mult. Fratele vitreg al lui Bahá’u’lláh, Mírzá Yahyá, cunoscut şi sub numele de Subh-i-Azal, a sosit şi el la Baghdád şi curând după aceea tulburări puse la cale de el au început să apară, tocmai după cum se întâmplase printre ucenicii lui Hristos.

Aceste neînţelegeri (care la Adrianopole au mers până la lupte pe faţă*) erau foarte supărătoare pentru Bahá’u’lláh, al cărui scop principal viaţă era frăţia între popoarele lumii.

Doi ani în sãlbãticie

La un an după sosirea Lui la Baghdád, Bahá’u’lláh a plecat singur în pustiul de la Sulaymáníyyih, neluând cu El nimic decât un rând de haine. Cu privire la acea perioadă El scrie în „Kitáb-i-Íqán” următoarele:

„Deoarece acest servitor, la sosirea Lui această ţară (Baghdád) a cunoscut într-ucâtva* nişte întâmplări care aveau să se ivească mai târziu, am plecat spre pustietăţi singuratice* şi am petrecut doi ani pustiu...

Multe nopţi am fost lipsiţi de hrană şi multe zile trupul nostru n-a cunoscut odihna. În pofida acestor nenumărate greutăţi şi a unui nesfârşit şir de nenorociri, mulţumită Celui în ale Cărui mâini este sufletul nostru, am rămas într-o deplină fericire şi covârşitoare bucurie... Jurăm pe Dumnezeu că nu aveam de gând să na mai întoarcem din acest exil şi nici o nădejde de a ne mai întâlni după această călătorie.

Singrul nostru scop era să ne ferim de a ajunge cumva un prilej de dezbinare printre cei iubiţi şi un izvor de tulburări printre prieteni, sau cauza vreunei suferinţe pentru oricine, sau de durere pentru oricare inimă. Nu aveam altă ţintă şi nici un alt scop. Totuşi, fiecare om îşi făurea o părere sau o băniuală, după propriul său îndemn. În sfârşit, ordinul de reîntoarcere ne-a fost trimis de către Izvorul tuturor Poruncilor (adică Dumnezeu) şi de bună seamă, Ne-am supus şi Ne-am întors. Timp de doi ani, duşmanii şi-au pus toate străduinţele pentru a zdrobi pe acest rob smerit, după cum ştie toată lumea.” Cartea Certitudinii, pag. 250-252.*

Împotriva mulla-ilor*

După ce Bahá’u’lláh S-a reîntors din pustiu, renumele I S-a * şi mai mult şi lumea se aduna la Baghdád de aproape şi de departe, pentru a-L vedea şi a-I ascuta învăţaţii vrei, creştini şi zoroastrieni, precum şi musulmani se înflăcărau pentru noua solie.

Mulla-ii* (învăţaţii musulmani) totuşi au luat o atitudine duşmănoasă şi nu au încetat să plănuiască în ascuns înfrângerea lui Bahá’u’lláh.

Într-o zi au trimis pe cineva dintre ai lor să-I pună întrebări asupra unor chestiuni.

Trimisul găsi răspunsurile lui Bahá’u’lláh atât de convingătoare şi înţelepciunea Lui atât de uimitoare, cu toate că, vădit, nu erau datorate unor învăţături pământeşti, încât mărturisi că ceea ce priveşte ştiinţa şi înţelegerea, Bahá’u’lláh era fără pereche. Însă, pentru a putea răspunde mulla-ilor* în privinţa harului de profet al lui Bahá’u’lláh, L-au rugat să facă vreo minune ca dovadă. Bahá’u’lláh S-a arătat gata să-i îmlinească dorinţa, însă cu unele condiţii şi a declarat că dacă mulla-ii* sunt gata în urma minunii făcute de El să iscălească şi să pecetluiască un document arătând că vor sta mărturie misiunii Lui şi vor înceta să i se mai împotrivească, El va da dovada cerută, ori va rămâne de ruşine ca impostor*.

Dacă scopun mulla-ilor* ar fi fost aflarea adevărului, desigur găsiseră acum cel mai bun prilej; dar ţinta lor era cu totul alta. Ei voiau ca, pe drept sau pe nedrept să capete o hotărâre pe placul lor. Ei se temeau de adevăr şî au fugit de îndrăzneaţa provocare. Această înfrângere, i-a * şi mai mult să născocească noi urzeli*, pentru distrugerea sectei prigonite.

Consului general persan din Baghdad*, le-a venit în ajutor şi a trimis mai multe răspunsuri śahului, care arăta că Bahá’u’lláh era mai mult decât oricând o primejdie pentru religia mahomedană, că avea asupra Persiei o înrâurire* dăunătoareşi că prin urmare ar trebui exilat în vreun loc mai îndepărtat. Însă, după cum era firea Lui, Bahá’u’lláh în această clipă de grea cumpănă, când după îndemnul mulla-ilor* mahomedani guvernele persane şi turceşti îşi îmbinau străduinţele pentru a pune capăt Mişcării, a rămas liniştit şi senin, îmbărbătând şi însufleţind pe adepţi şi scriind cuvinte nepieritoare de mângâiere şi de povăţuire. `Abdu'l-Bahá povesteşte cum au fost scrise pe ascuns la vremea lor aceste cuvinte. Bahá’u’lláh mergea adesea să se plimbe pe marginea râului Tigru*, se întorcea cu o înfăţişare plină de fericire şi se punea* să scrie acele bijuterii* lirice pline de înţelepte poveţe care au fost de ajutor şi alinare pentru mii de inimi tulburate şi îndurerate. Timp de mai mulţi ani nu se găseau decât copii* ale manuscriselor acelor "Cuvinte Tainice" şi acestea trebuiau cu grijă ascunse, de teamă să nu cadă în mâinile nenumăraţilor duşmani"*. Astăzi, acel mic volum este cea mai bine cunoscută dintre toate lucrările lui Bahá’u’lláh şi e citită în toate colţurile lumii. Kitáb-i-Iqan* este de asemenea una dintre cee mai cunoscute dintre lucrările lui Bahá’u’lláh şi a fost scrisă cam pe aceeaşi vreme*, la sfârşitul şederii lui în Baghdad (1862-1863 A.D.).

Declaraţia din Rid_ván* lângă Baghdad*

După multe tratative şi la cererea guvernului persan, guvernul turcesc a dat un ordin prin care Bahá’u’lláh era chemat* la Constantinopole*.

La primirea acestei veşti adepţii lui Bahá’u’lláh, au rămas încremeniţi. S-au îmbulzit* într-atât în casa iubitului lor îndrumător încât familia Lui a fugit* grădina lui Najib Pasha* afară din oraş timp de douăsprezece zile pe când se pregătea caravana pentru lunga călătorie. În prima din cele douăsprezece zile (21 aprilie - 3 mai * 1863, adică noăsprezece ani după declaraţia lui Báb), Bahá’u’lláh a adus câtorva dintre adepţii Săi, fericita veste că El era acela a Cărui venire fusese anunţată de Báb, Alesul lui Dumnezeu, Cel făgăduit de toţi Profeţii. Grădina care a fost rostită ceastă memorabilă declaraţie este cunoscută de către Bahá’í sub numele de "Grădina Rid_ván" iar zilele petrecute acolo de către Bahá’u’lláh se serbează în fiecare an sub numele de "Zilele de Rid_ván". În timpul acelor zile, Bahá’u’lláh în loc de a fi mâhnit sau * arăta cea mai mare bucurie, semeţie* şi putere. Adepţii Lui, se simţeau din ce în ce mai fericiţi şi mai însufleţiţi şi lumea venea în pâlcuri* (grupuri) mari să se închine în faţa Lui. Toată lumea de seamă din Baghdad* până şi guvernatorul au venit să cinstească pe prizonier, la plecarea Lui.

Constantinopol şi Adrianopol

Călătoria până la Constantinopol a ţinut vreo trei sau patru luni şi grupul de călători compus din Bahá’u’lláh, diosprezece membri ai familiei Lui şi şaptezeci şi doi de discipoli, au avut mult de suferit din cauza intemperiilor. La sosirea în Constantinopol au fost închişi ca prizonieri într-o casă mică, cu totul neîncăpătoare. Peste puţin* timp li s-a dat o locuinţă ceva mai bună însă după patru luni au fost iarăşi mutaţi, de data aceasta la Adrianopol.

Călătoria până la Adrianopol, cu toate că a ţinut numai câteva zile a fost cea mai grozavă* din toate. Mai în tot timpul a căzut o ninsoare groasă şi deoarece nu aveau nici haine de ajuns, nici hrană, suferinţele lor au fpst cumplite. În timpul primei ierni petrecute le Adrianopol, Bahá’u’lláh şi familia Sa număr de douăsprezece persoane au fost găzduiţi într-o casă mică* u trei încăperi, lipsită de orice comfort şî plină de însecte. În primăvară, li s-a dat o locuinţă mia încăpătoare. Bahá’u’lláh şi ai Săi au rămas în Adrianopol mai bine de patru ani şi jumătate.

Aici Bahá’u’lláh a reînceput să propovăduiască şi a adunat în jurul Lui o mare mulţime. Îşi proclamă în public menirea şi a fost primit cu mare însufleţire de cea mai mare parte dintre Bábi, care după aceasta au fost cunoscuţi sub numele de Bahá’í. O mică parte dintre Bábi însă, sub conducerea lui Mírzá Yahya*, fratele vitreg al lui Bahá’u’lláh, I-au arătat o înverşunată împotrivire şi s-au unit cu foştii duşmani, nimiţi * punând la cale împreună cu dânşii doborârea lui Bahá’u’lláh.

S-au iscat mari tulburări în urma cărora guvernul tircesc a gonit* pe Bábi şi pe Bahá’í din Adrianopol, surghiunind pe Bahá’u’lláh şi pe adepţii Săi la Akka, în Palestina, unde au ajuns (după spusele lui Nabil*) la 31 august 1868, pe când Mírzá Yahya* şi adepţii lui au fost trimişi în Cipru.

Scrisori către regi

Cam pe atunci a scris Bahá’u’lláh vestita Lui serie de scrisori către cele mai de seamă capete încoronate din Europa, către Papă, către śahul Persieişi către preşedintele Statelor Unite anunţându-le misiunea Lui şi îndemnându-i săşi concentreze eforturile pentru a răspândi adevărata religie, o guvernare dreaptă şi pacea mondială. În scrisoarea către śah, a apărat călduros* cauza Bábilor asupriţi şi a cerut să fie pus faţă în faţă cu cei care au plănuit prigonirea lor. Este de prisos să mai spunem că această rugăminte nu I-a fost împlinită, Badi, tânărul şi devotatul Bahá’í care dusese acea scrisoare fiind prins şi martirizat chinuri îngrozitoare, prin aplicarea de cărămizi fierbinţi (încinse)* pe carnea lui!

În aceeaşi scrisoare, Bahá’u’lláh povesteşte în modul cel mai mişcător suferinţele şi dorinţele Lui:

"O, Rege, Eu am văzut calea Domnului ceea ce nici un ochi nu văzuse şi nici o ureche nu auzise. Prietenii M-au tăgăduit, cărările Mele s-au strâmtat, iazul* siguranţei Mele a secat şi pajiştea bucuriei Mele s-a uscat şi s-a îngălbenit.

Câte nenorociri s-au abătut asupra Mea şi câte se vor mai abate! Eu păşesc înainte spre Cel puternic* Cel Milostiv, pe când în urma Mea se furişează şarpele. Din ochii Mei plouă lacrimi până-Mi udă aşternutul, însă durerea ce o simt nu o simt pentru nenorocirea Mea.

Jur pe Dumnezeu că din dragostea Mea pentru Stăpânul Meu, capul Meu era doritor de lănci şi niciodată nu trec pe lângă un pom fără ca să-i spună inima Mea:* Ah, de ai fi tăiat din rădăcină în numele Meu1 De-aş putea fi crucificat pe tine aşa cum a fost Stăpânul Meu!

Da, pentru că văd pe oameni rătăcind în beţia lor fără a-şi da seama; şi-au făcut din poftele lor stăpâni şi au lăsat la o parte pe Dumnezeu de parcă ar fi privit poruncile Domnului drept nimicuri, drept glume, drept jucării şi ei cred că fac bine şi că sunt la adăpost în cetatea siguranţei. Dar lucrurile nu sunt aşa cum cred ei, mâine vor vedea ceea ce astăzi tăgăduiesc.

În curând vom fi mutaţi din acest îndepărtat loc de surghiunire (Adrianopol) într-o închisoare din Acra*. śi după căt Mi se spune, este desigur cea mai pustie dintre toate cetăţile de pe lume, ceamai dărăpănată la înfăţişare, cea mai nesuferită ca limă şi având apa cea mai necurată (murdară*), că s-ar crede că este capitala cucuvelei, acolo nu se aude nici un alt sunet decât tânguirea ei şi acolo au de gând să întemniţeze pe Robul Domnului şi să închidă în faţa noastră porţile milostivirii şi să ne răpească lucrurile cele bune ale vieţii pe toate zilele ce ne mai rămân de trăit. Jur pe Dumnezeu, chiar dacă M-ar istovi oboseala, dacă M-ar doborâ foamea, dacă Mi s-ar da drept aşternut stânca pietroasă* şi drept tovarăşi fiarele pustiului, Eu nu voi păli, ci voi avea răbdare aşa cum au răbdare cei nestrămutaţi în hotărâri prin puterea lui Dumnezeu, Regele firii dintru început, Făuritorul neamurilor şi oricare ar fi împrejurările, Eu mulţumesc lui Dumnezeu şî nădăjduim că prin darul Lui, (slăvit fie numele Lui), va face toate feţele omeneşti pline de adevăr pentru El, Cel Puternic, Cel Milostiv. Într-adevăr, El a răspuns celui ce s-a rugat Lui şi S-a apropiat de cel care a înălţat spre El o chemare. śi Îl rugăm să facă din nenorocire pavăză trupului sfinţilor Lui şi să-i apere prin aceasta de săbii ascuţite şi de lănci sfâşietoare. Prin durere a strălucit El şi a fost necurmat* luminoasă lauda Lui; în acest chip a lucrat El în vremea de demult şi în veacurile trecute*". - Un episod al lui Báb*, pag. 146-147.

Întemniţarea în 'Akká

Pe acea vreme, 'Akká (Acre) era un oraş de întemniţaţi, unse se trimiteau cei mai vestiţi* criminali din toate colţurile înperiului turc*. Bahá’u’lláh ,împreună cu adepţii Săi, în număr de vreo optzeci şi patru, cuprinzând bărbaţi, femei şi copii au ajuns la 'Akká după o * călătorie pe mare şi au fost închişi în cazarma oraşului. Era o clădire cât se poate de murdară şi de întunecoasă. Nu erau nici paturi, nici*nimic din cele de trebuinţă. Hrana era neîndestulătoare şi dezgustătoare astfel încât prizonierii după câtva timp au cerut voie să-şi cumpere singuri măncare*. În primele zile copiii nu au încetat să plângă şi nimeni nu s-a putut odihni. A apărut curând malaria, dizeneria*, precum şi alte boli şi toţi prizonierii s-au îmbolnăvit, afară de cinci (care şi ei mai târziu au căzut pradă bolii). Patru dintre ei au murit, iar suferinţele supravieţuitorilor sunt de nedescris*.

Această neînduplecată întemniţare a durat doi ani, care timp nici unul dintre prizonieri nu a avut voie să iasă din temniţă, în afară de patru dintre ei care în fiecare dimineaţă însoţiţi de soldaţi mergeau să cumpere hrană. De asemenea nu era permis să fie vizitaţi de nimeni. Mai mulţi Bahá’í din Persia au făcut lungul drum pe jos până acolo numai pentru a-L vedea pe iubitul lor Îndrumător, dar nu au fost primiţi nici măcar în interiorul zidurilor oraşului. Atunci au luat obiceiul e a se duce într-un loc pe câmpie, dincolo de cel deal treiea şnaţ ce înconjura oraşul de unde puteau zări ferestrele locuinţei lui Bahá’u’lláh. Bahá’u’lláh Se arăta la una din ferestre iar ei după ce-L priveau de departe, se întorceau acasă plângând, înflăcăraţi de o nouă râvnă* de a se jertfi şi de a servi Cauza.

Supravegherea se îmblânzeşte
În sfârşit severitatea a început să se *.

O parte di narmata turcă a fost mobilizată şi cazarma a fost înapoiată iarăşi soldaţilor. Bahá’u’lláh cu familia a fost transferat singur într-o casă, iar ceilalţi au fost găzduiţi într-un han din oraş. Bahá’u’lláh a rămas încă şapte ani prizonier în această asă. Lângă cămăruţa în care era El închis, treisprezece persoane din familia Sa, bărbaţi şi femei au trebuit să se înghesuie cum au putut. În primele momente ale întemniţării în această casă au avut mult de suferit din cauza lipsei hranei şi a celor trebuincioase vieţii. După câtva timp însă li s-au mai dat câteva camere şi au putut duce o viaţă mai puţin chinuită.

După ce Bahá’u’lláh a părăsit cazarma împreună cu tovarăşii Săi, I-a fost îngăduit să primească vizitatori şi încetul cu încetul rigoarea firmanelor imperiale a fost mai puţin straşnică* şi împlinirea lor a fost chiar lăsată la o parte cu toate că din când în când erau iarăşi aplicate, pentru câtva timp.

Se deschid porţile închisorii

Chiar când viaţa lor de prizonieri era mai cumplită, Bahá’íi nu şi-au pierdut curajul şi niciodată nu s-a clătinat senina lor nădejde*. Pe când era ă în cazarma de la 'Akká, Bahá’u’lláh a scris unor prieteni: "Nu vă temeţi, aceste porţi se vor deschide. Cortul Meu se va întinde pe muntele Carmel şi cea mai mare dintre bucurii va fi împlinită".

Aceste cuvinte au fost un mare izvor de mângâiere pentru adepţii lui Bahá’u’lláh şi au fost scurt timp aidoma* împlinite. Povestea modului care au fost deschise porţile temniţei va fi mai bine spusă de Însuşi `Abdu'l-Bahá, aşa cum au fost traduse de nepotul Său, Shoghi Effendi:

"Bahá’u’lláh iubea verdeaţa* şi frumuseţea de la ţară. Într-o zi a spus:*N-am văzut verdeaţă* de nouă ani. Câmpul* (satul) este lumea sufletului, oraşul este lumea trupurilor*. Când a auzit de la alţii aceste cuvinte ale Lui, Mi-am dat seama cât îi era dor de câmpie şi M-am încredinţat că orice voi face ca să-I îndeplinesc dorinţa va avea sorţi de izbândă. În acel timp trăia în 'Akká un om numit Muhamad Pasha Safwat*, care ne era foarte bun prieten. Avea o vilă numită Mazra'ih la vreo patru kilometri la nord de oraş, înconjurată de grădini prin care trecea o apă curgătoare. M-am dus să fac o vizită acestui Páshá în casa lui şi i-am spus: «Páshá, ţi-ai lăsat vila goală şi locuieşti la 'Akká». El a răspuns: «Eu sunt bolnav şi nu pot pleca din oraş. Dacă mă duc să stau acolo, mă simt prea singur şi departe de prieteni». Am spus: «Câtă vreme nu stai acolo şi e casa goală, închriază-ne-o nouă». El s-a mirat de această propunere, dar s-a învoit uşor. Am închiriat casa pentru o mică sumă, cm de cinci lire sterline pe an; i-am plătit pentru cinci ani şi am făcut un contract cu el. Am trimis lucrători să repare casa şi să aranjeze grădina şi am făcut şi o baie. Am făcut rost şi de o trăsură pentru Frumuseţea Binecuvântată*.

Într-o zi M-am hotărât să mă duc Eu singur să văd vila. În pofida firmanului imperial care ne oprea să ieşim în afara zidurilor cetăţii orice s-ar fi întâmlat, Eu am ieşit într-o zi pe poarta oraşului. Erau la poartă străji armate, dar nu s-au împotrivit şi M-am dus direct la vilă. A doua zi am ieşit iarăşi însoţit de câţiva prieteni, nesupărat* de nimeni şi neoprit din drum, cu toate că în amândouă părţile erau santinele la poartă. În altă zi am pregătit un banchet, am întins masa sub brazii de la Bahjí şi am adunat în jurul ei persoanele notabile şi oficiale din oraş. Seara ne-am întors cu toţii în oraş. Într-o zi, stând în faţa sfântă a Binecuvântatei Frumuseţi, I-am spus: «Casa de la Mazra'ih este gata pentru Łine, precum şi trăsura care să Te ducă până acolo». (Pe acea vreme nu găseai trăsuri la 'Akka sau Jaffa). Bahá’u’lláh a refuzat să meargă spunând: «Eu sunt un prizonier». Mai târziu L-am rugat iar dar am primit acelaşi răspuns. L-am rugat chiar şi a treia oară, dar El mereu a răspuns nu* şi nu am îndrăznit să mai stăruiesc* (insist). Se afla însă în 'Akka un oarecare mahomedan, Shaykh, un om binecunoscut pentru marea sa influenţă, care Îl iubea pe Bahá’u’lláh şi era foarte preţuit de El. L-am chemat pe acest Shaykh şi i-am spus cum stau lucrurile. I-am spus: «Eşti îndrăzneţ. Mergi* deseară în Sfânta Sa prezenţă, cazi în genunchi înaintea Lui, apucă-L de mâini şi nu-I da drumul până nu va făgădui să iasă din oraş!» El s-a dus direct la Bahá’u’lláh şi s-a aşezat jos, lângă genunchii Lui. A apucat mâinile Binecuvântatei Frumuseţi, le-a sărutat şi a întrebat: «De ce nu vrei să ieşi din oraş?» El a spus: «Eu sunt un prizonier». Shaykh a răspuns: «Ferească Dumnezeu! Cine are puterea să te facă pe Tine prizonier? Ai vrut Tu să rămâi în închisoare. A fost voinţa Ta să rămâi întemniţat şi acum eu Te rog să ieşi din oraş şi să mergi la acel palat. E frumos şi înconjurat cu verdeaţă. Pomii sunt de toată frumuseţea şi portocalele ca nişte mingi de foc!» De câte ori spunea Binecuvântata Frumuseţe: «Eu sunt un prizonier, nu se poate» Shaykh Îi lua mâinile şi I le săruta. Un ceas întreg n-a încetat de a stărui; la sfârşit Bahá’u’lláh a spus: «Khayli Khu*b (foarte bine) şi astfel au fost răsplătite stăruinţa şi răbdarea Shaykh-ului*. A venit la Mine cu mare bucurie să-Mi aducă fericita veste că Sfinţia Sa S-a învoit. În pofida* severului firman al lui 'Abdu'l-Aziz*, care Mă oprea să Mă întâlnesc sau să comunic cu Binecuvântata Frumuseţe, L-am luat pe Bahá’u’lláh în trăsură şi L-am dus la castel. Nimeni nu s-a împotrivit. L-am lăsat acolo şi M-am întors în oraş. Doi ani a rămas Bahá’u’lláh în acel loc frumos şi încântător. Apoi s-a luat hotărârea de a-L muta într-alt loc, numit Bahjí.

Apăruse o epidemie la Bahjí şi stăpânul casei a fugit de spaimă cu întreaga lui familie, gata să dea casa pe degeaba oricui ar fi vrut să o ia. Am închiriat casa pe un preţ de nimic şi acolo, s-au deschis larg uşile maiestăţii şi ale adevăratei suveranităţi. Mergea vorba că Bahá’u’lláh era prizonier (căci straşnicele firmane ale Sultanului 'Abdu'l-Aziz nu au fost niciodată revocate) însă dovedea atâta demnitate şi nobleţe în viaţa şi purtările Lui încât era proslăvit de toată lumea, şi cei care domneau în Palestina Îi invidiau influenţa şi puterea. Guvernatorii şi Mutaşarafii*, generalii şi persoanele oficiale cereau cu smerenie să li se facă cinstea de a fi primiţi de El - rugăminte pe care El foarte rar o împlinea.

Într-un rând*, (Odată) un guvernator al cetăţii a cerut această favoare, pe motivul că primise ordin de la autorităţile supreme să viziteze împreună cu un general pe Binecuvântata Frumuseţe. Cererea fiind admisă, generalul, care era o persoană foarte voluminoasă şi era european, a fost atât de izbit de falnica înfăţişare a lui Bahá’u’lláh încât a rămas îngenunchiat pe* (în) pragul uşii. Atât era de mare sfioşenia* celor doi vizitatori încât numai după repetate îndemnuri ale lui Bahá’u’lláh s-au încumetat să fumeze narghileaua ce li se oferea. Chiar şi atunci abia au atins-o cu buzele apoi au dat-o la o parte, şi-au şat braţele şi au rămas cu o înfăţişare atât de smerită şi cuvioasă încât au uimit pe toţi cei aflaţi de faţă.

Cuvioşenia plină de dragoste a prietenilor, respectul şi consideraţia ce i se arătau* de către toate persoanele de seamă sau oficiale, roil de pelerini şi de căutători ai adevărului, devotamentul şi jertfirea care se revărsau* în jurul maiestuoasei întrupări a Binecuvântatei Frumuseţi, neîmpotrivirea la poruncile Lui, numărul înflăcăraţilor Lui adepţi - toate dovedeau că Bahá’u’lláh nu era în adevâr prizonier, ci Regele Regilor. Doi suverani despotici erau potrivnicii Lui, doi puternici autocraţi, însă chiar şi când erau* închişi în temniţele lor, Bahá’u’lláh vorbea cuvinte severe ca un rege către supuşii Săi. Mai târziu, în pofida straşnicelor firmane, a trăit la Bahjí ca un domnitor. Adesea spunea: «într-adevăr, într-adevăr, închisoarea cea mai grozavă s-a preschimbat într-o Grădină a Raiului* (Paradisului). Aşa ceva nu s-a mia văzut de la începutul lumii»."

Viaţa la Bahjí

Bahá’u’lláh, care în zilele tinereţii Lui pline de încercări arătase cum trebuie preamărit Dumnezeu în sărăcie şi înjosire, arăta în ultimii ani ai Lui cum trebuie preamărit Dumnezeu într-o viaţă de cinste şi bogăţie. Donaţiile a sute de mii de adepţi devotaţi, punea la picioarele Lui bogate fonduri pe care era rugat să le administreze. Cu toate că viaţa Lui la Bahjí a fost deschisă*, ca adevărat regească, sensul cel mai înalt al cuvântului, totuşi nu trebuie să ne închipuim că desfăşura vreo strălucire matrială sau vreo risipă. Binecuvântata Frumuseţe şi familia Lui trăiau într-un mod foarte smerit* şi simplu, şi orice cheltuială pentru poftele personale era ceva necunoscut în acea gospodărie. Credincioşii au făcut lângă locuinţa Lui o prea frumoasă grădină numită Rid_ván, care Bahá’u’lláh a petrecut în mai multe rânduri, câteva zile la rând sau chiar câteva săptămâni, dormind noaptea într-o colibă în grădină.

Uneori de ducea mai departe, pe câmp. S-a dus de mai multe ori la 'Akká şi Jaffa, şi în mai multe rânduri śi-a întins cortul pe Muntele Carmel, după cum profetizase când era închis în cazarma de la 'Akká. Cea mai mare parte din timp Bahá’u’lláh o petrecea în rugăciune şi meditaţie, sau scriind Cărţile Sfinte sau notiţe conţinând revelaţii, sau dând ăţături spirituale prietenilor Lui.

Cu scop de a-I da un deplin răgaz pentru marea Sa lucrare, `Abdu'l-Bahá a luat asupra Lui grija tuturor afacerilor, până şi întrevederile cu mullaii*, cu poeţii şi membrii guvernului. Aceştia toţi erau mulţumiţi şi satisfăcuţi de întâlnirile cu `Abdu'l-Bahá şi de convorbirile cu El şi de lămuririle date de El şi cu toate că nu-L vedeau pe Bahá’u’lláh Însuşi erau cuprinşi de un sentiment de prietenie pentru El numai pentru că Îi cunoşteau fiul, căci purtarea lui `Abdu'l-Bahá îi făcea să înţeleagă ce era tatăl Său. Distinsul orientalist, Profesorul* Edward G. Browne, de la Cambridge, L-a vizitat pe Bahá’u’lláh la Bahjí în anul 1890 şi îşi povesteşte în modul următor impresiile:

"Călăuza mea s-a oprit o clipă pe când îmi scoteam încălţămintea. Apoi, după o rapidă mişcare a mâinii, s-a dat la o parte şi după ce am trecut a lăsat perdeaua să cadă la loc; şi m-am găsit într-o încăpere mare, cu un divan de-a lungul peretelui cel mai îndepărtat, pe când la peretele din faţa uşii se aflau două, trei scaune.

Cu toate că ştiam într-ucâtva* unde mă duceam şi pe cine aveam să văd (nu mi se spusese lămurit nimic), a trecut o clipă sau două până să-mi dau seama cu un fior de uimire şi de respect că nu eram singur cameră. În colţul unde divanul atingea peretele, era aşezată o făptură* minunată şi impunătoare, purtând pe cap un fel de turban de pâslă albă, pe care dervişii îl numesc táj (însă de o mărime şi doe o croială neobişnuită) şi la baza căruia era înfăşurat un mic turban alb. Nu voi putea uita niciodată faţa aceluia pe care îl priveam atunci, cu toate că nu o pot descrie. Acei ochi pătrunzători parcă îţi citeau şi adâncul sufletului. Puterea şi autoritatea se răsfrângeau din acea frunte largă, pe când cutele de pe frunte şi de pe faţă arătau o vârstă pe care o tăgăduiau părul negru ca pana corbului şi barba, neasemuit de bogată, ce curgea până aproape de brâu. Era de prisos să mă întreb în faţa cui mă aflam, pe când mă închinam înaintea celui care e înconjurat de un devotament şi de o iubire pe care ar invidia-o regii şi pe care împăraţii o aşteaptă în zadar! O voce blândă şi plină de demnitate m-a poftit să mă aşez şi apoi a urmat: «Lăudat fie Domnul că ai ajuns până aici!... Ai venit să vezi un prizonier şi un exilat... Noi nu dorim decât binele omenirii şi fericirea neamurilor*; totuşi suntem priviţi drept tulburători* ai ordinii şi răzvrătiţi vrednici de lanţuri şi surghiun... Ca toate neamurile să fie unite în aceeaşi credinţă şi toţi oamenii ca fraţii, ca legăturile de dagoste între fiii oamenilor să fe întărite, ca să înceteze deosebirile de religii şi să fie şterse deosebirile de rasă - ce e rău toate acestea?... śi totuşi, aşa va fi odată, aceste lupte nefolositoare, toate nesfârşitele războaie vor trece şi ***Pacea cea Mare*** va veni.

śi voi din Europa nu aveţi nevoie de acelaşi lucru? Nu este aceasta ceea ce a propovăduit Hristos?... Totuşi, vedem pe regii şi pe domnitorii voştri risipindu-şi comorile mai curând pentru găsirea mijloacelor de a nimici neamul omenesc decât pentru ceea ce ar aduce fericire omenirii... Luptele, vărsarea de sânge şi vrajba* (duşmănia) trebuie să înceteze şi omenirea întreagă trebuie să fie ca un singur neam* şî o singură familie... Să nu se mândrească nici un om pentru că îşi iubeşte ţara; mai bine să se mândrească pentru că iubeşte neamul omenesc...»

Acestea, pe cât îmi aduc aminte, au fost cuvintele pe care, pe lângă multe altele, le-am auzit de la Bahá’u’lláh. Cei care le citesc, să se sfătuiască cu ei înşişi şi să se întrebe dacă sunt vrednice de lanţuri şi de moarte şi dacă lumea ar pierde sau ar câştiga prin răspândirea lor." - Introducere la "Povestirea unui călător", un episod al lui Báb, pag. 39.

Testamentul

Astfel în simplitate şi seninătate śi-a petrecut Bahá’u’lláh amurgul vieţii Lui pe pământ, până când, urma unor friguri, S-a stins în ziua de 28 mai 1892, în vârstă de şaptezeci şi cinci de ani. Printre ultimele notiţe cuprinzând revelaţii se află şi Testamentul Său, scris de mâna Lui, iscălit şi pecetluit în toată regula*.

La nouă zile de la moartea Lui, peceţile au fost rupte de către fiul Său cel mare, fiind de faţă membrii familiei şi câţiva prieteni şi s-a citit acel document scurt, dar însemnat.

Prin acest Testament, `Abdu'l-Bahá era lăsat ca reprezentant al tatălui Său şi propovăduitor al ăţăturii Lui, iar familia şî toţi prietenii lui Bahá’u’lláh erau îndemnaţi să urmeze îndrumările Lui şi Să-i dea ascultare. În felul acesta s-a împiedicat apariţia sectelor şi a deosebirilor de păreri şi unitatea Cauzei era asigurată.

Darul de profeţie al lui Bahá’u’lláh

Se cuvine să ne facem o idee clară despre darul de profeţie al lui Bahá’u’lláh. Cuvintele rostite de El, precum şi cele spuse de alţi soli al Divinităţii pot fi împărţite în două categorii: în una din ele, vorbeşte şi scrie ca un om căruia i s-a încredinţat de Dumnezeu o solie către fraţii săi, pe când în cealaltă categorie, cuvintele sunt date ca rostite de Însuşi Dumnezeu. În "Kitáb-i-Íqán", Bahá’u’lláh scrie următoarele:

"Sunt două stări pentru Solii* (Mesagerii) ce se înalţă din Izvoarele de Lumină ale Divinităţii. Una este starea de Unitate şi de Unificare*. Nu facem nici o deosebire între ele (Qur'an, sura 2)*. Cealaltă stare e starea* de deosebire, de creaţie şi de mărginiri omeneşti. În aceasta stare, se hotărăşte pentru fiecare un templu şi se alege pentru fiecare o misiune, se decretează o manifestare şi se statornicesc unele mărginiri. Fiecare e numit cu un nume deosebit, se distinge prin unele însuşiri şi e legat de o cauză şi de o lege nouă; după cum s-a spus, aceştia sunt Solii* (Mesagerii) şi I-am preţuit pe unii mai mult decât pe alţii. Unora dintre Ei Le-a vorbit Dumnezeu, iar pe alţii I-a ridicat la o treaptă mai înaltă. śi noi am dat lui Iisus, fiul Mariei semne vădite şi L-am îtărit cu Duhul Sfânt (Qur'an, sura 2).*

În starea de unificare şi pe treapta unităţii, curata Sublimitate*, Divinitate, Unitate şi absolută Zeitate au fost şi sunt hărăzite esenţelor existenţei, pentru că toate sunt aşezate pe tronul «Manifestării lui Dumnezeu»... adică înfăţişarea şi frumuseţea lui Dumnezeu sunt întruchipate în frumuseţea Lor.

În a doua stare, care este aceea a deosebirii, a despărţirii, a mărginirilor şi a fiinţării şi arătărilor* vremelnice*, ei dovedesc o deplină servitudine*, o adevărată neputinţă şi o desăvârşită umilinţă, după cum s-a spus: «Cu adevărat Eu sunt robu lui Dumnezeu şi cu adevărat nu sunt decât un om la fel ca voi». (Qur'an, sura 41)46*.

Iar dacă ascultăm manifestările perfecţiunii*: «Cu adevărat Eu sunt Dumnezeu», este adevărat şi neîndoielnic deoarece... prin mărturiile, însuşirile şi numele Lor, se arată pe pământ mărturiile, însuşirile şi numirile lui Dumnezeu.

De asemenea, dacă Ei spun: «Noi suntem robii lui Dumnezeu» şi aceasta se adevereşte* şi se vădeşte*, căci la înfăţişare Ei S-au arătat în cea mai mare* (înaltă) stare de servitudine. Nimeni nu a avut curajul să se arate pe pământ sub acea înfăţişare de robie. Astfel, aceste esenţe ale fiinţei, când sunt înecate în mările Veşnicei* (Eternei) Sfinţenii şi când se înalţă până la piscurile înţelegerii Regelui Ideal, au rostit declaraţii de Zeitate*** şi de unitate. Dacă cineva ar sta să se gândească adânc, ar vedea că, în chiar această stare au simţit în ei cea mai desăvârşită smerenie şi umilire faţa fiinţării absolute şi a Adevăratei vieţi, ca şi când s-ar fi socotit pe ei înşişi ca inexistenţi şi ca şi când ar fi crezut că pomenirea lor în acea carte ar fi fost politeism...*

De aceea orice ar spune şi orice ar pretinde Ei, privitor la Divinitate, Zeitate, Darul profeţiei, Menirea de Sol* sau de Urmaş, misiunea de Imám sau de Rob, toate sunt adevărate şi neîndoielnice." - Kitáb-i-Íqán, pag. 125-129.

Când vorbeşte Bahá’u’lláh ca om, starea pe care o pretinde pentru El e cea de umilinţă desăvârşită, de "nimicnicie* în Dumnezeu". Ceeea ce deosebeşte, de orice alt om "Manifestarea" în persoana* Lui omenească, este uitarea de Sine precum şi desăvârşitele Sale puteri. În orice împrejurări El poate spune precum Iisus în grădina Ghetsimani*: "Oricum ar fi, voia Ta iar nu a Mea, Doamne". Astfel, scrisoarea Lui către śah, ă spune:

"O, Rege, cu adevărat am fost printre oameni ca oricare altul, adormit pe patul Meu. Furtunile Celui Atotslăvit au trecut pe lângă Mine şi Mi-au dăruit ştiinţa celor de mult întâmplate. Acestea nu sunt de la Mine, ci de la Unul care e Puternic şi Atotştiutor. śi El Mi-a poruncit să duc vestea între cer şi pământ, deaceea au căzut asupra Mea, ceea ce face să curgă lacrimi din ochii celor ce ştiu. Eu nu am învăţat* învăţăturile pe care le au oamenii, nici nu am umblat pe la şcoli... Aceasta e o foaie mişcată de vântul Voinţei Dumnezeului tău Puternic*. Poate frunza să stea liniştită când suflă vântul vijelios? Nu, o jur pe Dumnezeul Numelor şi al Atributelor! Dimpotrivă, vânturile o mişcă după voie, căci Fiinţa nu aparţine nefiinţei* în prezenţa Celui Etern. A venit porunca Lui hotărâtă şi a făcut pe oameni să rostească preamărirea Lui în mijlocul lumilor. Cu adevărat nu eram altul decât un mort faţa poruncilor Sale şi mâna Dumnezeului tău Cel Milostiv, Cel Îndurător, M-a întors.

Poate cineva rosti din partea Sa lucruri din cauza cărora orice om, fie mic sau mare, îl va prigoni? Nu, o jur pe Cel care a insuflat condeiul Meu, tainele eterne, nimeni nu ar putea dacă nu e întărit de Cel Puternic şi Tare." - Un episod al lui Báb, pag. 395.

Precum spăla Iisus picioarele ucenicilor Săi, tot astfel Bahá’u’lláh obişnuia uneori să gătească mâncarea şi să facă alte lucrări josnice* pentru credincioşii Săi. El era servitorul servitorilor şi Se premărea numai umilire8 (umilinţă0, mulţumindu-se să doarmă pe pământul gol la nevoie, să trăiască numai cu pâine şi apă, sau uneori chiar cu nimic altceva decât ceea ce numea El "Hrana Divină", adică foamea! Deplina Lui smerenie se adeverea în adânca Lui iubire pentru natură, pentru firea omenească şi îndeosebi pentru sfinţi, martiri şi profeţi.

Pentru El orice lucru vorbea de Dumnezeu, de la cel mai mic până la cel mai mare. Fiinţa Lui omenească a fost aleasă de Dumnezeu pentru a fi Buciumul şi Pana Divinităţii. Nu din voinţa Lui śi-a ales această cale de nemaipomenite greutăţi şi neajunsuri. După cum a spus Iisus: "Tată, dacă se poate, treacă de la Mine acest pahar" tot astfel şi Bahá’u’lláh a spus: "Dacă S-ar fi găsit un altul care să vorbească şi să propovăduiască, nu Ne-am fi făcut pe Noi Înşine ţelul ocarelor*, al batjocurii şi al defăimărilor tuturor". (Tableta Ishráqát). Dar chemarea Divină era limpede şi poruncitoare şi Bahá’u’lláh i S-a supus. Voinţa lui Dumnezeu s-a făcut voinţa Lui şi dorinţa lui Dumnezeu dorinţa Lui, şi cu o "supunere radioasă Bahá’u’lláh declară:

"Cu adevărat vă spun, oricine Ne întâmpină pe cărarea Domnului e mult mai iubit de sufletul Nostru şi iubit de inima Noastră. Otravă ucigătoare pe «Cărarea Lui» nu e decât dulceaţă*, iar chinul în Numele Său nu e decât apă praspătă şi răcoritoare." (Vezi Epistolă către Fiul Lupului, pag. 17)*.

Alteori, după cum am mai spus, Bahá’u’lláh vorbeşte de pe "treapta Zeităţii*". În acele rostiri* personalitatea Sa umană e aşa de deplin nimicită încât e lăsată la o parte în întregime. Prin El Dumnezeu vorbeşte cu făpturile Sale, destăinuindu-le voinţa Lui, vestindu-le legile Lui pentru călăuzirea lor şi cerându-le dragoste, supunere şi ascultare.

În Scrierile lui Bahá’u’lláh modul Lui de exprimare se schimbă adesea de la o formă la alta.

Uneori este vădit că vorbeşte omul apoi fără întrerupere scrierea* urmează ca şi când Dumnezeu Însuşi ar vorbi. Chiar când vorbeşte ca om, Bahá’u’lláh vorbeşte ca un Sol* al Domnului, ca o pildă vie a celei mai depline predări* în voia Domnului.

Viaţa Lui întreagă e însufleţită de Duhul Sfânt. De aceea nu se poate trage un hotar statornic şi neclintit între elementul divin şi cel uman în viaţa şi în învăţăturile Lui, *Dumnezeu Îi porunceşte:

"Spune: «Nimic nu se poate vedea în Templul Meu decât Templul lui Dumnezeu şi în frumuseţea Mea decât frumuseţea Lui, nimic în fiinţa Mea decât fiinţa Lui şi nimic Mine decât El Însuşi, nimic în mişcarea Mea decât mişcările Lui, nimic în supunerea Mea decât supunerea Lui, nimic în pana Mea decât pana Lui, Cel Nepreţuit, Cel Preamărit».

Spune: «Nimic n-a fost în sufletul Meu decât adevărul şi în Mine nu s-a putut cedea nimic decât Dumnezeu»." - Su*ratu'l Haykal, pag. 30.

Misiunea Lui

Misiunea lui Bahá’u’lláh lume este să aducă Unirea - Unirea întregii omeniri în Dumnezeu şi prin Dumnezeu. El spune:

"În arborele ştiinţei, rodul cel mai strălucitor este acest cuvânt înălţător: Vio sunteţi toţi roadele aceluiaşi pom şi frunzele aceleeaşi ramuri. Să nu se mândrească un om pentru că îşi iubeşte ţara, ci mai bine să se mândrească pentru că iubeşte neamul omenesc."

Profeţii de demult au prevestit un veac al păcii pe pământ, al bunei învoiri între oameni şi śi-au dat viaţa pentru a-i grăbi venirea, dar fiecare dintre Ei au spus limpede că această binecuvântată împlinire nu se va înfăptui decât după "Venirea Domnului" în zilele de apoi, când se vor judeca cei răi şi cei buni se vor răsplăti.

Zoroastru a proorocit trei mii de ani de vrajbă* până la venirea śah Bahramului* Mântuitorul lumii, care avea să înfrângă pe Ahríman, duhul răului şi care va înfăptui domnia dreptăţii şi a păcii.

Moise a proorocit o lungă perioadă de surghiun, prigonire şi asuprire pentru fiii lui Israel, până se va arăta Domnul Oştirilor, pentru a nimici pe asupritori şi a-śi întemeia împărăţia pe pământ"*.

Hristos a spus: "Să nu credeţi că am venit să aduc pacea pe pământ, ci sabia"(Matei, 34) şi a proorocot o perioadă plină de războaie şi de tulburări războinice*, ce încercări şi de prigoniri, care se vor ţine în şir* până la venirea Fiului Omului, "în Slava Tatălui Său".

Mohamed a declarat că din pricina nelegiuirilor lor Alláh a semănat vrajba între evrei şi creştini şi că aceasta va dăinui până în ziua Învierii, când Se va arăta pentru a-i judeca pe toţi.

Bahá’u’lláh dpe de altă parte a anunţat că El este Cel făgăduit de toţi aceşti profeţi - Divina Manifestare, a cărei veac domnia păcii va fi cu adevărat întemeiată. Această afirmaţie este unică în felul ei şi fără afirmare***, cu toate acestea se potriveşte minunat cu semnele timpului şi cu profeţiile tuturor profeţilor mari. Bahá’u’lláh a declarat cu o înţelepciune fără seamăn, mijloacele de întrebuinţat pentru a înfăptui pacea şi unitatea între oameni. E adevărat că de la naşterea lui Bahá’u’lláh până acum au fost necontenit* pe pământ războaie şi vrăşmăşii* (duşmănie(, mai mari decât oricând, dar asta e tocmai ce au prevestit toţi proorocii că se va întâmpla înainte de zorii zilei mari şi cumplite a Domnului, "* şi de aceea nu e altceva* decât confirmarea credinţei că "Venirea Domnului" nu e numai aproape, dar chiar un fapt împlinit. După cum spune parabola lui Hristos, "Stăpânul viei" a trebuit cu străşnicie să nimicească pe vătafii* cei răi înainte de a dărui via altora, care Îi vor da roade la timpul cuvenit. Nu înseamnă oare aceasta că la venirea Domnului o grozavă nimicire aşteaptă pe despoţi, pe preoţii lacomi şi intoleranţi, pe mulai* şi pe oricare domnitori tiranici, care de-a lungul veacurilor, asemenea vătafilor* cei răi, au domnit în mod nelegiuit şi şi-au însuşit pe nedrept roadele pământului? Pot să mai fie pentru câtva timp pe pământ întâmplări grozave şi nenorociri fără seamăn, dar Bahá’u’lláh ne asigură că "peste puţin aceste vrajbe zadarnice, aceste războaie pustiitoare vor trece şi va veni Pacea cea Mare". Războiul şi vrăşmăşia au ajuns aşa de îngrozitoare prin puterea lor nimicitoare, încât omenirea trebuie ori să se mântuiască de ele, ori trebuie să piară.

"Ceasul proorocit a sosit" şi împreună cu el, Mântuitorul propovăduit* (promis)!

Scrierile Lui

Scrierile lui Bahá’u’lláh au un cuprins foarte întins şi tratează toate fazele vieţii omeneşti, individuale şi sociale, despre lucruri materiale şi spirituale, despre tălmăcirile Scrierilor vechi şi noi şi despre prevestiri profetice cu privire la viitorul apropiat şi la cel mai îndepărtat.

Întinderea şi precizia cunoştinţelor Lui era uimitoare. Putea cita şi tălmăci* (interpreta) în mod convingător şi plin de autoritate Cărţile Sfinte ale tuturor religiilor, despre care Îl întrebau cei cu care coresponda şi cercetătorii, cu toate că s-ar fi părut* că n-a avut niciodată la îndemână prin mijloace obişnuite cărţile despre care era vorba.

În "Epistolă către Fiul Lupului", Bahá’u’lláh declară că niciodată nu a avut timp şi nici prilejul de a citi măcar Scrierile lui Báb (Báb, după cum am văzut, declarase că revelaţia* Lui, Bayánul, îşi luase inspiraţia şi izvorul din "Cel pe care Domnul ni-L va trimite!"). În afară de singura excepţie, a vizitei Profesorului Browne, cu care în anul 1890 a avut patru întrevederi de vreo* trezeci de minute fiecare, Bahá’u’lláh n-a avut niciodată prilejul să comunice cu învăţaţi occidentali, totuşi scrierile Lui arată o minunată înţelegere a problemelor sociale, politice şi religioase ale lumii occidentale şi chiar duşmanii Lui au mărturisit că înţelepciunea şi cunoştinţele Lui erau ceva nemaipomenit. Împrejurarea bine cunoscută a întemniţării Lui dovedesc în mod neîndoios* că cea mai mare parte din bogatele Sale cunoştinţe a trebuit să fie dobândită din vreun izvor spiritual, cu totul în afară de obişnuitele mijloace de cercetări şi nu cu ajutorul cărţilor şi a învăţătorilor1.

Bahá’u’lláh scria uneori în limba persană modernă, limba obişnuită a compatrioţilor Săi, care uneori e amestecată în mare parte cu limba arabă, alteori, bunăoară, când vorbeşte către învăţaţii zoroastrieni scria în cea mai curată limbă clasică persană. Scria cu aceeaşi uşutinţă în arabă, uneori într-o limbă foarte simplă, alteori într-un stil clasic, asemănător cu al Coranului* (Qur'an-ului).

Perfecta Lui cunoaştere a acestor diverse limbi şi stiluri era uimitoare din cauza lipsei Lui desăvârşite de educaţie literară. În unele din Scrierile Lui, drumul spre sfinţire* e arătat în termeni atât de simpli încât căutătorul "fie chiar un neghiob*, nu va putea greşi calea" (Isaia, XXXV, 8). În alte Scrieri e un belşug de imagini poetice, de adâncă filozofie, precum şi aluzii la Cărţile Sfinte mahomedane, zoroastriene şi altele, sau la literatura şi legendele persane şi arabe, care nu pot fi preţuite cum se cuvine decât de un filosof, un poet sau un erudit. Alte lucrări tratează cele mai înalte trepte ale vieţii spirituale şi nu pot fi înţelese decât de cei care au urcat mai înainte primele trepte*. Lucrările Lui sunt ca o masă bogată servită, cu toate bunătăţile potrivite cu toate nevoile şi gusturile sincerilor cercetători ai adevărului. Din această cauză Învăţătura* Lui a avut o mare influenţă* asupra celor învăţaţi şi erudiţi, asupra poeţilor spiritualităţii şî spiritualilor binecunoscuţi*. Chiar unii din căpeteniile Sufi-lor* şi altor secte, ba chiar unii din miniştrii care erau şi scriitori au fost atraşi de lucrările Lui, căci ele întreceau scrierile oricărui alt autor prin farmecul lor şi prin profunzimea înţelesului lor spiritual.

Spiritualitatea Bahá’ílor

Din locul întemniţării Sale, îndepărtata 'Akká, Bahá’u’lláha mişcat* până în adâncimi ţara sa natală, Persia, dar nu numai Persia, El a mişcat* şi mişcă* încă întreaga lume. Duhul care Îl însufleţea pe El şi pe adepţii Săi era întotdeauna blând, curtenitor şi plin de răbdare, totuşi era o putere bogată în transcendentă vitalitate şi de uimitoare înrâurire* (influenţă).

A izbutit* (reuşit) să înfăptuiască ceea ce părea cu neputinţă. A preschimbat firea omenească, oamenii care s-au supus înrâuririi* Lui prefăcându-se în fiinţe noi, fiind cuprinşi de o iubire, de o credinţă, de o însufleţire care comparate cu bucuriile şi durerile omeneşti făceau pe acestea să pară ca pleava în talerul balanţei.

Se simţeau în stare să înfrunte o viaţă de lungi suferinţe sau o moarte cumplită, cu desăvârşită nepăsare, ba chiar cu o radioasă bucurie, întăriţi de o neclintită încredere în Dumnezeu. śi lucru şi mai minunat, inimile lor erau atât de pline, până la revărsare, de bucuria unei vieţi noi, încât nu mai rămânea loc pentru amărăciune sau dorinţa de răzbunare împotriva prigonitorilor lor.

Renunţau în apărarea lor la orice mijloace violente şi în loc de a se plânge de soarta lor ei se socoteau* (considerau) cei mai fericiţi dintre oameni pentru că au avut norocul să primească această nouă şi minunată revelaţie şi că puteau să-şi petreacă viaţa sau să-şi verse sângele pentru mărturisirea adevărului ei. śi pe drept cuvânt inimile lor puteau să cânte de bucurie căci ei credeau că Dumnezeul Cel Preaînalt, Cel Veşnic, Cel Preaiubit le-a vorbit prin buze omeneşti, i-a chemat să fie servitorii şi prietenii Lui şi că venise să-śi întemeieze Împărăţia pe pământ şi să aducă nepreţuitul dar al păcii unei lumi istovite de războaie şi împilată* de vrajbă. Aceasta era credinţa insuflată de Bahá’u’lláh.

El śi-a anunţat misiunea după cum proorocise Báb şi mulţumită muncii devotate a marelui Său Premergător, mii de oameni erau gata să proslăvească apariţia Lui, mii de oameni care se scuturaseră de superstiţii şi de prejudecăţi şî aşteptau cu inima curată şi cu mintea deschisă întruparea făgăduită a Slavei lui Dumnezeu. Sărăcia şi lanţurile, viaţa înjosită, umilire, nimic nu putea să ascundă în ochii lor strălucirea spirituală a lui Dumnezeu - ba dimpotrivă, întunecatele împrejurimi ale vie* lor nu făceau altceva decât să înteţească revărsarea adevăratei Lui Lumini.

CAPITOLUL IV
‘Abdu’l-Bahá SERVITORUL LUI BAHÁ

"Când se vor fi retras apele Oceanului Prezenţei Mele şi când va fi împlinită Cartea Revelaţiei Mele, întoarceţi-vă feţele către Cel ales de Dumnezeu, care a răsărit ca o mlădiţă din această «Străveche Rădăcină»." - Bahá’u’lláh

Naşterea şi copilăria

Abbás Effendi, care mai târziu a luat titlul de ‘Abdu’l-Bahá (adică Servitorul lui Bahá) era fiul cel mai mare al lui Bahá’u’lláh. S-a născut la Tihrán*, puţin înainte de miezul nopţii, în ziua de 23 mai 1844** la aceeaşi oră în care Báb îşi vestise misiunea. Era de opt ani când tatăl Său, pe care de pe atunci Îl iubea din tot sufletul, a fost aruncat în temniţa din Tihrán*. Poporul I-a jefuit casa şi toată familia a rămas în cea mai deplină sărăcie. ‘Abdu’l-Bahá povesteşte cum într-o zi, I-a fost îngăduit să intre în curtea închisorii pentru a-L vedea pe iubitul Său tată, când acesta ieşea pentru scurta plimbare de fiecare zi. Bahá’u’lláh era grozav* de schimbat şi atât de bolnav încât abia putea umbla, cu părul şi barba nepieptănate, cu gâtul rănit şi umflat din cauza unui colan* greu de fier, cu trupul încovoiat sub greutatea lanţurilor şi această privelişte s-a întipătir pe veci, ne neuitat, în inima simţitoare a copilului.

În primul an al şederii lor la Baghdád*, zece ani înainte de declararea pe faţă* a Misiunii lui Bahá’u’lláh, agera pricepere* a lui ‘Abdu’l-Bahá, care nu avea atunci decât nouă ani, I-a dezvăluit de pe atunci minunata descoperire că tatăl Său era cu adevărat Cel Făgăduit, a cărui apariţie o aşteptau toţi Bábii*. Iată cum a descris El, cu vreo şase ani mai târziu clipa în care această încredinţare* a năvălit deodată în toată fiinţa Lui:

"Eu sunt servitorul Binecuvântatei Perfecţiuni. La Baghdád eram copil. Chiar atunci El a rostit în faţa Mea Cuvântul şi Eu L-am crezut. Îndată ce Mi-a făcut cunoscut Cuvântul, M-am aruncat la picioarele Lui sfinte şi L-am rugat şi implorat să-Mi primească sângele ca jertfă în Calea Sa. Jertfă! Cât de dulce Îmi pare acest cuvânt.! Nu este pentru Mine Dar mai mare decât acesta! Cum Mi-aş putea închipui o slavă mai mare decât cea de a vedea acest grumaz* pus în fiare pentru Dânsul, aceste picioare încărcate de lanţuri pentru dragostea Lui şi acest trup ciopârţit sau aruncat în adâncimea mării din cauza credinţei Lui.

Dacă suntem în adevăr iubitorii Lui - dacă sunt într-adevăr servitorul Lui, trebuie să-Mi jertfesc viaţa şi tot ce e al Meu pe Pragul Lui Binecuvântat”. Jurnalul lui Mírzá Ahmad Sohrab, Ianuarie, 1914.

Cam pe atunci a început să fie numit de prieteni „Taina lui Dumnezeu”, nume care Îi fusese dat de Bahá’u’lláh şi care a fost cunoscut, în tot timpul şederii lor la Baghdád*. Când tatăl Său a plecat în pustiu, unde a rămas doi ani, Abbás a fost copleşit de durere. Cea mai mare mângâiere a Lui era copierea şi învăţarea pe dinafară a Scrierilor lui Báb, iar mai toată vremea śi-o petrecea în singurătate şi meditaţie. Când în sfârşit tatăl Său S-a întors, tânărul a fost copleşit de bucurie.

Tinereţea lui ‘Abdu’l-Bahá.

Din acea zi ‘Abdu’l-Bahá a fost cel mai apropiat tovarăş al lui Bahá’u’lláh şi, s-ar putea spune, chiar ocrotitorul Lui. Cu toate că era încă un copilandru, arăta o înţelepciune şi o înţelegere minunată, şi a luat asupra Sa grija de a primi nenumăraţii vizitatori care veneau să-L vadă pe tatăl Lui.

Dacă îşi dădea seama că erau sinceri căutători ai adevărului îi conducea la tatăl Său; altfel nu le dădea voie să-L tulbure pe Bahá’u’lláh. În multe rânduri Îl ajuta pe tatăl Său răspunzând la întrebări şi dezlegând problemele puse de vizitatori. Bunăoară când unul din căpeteniile Súfi, numit Ali Shawkat Pasha, a cerut lămurirea următoarei fraze: „Eram o taină ascunsă”, care se găseşte într-o binecunoscută tradiţie** mahomedană, Bahá’u’lláh S-a întors spre „Taina lui Dumnezeu”, Abbás şi I-a spus să scrie înţelesul frazei. Băiatul, care avea pe atunci vreo şaisprezece ani, a scris imediat o însemnată epistolă, în care dădea o lămurire atât de luminoasă încât l-a uimit pe Pasha. Acea epistolă este acum peste tot răspândită printre Bahá’í, fiind cunoscută chiar şi de mulţi ne-Bahá’í*.

Pe acea vreme Abbás vizita ades moscheile unde discuta chestiuni de teologie cu învăţaţii şu cărturarii. Nu a urmat niciodată cursurile vreunei şcoli, singurul Lui învăţător fiind tatăl Lui. Petrecerea Lui cea mai se seamă* era călăria, care Îi plăcea foarte mult. În urma Declaraţiei lui Bahá’u’lláh în Grădina de lângă Baghdád, deagostea lui ‘Abdu’l-Bahá pentru tatăl Său a crescut mai mult ca oricând. În timpul lungii călătorii până la Constantinopol, El veghea zi şi noapte lângă Bahá’u’lláh, călărind lângă căruţa* Lui şi stând de strajă lângă cortul Lui. Pe cât putea, Îl elibera pe tatăl Său de toate grijile gospodăriei ş a ajuns mângâierea şi sprijinul întregii familii. În timpul anilor petrecuţi la Adrianopole, ‘Abdu’l-Bahá S-a făcut iubit de toată lumea.

Propovăduia mult şi era cunoscut de toată lumea sub numele de „Învăţătorul”. La Akká, atunci când întregul grup s-a îmbolnăvit de tifos, de malarie şi dizenterie, El veghea lângă bolnavi, îi îngrijea, îi hrănea şi nu S-a odihnit până când El Însuşi, istovit de puteri, S-a îmbolnăvit de dizenterie şi timp de aproape o lună a zăcut într-o stare primejdioasă. La Akká, la fel ca la Adrianopole, toate straturile sociale, de la cerşetor până la guvernator au prins dragoste* de El.

Căsătoria lui ‘Abdu’l-Bahá.

Amănuntele următoare cu privire la căsătoria lui ‘Abdu’l-Bahá au fost comunicate autorului acestei cărţi de către Jináb-i-Avárih, povestitorul persan al Mişcării Bahá’í:

„În tinereţea lui ‘Abdu’l-Bahá, chestiunea unei căsătorii potrivite pentru El îngrijora în mod firesc pe toţi credincioşii şi mulţi se ofereau, din dorinţa de a dobândi pentru familia lor cinstea unei asemenea înrudiri. Totuşi, multă vreme ‘Abdu’l-Bahá nu a arătat nici o înclinare spre căsătorie şi nimeni nu înţelegea câtă înţelepciune arăta prin aceasta. Mai târziu, s-a aflat că exista o fată* a cărei menire era să fie soţia lui ‘Abdu’l-Bahá, a cărei naştere se trăgea din binecuvântarea dată de Báb părinţilor ei la Isfahán. Tatăl ei era Mirzá Muhamad Ali, unchiul Regelui Martirilor, „Prea Iubitului dintre Martiri” şi făcea parte dintr-o nobilă familie din Isfahán. Când trăia Báb în Isfahán, Mirzá Muhamad Ali nu avea copii spre marea durere a soţiei lui. Aflând aceasta, Báb îi dădu un măr şi îi spuse să-l mănânce împreună cu soţia sa. Puţin după ce au mâncat acel măr, au văzut că mult aşteptata lor dorimţă avea să se împlinească şi li s-a născut o fată pe care au numit-o Munirih Khanúm 1). Mai târziu li s-a născut un fiu, căruia i-au dat numele de Sayyid Yahya şi au mai avut apoi şi alţi copii. După câtva timp tatăl lui Munirih a murit, verii ei au fost martirizaţi de Sultanul Zillu şi de Mulai şi familia ei a fost lovită de mari nenorociri şi de amare prigoniri din cauză că erau Bahá’í. Bahá’u’lláh a permis atunci lui Munirih şi fratelui ei, Sayyid Yahya, să vină la Akká pentru a fi mai la adăpost.

Bahá’u’lláh şi soţia Sa Nawwáb, mama lui ‘Abdu’l-Bahá, au arătat lui Munirih atâta bunătate şi duioşie, încât fiecare a înţeles că doreau ca ea să devină soţia lui ‘Abdu’l-Bahá. Dorinţa mamei şi a tatălui lui ‘Abdu’l-Bahá a fost curând împărtăşită şi de acesta. Simţea pentru Munirih o caldă şi vie dragoste pe care şi ea o împărtăşea, şi în curând s-au unit prin căsătorie.”

Căsătoria a fost cât se poate de fericită şi de paşnică. Dintre copiii lor, patru fete au supravieţuit grozăviei întemniţării lor şi prin frumuseţea vieţii lor de jertfă au dobândit iubirea tuturor celor care au avut norocul să le cunoască.

Temeiul Învoielii.*

Bahá’u’lláh a arătat în mai multe feluri că dorea să aibă drept urmaş pe ‘Abdu’l-Bahá. Cu mulţi ani înainte de moartea Sa a declarat aceasta în mod ocolit*** în Scrierea Sa „Kitáb-i-Aqdás”. De multa ori a pomenit de ‘Abdu’l-Bahá sub numele de „Temeiul Învoielii Mele”, „Ramura Cea Mare” sau „Ramura Străvechii Rădăcini”. De obicei Îl numea „Învăţătorul” şi rugase toată familia Lui să se poarte faţă de El cu cea mai mare cuvioşie; iar în Testamentul Său, a lăsat porunci foarte limpezi ca toţi să ia de la El poveţe şi să I se supună.

După moartea „Binecuvântatei Frumuseţi” (aşa cum era Bahá’u’lláh numit de credincioşi) `Abdu’l-Bahá śi-a luat rangul pe care Tatăl Său I-l hotărâse fără dubiu, ca şef al mişcării şi interpret autorizat** al învăţăturilor Sale; câteva din rudele Lui însă s-au simţit jicniţi de această precumpănire*** şi s-au întors împotriva Lui, cu amarnică împotrivire precum făcuse pe vremuri Subh-i-Azal faţă de Bahá’u’lláh. Au încercat să pună la cale certuri între credincioşi şi, nereuşind aceasta, au început să ponegrească pe `Abdu’l-Bahá la guvernul turc. Potrivit poruncilor date de Tatăl Său, `Abdu’l-Bahá ridica o clădire pe coasta Muntelui Carmel, deasupra oraşului Jaffa***, o clădire în care avea să odihnească rămăşiţele lui Báb şi în care trebuia să se afle câteva încăperi pentru întruniri şi servicii religioase. Duşmanii au făcut cunoscut autorităţilor că această clădire avea să servească drept cetate şi că `Abdu’l-Bahá şi credincioşii Lui aveau să se întâlnească acolo, să se opună guvernului şi să încerce să ia în stăpânire o parte din Siria înconjurătoare.

A doua aspră întemniţare.

Ca urmare a acestor acuzaţii şi a altora tot atât de neîntemeiate, ‘Abdu’l-Bahá şi familia Sa care mai bine de douăzeci de ani avuseseră voie să umble liberi pe o distanţă de câţiva kilometri în jurul oraşului Akká, au fost iarăşi închişi, în 1901, timp de şapte ani între zidurile oraşului-închisoare. Aceasta nu L-a împiedicat totuşi să răspândească solia Credinţei Bahá’í în Asia, Europa şi America. Dl. Horace Holey scrie, după cum urmează, despre acea perioadă:

„Bărbaţi şi femei din toate neamurile, religiile şi rasele veneau la ‘Abdu’l-Bahá ca la un prieten şi un învăţător şi erau primiţi la masa Lui ca oaspeţi bineveniţi, întrebându-L fiecare despre problemele sociale, spirituale sau morale care erau mai aproape de inima lor; şi, după o vizită de câteva ore, sau uneori mai multe luni, se întorceau acasă însufleţiţi, reînoiţi şi luminaţi. Nu s-a mai văzut încă pe lume o casă mai primitoare ca aceasta. Între zidurile ei, neclintitele caste ale Indiei se topeau laolaltă, iar prejudecăţile de rasă privitoare le evrei, creştini sau musulmani nu mai erau nici măcar o amintire; iar toate convenţiile afară de acea a inimilor calde şi a minţilor agere, erau doborâte şi nimicite de către Duhul împăciuitor al stăpânului casei. Era ca una fel de Rege Arthur la Masa sa Rotundă... însă un Arthur care dădea şi femeilor rangul de cavaleri, ca bărbaţilor, şi pe care îi trimitea în lume să poarte nu spada ci Cuvântul.” - Religia socială modernă, Horace Haley, pag. 171.

În timpul acestor ani, ‘Abdu’l-Bahá dus o corespondenţă foarte vastă cu credincioşii sau cercetătorii din toate colţurile lumii, corespondenţă în care era ajutat de fiicele Sale şi de mai mulţi interpreţi secretari***. Petrecea mult timp vizitând pe bolnavi şi săraci la locuinţele lor, şi în mahalalele cele mai sărace din Akká nimeni nu era mai bine primit ca „Învăţătorul”. Un pelerin care a fost la Akká în acea vreme scrie:

„E obiceiul lui ‘Abdu’l-Bahá să împartă bani săracilor în fiecare vineri dimineaţa. Din puţinul ce are dă câte ceva fiecărui nenorocit care vine să-I ceară ajutor. Azi dimineaţă erau vreo sută înşiraţi, aşezaţi jos, la pământ, sai chinciţi*** pe strada unde se află casa lui ‘Abdu’l-Bahá. śi ce adunătură de fiinţe omeneşti! Tot felul de bărbaţi, femei şi copii - calici, nenorociţi, zdrenţăroşi, mulţi dinre ei schilozi sau orbi, cerşetori toţi, neînchipuit de săraci, aşteptând cu nerăbdare să iasă pe poartă ‘Abdu’l-Bahá... trecând repede de la unul la altul, aplecându-Se să le spună câte un cuvânt de milă sau de îmbărbătare şi strecurând câţiva bani în fiecare mână, lacom întinsă, mângâind pe obraz câte un copil, luând de mână căte o bătrână care apuca pulpana hainei Lui în treacăt, rostind cuvinte pline de lumină către bătrânii cu ochi fără vedere, întrebând de cei prea bolnavi şi slabi pentru a veni să-şi ia pomana şi trimiţându-le câte ceva cu vorbe pline de dragoste şi înălţare.” - Glimpses of ‘Abdu’l-Bahá, M. J. M., pag. 13.

Nevoile lui ‘Abdu’l-Bahá erau puţine. Lucra de dimineaţă până târziu. Mânca foarte puţin, numai de două ori pe zi. Hainele Lui erau puţine şi din ţesături ieftine. Nu putea suferi să trăiască în belşug când alţii răbdau sărăcia. Avea mare dragoste pentru copii, flori şi frumuseţile naturii. Dimineaţa la şase ori la şapte toată familia se aduna să ia ceaiul împreună şi pe când „Învăţătorul” Îşi bea ceaiul, copiii cântau rugăciuni. Dl. Thornton Chase scrie despre acei copii următoarele:

„Asemenea copii, n-am văzut niciodată aşa de curtenitori aşa de uitători de sine, aşa de săritori pentru alţii, liniştiţi, deştepţi şi gata să jertfească toate micile gusturi copilăreşti.” - În Galileea, pag. 51.

„Îngrijirea florilor” era o trăsătură caracteristică a vieţii la Akká şi lăsa oricărui pelerin o amintire plină de arome. Dl. Lucas scrie:

„E o minune a privi pe *Învăţător* când respiră mireasma florilor. S-ar părea că parfumul zambilelor Îi vorbeşte când Îşi cufundă obrazul în flori. E ca străduinţa unei urechi ce caută să prindă vreo melodie frumoasă, cu atenţie concentrată.” - Scurtă povestire a vizitei mele le Akká, pag. 26.

Lui ‘Abdu’l-Bahá Îi plăcea să dăruiască flori frumoase şi parfumate numeroşilor Săi vizitatori.

Dl. Thornton Chase îşi rezumă impresiile asupra vieţii în închisoarea de la Akká în felul următor:

„Am stat cinci zile între zidurile acestei închisori, întemniţaţi alături de Dânsul, prizonierul acestei mari închisori. E o închisoare a păcii, a iubirii şi a jertfirii. Acolo nu e altă dorinţă, altă năzuinţă decât binele omenirii, pacea lumii, recunoaşterea că Dumnezeu e Tatăl nostru şi că din acestea izvorăsc drepturile noastre ale tuturor ca făpturi ale Sale şi ca şi copii ai Săi. La drept vorbind, adevărata temniţă - în atmosfera înăbuşitoare, cu lipsa oricăror dorinţe spirituale, în lanţurile vieţii sociale - se găseşte afară de acele ziduri de piatră, pe când înăuntrul lor se află pacea, iar grijile şi temerile pentru lucrurile lumeşti sunt şterse acolo.” - În Galileea, pag. 24.

Pentru mai toţi oamenii, greutăţile unei vieţi de prizonier s-ar părea o mare nenorocire, dar lui ‘Abdu’l-Bahá nu-I insuflau nici o teamă. Din închisoare a scris următoarele:

„Să nu vă întristaţi de întemniţarea şi de nenorocirile Mele: căci aceasta e grădina Mea cea mai frumoasă, e palatul raiului Meu şi tronul stăpânirii Mele în omenire. Nenorocirea Mea în temniţă e pentru Mine o coroană, o coroană cu care Mă mândresc printre cei drepţi. Oricine ştie să fie fericit în bunăstare, în izbândă uşoară, în sănătate, plăcere şi bucurie; dar dacă un om e fericit şi mulţumit la vreme de durere, de greutăţi sau boală, aceasta e o dovadă a unui suflet înalt.” - Scrisorile lui ‘Abdu’l-Bahá, vol. II, pag. 258, 263.

Comisii de anchetă.

În anul 1904 şi 1907 au fost numite de către Guvernul turcesc comisii pentru a cerceta învinuirile aduse lui ‘Abdu’l-Bahá şi s-au găsit martori mincinoşi care au înjghebat dovezi false împotriva Lui. ‘Abdu’l-Bahá, dezvinovăţindu-se de acele acuzaţii, S-a arătat totodată gata să Se supună oricărei pedepse hotărâte de tribunal. A declarat că dacă Îl vor închide, Îl vor târî de-a lungul străzilor, Îl vor blestema, scuipa, sau lovi cu pietre, Îl vor batjocori în tot felul, Îl vor spânzura sau Îl vor împuşca, El se va găsi tot fericit. Între zilele de şedinţă ale comisiei, El śi-a urmat viaţa obişnuită cu cea mai mare seninătate, sădind pomi în grădină şi luând parte la celebrarea unei căsătorii, cu demnitatea şi strălucirea unei depline linişti* sufleteşti.

Consulul italian I-a propus să-I facă rost de un bilet de călătorie, până la orice port străin va dori, însă ‘Abdu’l-Bahá a refuzat cu recunoştinţă, dar hotărât, spunând că oricare ar fi consecinţele El trebuie să urmeze exemplul lui Báb şi a Binecuvântatei Perfecţiuni care niciodată n-au încercat să scape sau să fugă de duşmani. Totuşi i-a îndemnat pe Bahá’í să părăsească împrejurimile oraşului Akká, împrejurimi ce ajunseseră foarte primejdioase pentru ei şi El a rămas singur, doar cu câţiva dintre cei mai credincioşi să-śi aştepte osânda.

Cele patru persoane oficiale, corupte, care alcătuiau ultima comisie de cercetare, au sosit la Akká la începutul iernii lui 1907, au rămas o lună şi au plecat la Constantinopol după ce au terminat aşa zisa lor „anchetă” gata să asigure că acuzaţiile împotriva lui ‘Abdu’l-Bahá au fost întemeiate şi să pună la cale surghiunirea sau condamnarea Sa la moarte.

Totuşi, abia s-au întors în Turcia când a izbucnit revoluţia şi toţi cei patru membri ai comisiei, care aparţineau vechiului regim, au fost nevoiţi să fugă să-şi scape viaţa. Junii turci şi-au întemeiat stăpânirea şi toţi prizonierii politici sau religioşi din întreaga Turcie au fost eliberaţi.

În septembrie 1908, ‘Abdu’l-Bahá a fost eliberat din închisoare şi anul următor însuşi sultanul ‘Abdu'l-Hamid a ajuns prizonier.

Călătorii în Occident.

După eliberarea Sa, ‘Abdu’l-Bahá a urmat aceeaşi viaţă sfântă, de neîncetată muncă, răspândind învăţătura prin viu grai şi în scris, îngrijind de săraci şi de bolnavi, fără altă schimbare decât mutarea Sa la Jaffa şi de acolo la Alexandria, până în 1911, an în care a plecat pentru întâia oară spre lumea Occidentală. În călătoriile Lui în Apus ‘Abdu’l-Bahá S-a întâlnit cu oameni de seamă, cu păreri diverse şi a împlinit în chip desăvârşit porunca lăsată de Bahá’u’lláh de: „a se însoţi cu toţi oamenii în bucurie şi bună mireasmă**”.

La începutul lui septembrie 1911 a ajuns la Londra, unde a stat o lună, timp în care în afară de multele convorbiri cu cercetători şi multe alte îndeletniciri, a ţinut conferinţe în faţa congregaţiei lui R. J. Campbell, în templul din oraş şi a congregaţiei Arhidiaconului Wilberforce, la Biserica Sf. Ioan şi a luat parte la un dejun cu primarul Londrei. După aceea a plecat la Paris, unde în fiecare zi a ţinut conferinţe şi convorbiri cu o mulţime de ascultători de toate naţiile şi de toate felurile. În decembrie S-a întors în Egipt, iar în primăvara următoare, fiind insistent rugat de prietenii americani, a plecat la New-York, unde a ajuns în aprilie 1912.

Timp de şapte luni a călătorit în toată America, de la un ţărm la altul, ţinând conferinţe studenţilor în universităţi, mormonilor, evreilor, creştinilor, agnosticilor, esperantiştilor, societăţilor pacifiste, cluburilor gândirii noi*, societăţilor pentru drepturile femeilor şi în bisericile tuturor sectelor, ţinând de fiecare dată conferinţa potrivit cu publicul şi cu împrejurările.

În 5 decembrie a plecat spre Anglia, unde a petrecut şase săptămâni vizitând Liverpool, Londra, Bristol şi Edinburg. La Edinburg a ţinut o conferinţă importantă, la Societatea Esperantistă, în care a declarat că a îndemnat pe Bahá’íi din Răsărit să înveţe esperanto pentru a întemeia o mai bună înţelegere între Răsărit şi Apus. După două luni petrecute la Paris, ca şi întâia dată în conferinţe şi convorbiri zilnice, a mers la Stuttgart, unde a ţinut pentru Bahá’íi germani o serie de întruniri foarte importante, de aici a mers la Budapesta şi Viena unde a înfiinţat noi grupări de Bahá’í, apoi S-a întors în Egipt, în mai 1913, iar în 5 decembrie acelaşi an, la Jaffa.

Întoarcerea în Palestina

Împlinise şaptezeci de ani şi activitatea Sa lungă şi fără răgaz, mai ales în acele istovitoare călătorii apusene, I-au sleit cu totul puterile fizice. După întoarcerea Sa a scris următoarea scrisoare înduioşătoare către credincioşii din Răsărit şi din Apus:

„Prieteni, se apropie vremea când nu voi mai fi printre voi. Am făcut tot ce se putea face. Am servit Cauza lui Bahá’u’lláh cât de bine am putut. Am muncit zi şi noapte în toţi anii vieţii Mele.

Ah, cât de mult doresc să văd pe credincioşi luând pe umerii lor răspândirea Cauzei! Acum a venit ceasul să proclamăm Împărăţia Abhá (Celui Slăvit)! Acum e ceasul unirii şi înfrăţirii! Acum a venit ziua armoniei sufleteşti, ziua prietenilor lui Dumnezeu!

Eu Îmi îndrept urechea spre Miazăzi şi spre Miazănoapte, spre Răsărit şi spre Apus, ca să aud, dacă s-ar putea, cântările de iubire şi înfrăţire înălţate în adunările credincioşilor. Zilele Mele sunt numărate şi altă bucurie decât aceasta nu Mi-a mai rămas.

Ah, cât doresc să văd unirea tuturor prietenilor ca într-un şirag strălucitor de mărgăritare, ca sclipitoarele Pleiade, ca razele soarelui, ca gazelele de pe aceeaşi pajişte!

Mistica privighetoare cântă pentru ei; nu vor ei să asculte? Pasărea Paradisului ciripeşte, nu vor ei să audă? Îngerul Împărăţiei Abhá îi cheamă, nu vor ei să răspundă chemării? Solul Legământului îi roagă, nu vor ei să-L ia în seamă?

Ah, aştept, aştept să aud fericita veste că credincioşii sunt întruparea adevărului, a credinţei, ** adevărată a iubirii şi a prieteniei şi icoana unirii şi a înfrăţirii!

Nu vor ei să-Mi bucure inima? Nu vor ei să-Mi împlinească dorinţele? Nu vor ei să-Mi ia în seamă rugămintea? Nu vor ei să-Mi adeverească nădejdile? Nu vor ei să se lase ademeniţi de glasul Meu?

Îi aştept, aştept cu nerăbdare!” - Jurnalul lui Mirzá Ahmad Sohrab, 2 aprilie, 1914.

Duşmanii Cauzei Bahá’í a căror nădejdi s-au întărit când Báb a căzut victimă urii lor, când Bahá’u’lláh a fost izgonit din ţara Lui, făcut prizonier pe viaţă şi când S-a stins din viaţă, s-au îmbărbătat iar când au văzut oboseala şi slăbiciunea lui ‘Abdu’l-Bahá la întoarcerea din călătoriile Sale din Apus. Dar şi acum speranţele lor au rămas neîmplinite. Peste scurt timp ‘Abdu’l-Bahá a putut scrie următoarele:

„Este neîndoios că acest trup material şi omenesc n-ar fi fost în stare să rabde o aşa neîncetată muncă şi stăruinţă, ... însă ajutorul şi ocrotirea Celui Dorit a fost Păzitorul şi Protectorul slabului şi smeritului ‘Abdu’l-Bahá...

Unii au asigurat că ‘Abdu’l-Bahá a ajuns în clipa ultimului rămas bun de la lume, că puterea lui fizică e sleită şi istovită şi că peste puţin aceste împrejurări vor pune capăt vieţii Lui. Dar acestea sunt departe de adevăr.

Cu toate că, după părerea celor ce au călcat Legământul şi au minţile întunecate, trupul este slăbit din pricina greutăţilor întâmpinate pe Calea Binecuvântată, totuşi, Slavă Domnului! prin harul Binecuvântatei Perfecţiuni puterile spirituale sunt în cea mai desăvârşită reîntinerire şi înviorare.

Mulţumesc lui Dumnezeu că acum prin binecuvântarea lui Bahá’u’lláh chiar şi puterile fizice s-au întremat cu totul, au dobândit o bucurie divină, strălucesc cele mai înalte veşti de bucurie şi se revarsă o fericire ideală**”. - Star of the West, vol. V, nr. 14, pag. 213.

Dar în timpul marelui război şi după sfârşitul lui, printre nenumărate alte îndeletniciri, ‘Abdu’l-Bahá a putut să dea la lumină o serie de scrisori pline de însufleţire, care imediat ce s-a redeschis comunicarea între ţări, au redeşteptat în întreaga lume zelul şi entuziasmul credincioşilor. Datorită acestor scrisori Cauza o progresat cu o iuţeală neasemuitătă şi mişcarea a arătat peste tot semne de nouă putere şi nouă temeinicie.

Jaffa în timpul războiului.

O mare dovadă de prevedere a dat dovadă ‘Abdu’l-Bahá cu câteva luni înainte de izbucnirea războiului. În timpul păcii la Jaffa veneau o mulţime de pelerini din Persia şi din alte părţi ale pământului. Cu vreo şase luni înainte de război, unul dintre vechii Bahá’í din Jaffa a prezentat Învãţãtorului* cererea mai multor Bahá’í din Persia care doreau să-L viziteze. ‘Abdu’l-Bahá le-a respins cererea şi de atunci încolo a început să trimită treptat, în ţările lor, toţi pelerinii din Jaffa, astfel încât în iulie 1914 nu mai rămăsasa nici unul.

Când în primele zile din august izbucnirea războiului a căzut năprasnic asupra lumii, înţelepciunea prevederii Lui s-a adeverit. Imediat după începerea războiului, ‘Abdu’l-Bahá, care timp de cincizeci şi cinci de ani fusese prizonier sau exilat, a ajuns din nou prizonier al guvernului turcesc. Orice comunicare cu prietenii şi credincioşii din Siria şi din alte localităţia fost în mare parte oprită, iar El împreună cu micul Său grup a avut iarăşi de suferit mari greutăţi**, lipsă de hrană şi mari greutăţi şi primejdii.

Cât a ţinut războiul ‘Abdu’l-Bahá a avut mari greutăţi pentru satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale ale celor din jurul Său. El Însuşi s-a apucat de munca pământului pe lângă Tiberiada şi a semănat mari suprafeţe de grâu, în acest fel împiedicând foametea nu numai printre Bahá’í dar şi printre sutele de săraci de toate religiile din Jaffa şi din Akká.

A avut grijă de toţi şi le-a îndulcit suferinţa cât a putut. Dădea o mică sumă de bani *** în fiecare zi la sute de săraci şi în afară de bani le mai dădea pâine, iar când nu avea pâine le dădea curmale sau alte lucruri.

Mergea adesea la Akká pentru a-i îmbărbăta şi a-i ajuta pe credincioşii şi pe săracii din acel oraş. În tot timpul războiului a organizat întruniri zilnice ale credincioşilor, astfel încât datorită Lui prietenii au rămas fericiţi şi liniştiţi în acele vremuri tulburi.

Sir ‘Abdu’l-Bahá Abbás

Mare a fost bucuria în Jaffa*** când în ziua de 23 seprembrie 1918 la ora 3 după-masă, cavaleria engleză şi indiană, au cucerit oraşul după o luptă de douăzeci şi patru de ore şi astfel au pus capăt grozăviilor vieţii de război sub dominaţia turcă.

De la începutul ocupaţiei engleze, un mare număr de ofiţeri şi personalităţi oficiale din cele mai înalte, au căutat să se întâlnească cu ‘Abdu’l-Bahá şi s-au arătat încântaţi de vorbele Lui luminoase***, de amploarea vederilor şi de adâncimea înţelepciunii Lui, de *** plină de demnitate şi de călduroasa Lui primire.

Atât de miraţi au fost reprezentanţii guvernului de nobleţea caracterului Lui şi de măreţia oerei Lui în interesul păcii, a înfrăţirii şi adevăratei fericiri a popoarelor, încât guvernul englez I-a conferit un titlu de nobleţe într-o ceremonie ce s-a desfăşurat în grădina Guvernatorului militar al oraşului Jaffa, în ziua de 21 aprilie 1920.

Ultimii ani.

În timpul iernii dintre anii 1919-1920 autorul acestor rânduria avut fericirea să petreacă două lni şi jumătate în casa Lui ‘Abdu’l-Bahá la Jaffa şi a putut fi părtaş la viaţa Sa intimă de fiecare zi. Pe vremea aceea ‘Abdu’l-Bahá, cu toate că avea aproape şaptezeci şi şase de ani, era încă nespus de voinic*** şi îndeplinea zilnic o muncă nespus de grea.

Cu toare că era uneori foarte obosit, dovedea o mare putere de recuperare şi era întotdeauna gata să servească pe cei care aveau nevoie de El.

Răbdarea Sa fără margini, blndeţea, bunătatea şi curtenia Sa făceau din apropierea Lui o adevărată binecuvântare. Avea obiceiul să petreacă o mare parte din fiecare noapte în rugăciune şi meditaţie.

De dimineaţa până seara, în afară de o scurtă odihnă după masă, Îşi petrecea timpul fără odihnă citind scrisori din toate colţurile lumii şi răspunzând la ele, îngrijind de toate treburile gospodăriei şi ale Cauzei. După prânz, făcea o scurtă plimbare pe jos sau cu trăsura, ceea ce era singura Lui plăcere, dar şi atunci era însoţit de câţiva pelerini sau de un grup cu care discuta despre probleme spirituale sau găsea prilejul în drumul Său să viziteze şi să ajute vreun sărac.

Când se întorcea acasă îi chema pe prieteni la obişnuita întâlnire din salonul Său. Şi la dejun şi la masă ‘Abdu’l-Bahá avea întotdeauna numeroşi pelerini şi prieteni şi Îşi încânta musafirii prin povestiri vesele şi line de haz sau prin nepreţuite convorbiri asupra celor mai variate probleme. „Casa Mea este casa veseliei şi a râsului” spunea El, şi într-adevăr aşa era.

Îi plăcea să adune laolaltă în jurul mesei Lui primitoare oameni de diferite rase, de diferita culori, neamuri şi religii în unitate şi prietenie plină de căldură. Era într-adevăr un tată iubitor, nu numai pentru mica familie din Jaffa, ci şi pentru marea familie Bahá’í din lumea întreagă.

Trecerea din viaţă a lui ‘Abdu’l-Bahá

Cu toate că oboseala şi slăbirea trupului Său creştea mereu, numeroasele îndeletniciri ale lui ‘Abdu’l-Bahá au continuat fără multă *** până în preziua trecerii Lui din viaţă.

Vineri, 25 noiembrie 1921, a mers la moscheea din Jaffa pentrurugăciunea de amiază şi apoi a împărţit cu mâna Lui pomană la săraci după cum obişnuia. După dejun a dictat câteva scrisori. După ce s-a odihnit puţin, s-aplimbat prin grădină şi a stat de vorbă cu grădinarul.

Seara, a dat binecuvântarea şi poveţe unui servitor iubit şi credincios al casei care se însurase în acea zi şi apoi se întâlni ca de obicei cu prietenii Săi în salon.

Nu au trecut nici trei zile, când în ziua de luni 28 noiembrie, în jurul orei 1:30 după amiază a trecut în lumea cealaltă atât de paşnic încât cele două fiice ale Sale care vegheau lângă patul Lui au crezut că a adormit liniştit. Vestea dureroasă s-a răspândit repede în tot oraşul şi prin telegraf în toate colţurile lumii.

A doua zi, marţi 29 noiembrie a avut loc înmormântarea:

„O înmormântare cum nu mai văzuse niciodată Jaffa şi nici chiar întreaga Palestină, ... atât de adâncă era durerea care adunase la un loc miile de credncioşi, reprezentând atâtea religii, naţiuni şi limbi.

Înaltul comisar al guvernului Sir Herbert Samuel, guvernatorul Ierusalimului, guvernatorul Feniciei, persoanele oficiale ale guvernului, consulii diferitelor ţări care locuiau la Jaffa, conducători diferitelor comunităţi religioase, persoane de seamă din Palestina, evrei, creştini, musulmani şi druizi*, egipteni, greci, turci, kurzi şi o mulţime de prieteni din America şi Europa, bărbaţi, femei şi copii din toate păturile* sociale* co toţii aproape zece mii la numãr care plângeau pierderea mult iubitului lor… «O Doamne, Dumnezeul nostru!» jelea poporul într-un glas, «Tatãl nostru ne-a pãrãsit, Tatãl nostru ne-a pãrãsit!»

Au pornit încet spre Muntele Carmel, Via lui Dumnezeu… Dupã ce au urcat douã ore, au ajuns la grãdina care cuprindea Mausoleul lui Báb. Pe când se îngrãmãdeau în jurul mausoleului, grupurile reprezentând toate credinţele, evrei, musulmani şi creştini, toate inimile fiind înflãcãrate de o dragoste aprinsã pentru ‘Abdu’l-Bahá, mulţi dintre ei au rostit cu glas tare, fie din imboldul acelei clipe, fie pregãtiţi dinainte, cuvinte de laudã şi de jale, aducând un ultim prinos de dragoste şi de rãmas-bun Celui iubit de ei. Atât erau de uniţi în strigãtele lor de slãvire pentru El, ca Învãţãtor înţelept, ca împãciuitor al neamului omenesc în veacul acesta de tulburare şi de durere, încât se pãrea cã Bahá’íi nu mai au nimic de adãugat.” The Passing of ‘Abdu’l-Bahá, de Lady Blomfield şi Shoghi Effendi.

Nouã vorbitori, toţi reprezentanţi de seamã ai comunitãţilor musulmane, creştine şi evreieşti, au adus cãlduroase dovezi de iubire şi de admiraţie pentru curata şi mãreaţa viaţã ce se stinsese în ajun. Apoi sicriul a fost aşezat în sfinţitul lui loc se odihnã. Desigur, de adeverea acea înfrãţire cuvenitã, întru amintirea Celui Care o viaţã întreagã muncise pentru unirea tuturor religiilor, a neamurilor şi a limbilor - şi totodatã o dovadã cã strãduinţa vieţii Sale întregi nu fusese zadarnicã şi cã idealurile lui Bahá’u’lláh, care fuseserã îndemnul muncii Lui, ba chiar miezul vieţii Lui, au început de atunci sã se reverse în lume şi sã dãrâme hotarele dintre secte, caste* care timp de veacuri înstrãinase unii de alţii, pe musulmani, creştini şi evrei, şi celelalte pãrţi în care fusese ruptã marea familie umanã.

Scrieri şi conferinţe

Scrierile lui ‘Abdu’l-Bahá sunt foarte numeroase şi sunt alcãtuite mai ales în formã de scrisori cãtre prieteni şi cãutãtori. S-au notat de asemenea o mare parte din convorbirile şi conferinţele Lui şi multe au fost publicate.

Dintre miile de pelerini care L-au vizitat la Akká şi Jaffa, mulţi şi-au scris impresiile care în mare parte se gãsesc tipãrite. Astfel s-au pãstrat neştirbite învãţãmintele Lui ce ating un numãr mare de probleme. ‘Abdu’l-Bahá a studiat mai deplin decât tatãl Sãu multe din problemele Rãsãritului şi Apusului şi a dat amãnunte asupra principiilor generale stabilite* de cãtre Tatãl Sãu. Multe din Scrierile Sale nu au fost traduse în limbile apusene, sar se gãsesc pânã acum destule traduceri care pot da o idee adâncã şi întemeiatã despre principiile cele mai de seamã ale învãţãturilor lui ‘Abdu’l-Bahá. Vorbea trei limbi: persanã, arabã şi turcã. În cãlãtoriile Sale în Occident, convorbirile şi conferinţele Lui erau traduse de un traducãtor*, pierzând astfel mult din frumuseţea, din puterea şi din cãldura lor, însã era atât de mare înrâurirea spiritualã ce-I însoţea cuvintele încât toţi cei care-L auzeau se simţeau adânc mişcaţi.

Menirea lui ‘Abdu’l-Bahá

Singura menire hãrãzitã lui ‘Abdu’l-Bahá de cãtre Bahá’u’lláh este arãtatã în urmãtoarea scrisoare scrisã de cãtre acesta*:

„În numele Celui Ce strãluceşte la Orizontul Puterii! Într-adevãr, glasul Celui de Demult (*) aduce veşti fericite celor care sunt în lume, cu privire le venirea Celui Mai Mare Nume, care Îşi ia Legãmântul printre neamuri(*). Cu adevãrat, El este Eu Însumi, locul strãlucitor al Îdentitãţii Mele, Rãsãritul Cauzei Mele, Cerul Dãrniciei Mele, Marea Voinţei Mele, Fãclia Cãlãuzirii Mele, Cãrarea Dreptãţii Mele, Mãsura Legii Mele.

Cel Care s-a întors s-a întors cãtre El, s-a întors spre Faţa Mea, este luminat de lumina Frumuseţii Mele şi a recunoscut în Mine Unirea şi a mãrturisit în Mine Neasemãnarea.

Cel care L-a tãgãduit a pierdut ** iubirii Mele şi ** Bunãvoinţei Mele şi Cupa Milostivirii Mele şi a vinului prin care cei adevãraţi au fost atraşi şi monoteiştii şi-au luat zborul în vãzduhul Bunãtãţii Mele, pe care nimeni nu a cunoscut-o decât acel pe care l-am învãţat ceea ce a fost dezvãluit în Scrisoarea Mea cea ascunsã.” Traducere de Mírzá Valiyyu’lláh Khán Varqá, Tihran, Persia.

În aceastã scrisoare unirea misticã dintre ‘Abdu’l-Bahá şi Bahá’u’lláh, este rostitã în mod izbitor în urmãtoarele cuvinte: „El este Eu Însumi”.

În acelaşi mod vorbea Binecuvântata Frumuseţe despre Báb. În „Suratu’l-Haykal”, El spune: „Dacã Cel dintru început (Báb) ar fi fost altcineva decât Eu Însumi, dupã cum credeţi voi, şi dacã ar fi atins clipa vieţii Mele, într-adevãr niciodatã nu M-ar fi pãrãsit ci, mai repede am fi gustat unul lângã altul fericirea în Zilele Mele”. Scrisoarea aratã limpede cã Duhul care Îl însufleţeşte şi inspirã pe ‘Abdu’l-Bahá este însuşi duhul Binecuvântatei Perfecţiuni şi cã orice spune sau face ‘Abdu’l-Bahá, trebuie primit ca având aceeaşi autoritate ca şi cuvintele rostite de Însuşi Cel Întrupat. ‘Abdu’l-Bahá nici El nu pretinde cã are prin El Însuşi darul profeţiei.

Revelaţia pe care o rãspândeşte El este a lui Bahá’u’lláh - Nu este decât o oglindã curatã în care se reflectã lumina lui Bahá’u’lláh, „şipotul supus” prin care se revarsã în lume Duhul Sfânt izvorât din Cel Mamifestat. Mulţi au încercat sã-L opreascã asemenea lui Hristos întors pe pãmânt.

În ceea ce priveşte aceastã chestiune, iatã ce scrie unor credincioşi din America:

„Mi-aţi scris cã s-a ivit o neînţelegere printre credincioşi cu privire la «cea de a doua venire a lui Hristos pe pãmânt!». Slavã Domnului! În mai multe rânduri s-a ivit aceastã întrebare şi rãspunsul a curs limpede şi neîndoios din pana lui ‘Abdu’l-Bahá, cum cel ce e pomenit în profeţii sub numele de Dumnezeul Oştirilor şi Hristosul Fãgãduit, este Binecuvântata Perfecţiune şi Mãria Sa Cel Înãlţat* (Báb)..

Numele Meu este ‘Abdu’l-Bahá (adicã Servitorul Slavei); menirea Mea este ‘Abdu’l-Bahá, adevãrul Meu este ‘Abdu’l-Bahá, lauda Mea este ‘Abdu’l-Bahá. Robia faţã de Binecuvântata Perfecţiune este sclipitoarea Mea coroanã de strãlucire şi slujirea neamului omenesc este neîncetata Mea religie. Prin bunãtatea şi milostivirea Binecuvântatei Perfecţiune, ‘Abdu’l-Bahá este semnul Pãcii desãvârşite care ne îndeamnã de pe culmea cea mai înaltã, iar prin darul Celui Mai Mare Nume, El este lumina Mântuirii Universale ce strãluceşte în iubirea lui Dumnezeu. El este Solul Împãrãţiei ce va deştepta neamurile din Rãsãrit şi din Apus. El este Glasul Prieteniei, al Adevãrului, al Dreptãţii şi Împãcãrii, ce va insufla o viaţã nouã tuturor religiilor. Nu are alt nume, alt titlu, altã pomenire, nici altã mândrie şi nici nu va avea decât ‘Abdu’l-Bahá - Servitorul Slavei.

Aceasta este nãzuinţa Mea. Aceasta e cea mai mare dorinţã a Mea. Aceasta este viaţa Mea veşnicã. Aceasta este fala* Mea fãrã de sfârşit. Aşadar prietenii lui Dumnezeu trebuie sã ajute pe ‘Abdu’l-Bahá în slãvirea Celui Adevãrat, în jerfirea pentru neamul omenesc, în îmbunãtãţirea lumii şi dumnezeiasca iubire şi bunãtate.

O, voi prieteni ai lui Dumnezeu! ‘Abdu’l-Bahá este întruchiparea robiei şi nu Hristos*. El este robul împãrãţiei omeneşti, iar nu cãpetenia ei*. El este ca şi cum nu ar fi şi n-ar avea fiinţã. El este curatã nefiinţã, iar nu Dumnezeu Cel Veşnic. Nimeni sãnu creadã cã ‘Abdu’l-Bahá este a doua venire a lui Iisus pe pãmânt, ba dimpotrivã, trebuie sã creadã cã El este întruchiparea robiei, izvorul unitãţii neamului omenesc, Solul Celui Adevãrat care are puterea spiritualã în toate religiile, Interpretul Cãrţii dupãtextul divin şi rãscumpãrarea fiecãrui credincios în Dumnezeu, în aceastã lume trecãtoare.

Tipãriţi şi rãspândiţi aceastã scrisoare în toate ţãrile” - Scrisorile lui ‘Abdu’l-Bahá, vol. 2, pag. 429.

Exemplul unei vieţi

Bahá’u’lláh a fost înainte de toate, propovãduitorul Cuvîntului. Întemniţarea Lui timp de patruzeci de ani nu I-a dat decât puţine prilejuri sã comunice cu* compatrioţii Sãi. Astfel a rãmas asupra lui ‘Abdu’l-Bahá sarcina de a rãspândi Revelaţia, de a înfãptui Cuvântul, de a fi marea pildã a vieţii unui Bahá’í, în atingerea cu lumea de azi, în numeroasele faze* a sutelor ei de îndeletniciri*. El a dovedit cã era cu putinţã încã, în grava şi zarva* vieţii moderne, în mijlocul egoismului şi a luptei pentru bunurile materiale sã ducã cineva o existanţã de predare deplinã lui Dumnezeu şi slujbei semenilor Sãi, pe care a cerut-o de la oameni Hristos, Bahá’u’lláh şi toţi ceilalţi Profeţi.

Printre încercãri şi nenorociri, bârfe şi trãdãri pe de o parte şi iubire, laudã şi cucernicie pe de alta, El a stat ca un far clãdit pe o stâncã, în jurul cãruia s-au învolburat furtunile ***. El trãieşte o viaţã de credinţã şi îndeamnã pe credincioşii Lui sã trãiascã acum şi aici. El ridicã în mijlocul unei lumi învrãjbite Flamura Unitãţii şi a Pãcii, Stindardul unei Ere Noi şi insuflã celor ce se adunã în jurul steagului Sãu, Duhul unei Vieţi Noi.

Este acelaşi Duh Sfânt care a inspirat pe toţi Profeţii şi sfinţii de demult, dar acum e o revãrsare nouã a acelui Duh potrivit cu nevoile vremurilor noi.

CAPITOLUL V
CE ESTE UN BAHÁ’Í

„Omul trebuie sã dea roade. Un om fãrã roade, dupã cuvintele Celui Sfânt (adicã Hristos) este ca un pom fãrã roade şi un pom fãrã roade e vrednic de foc” - Bahá’u’lláh, Cuvintele Paradisului.

Herbert Spencer a spus odatã cã prin nici o alchimie politicã nu se pot scoate purtãri de aur din instincte de plumb şi e tot atât de adevãrat cã prin nici o alchimie politicã nu poţi face o societate de aur din indivizi de plumb.

Bahá’u’lláh la fel ca toţi Profeţii dinaintea Sa, a proclamat acest adevãr şi credea cã pentru a întemeia în lume Împãrãţia lui Dumnezeu, trebuie mai întâi întemeiatã aceastã împãrãţie în inimile oamenilor. Aşadar pentru a cunoaşte învãţãtura Bahá’í vom cerceta mai întâi perceptele lui Bahá’u’lláh cu privire la purtarea individualã şi vom cãuta sã ne zugrãvim limpede în minte ce înseamnã a fi Bahá’í.

A trãi viaţa

‘Abdu’l-Bahá fiind întrebat într-o zi „ce înseamnã a fi Bahá’í” a rãspuns: „Afi Bahá’í înseamnã a iubi întreaga lume; a iubi omenirea şi a cãuta sã o serveşti; a munci pentru a aduce pacea universalã şi înfrãţirea tuturor”. În altã împrejurare, a definit astfel un Bahá’í: „un om înzestrat cu toate perfecţiunile unei fãpturi în plinã lucrare”. Într-o convorbire la Londra a spus cã un om poate sã fie Bahá’í fãrã sã fi auzit vreodatã de numele lui Bahá’u’lláh. Şi a adãugat:

„Un om care îşi trãieşte viaţa potrivit cu învãţãturile lui Bahá’u’lláh este chiar din acel moment Bahá’í. Pe de altã parte, un om se poate numi Bahá’í cincizeci de ani, dar dacã nu-şi trãieşte viaţa dupã acele principii nu e un Bahá’í. Un om urât se poate numi el însuşi frumos, dar nu înşealã pe nimeni, şi un om negru poate spune cã este alb, dar nu înşealã pe nimeni, nici mãcar pe el însuşi.” - ‘Abdu’l-Bahá la Londra, pag. 109.

Cel care nu-I cunoaşte pe Solii lui Dumnezeu este ca o plantã care creşte la umbrã. Cu toate cã nu cunoaşte soarele, totuşi depinse de el în toate privinţele. Un Profet mare este ca un Soare Spiritual şi Bahá’u’lláh este Soarele „zilei” în care trãim. Cei care au fost Sori în zilele de demult au încãlzit şi au însufleţit lumea şi de n-ar fi strãlucit Ei, pãmântul ar fi azi rece şi mort; însã lumina soarelui de azi poate coace roadele cãrora le-a dat viaţã sãrutul unei raze de-a soarelui de demult.

Predare cãtre Dumnezeu

Pentru a ajunge la viaţa Bahá’í în toatã deplinãtatea ei, legãturi statornice şi directe cu Bahá’u’lláh sunt tot atât de necesare ca lumina soarelui pentru floarea de crin sau de trandafir. Un Bahá’í nu slãveşte fãpturã umanã a lui Bahá’u’lláh ci Mãreţia lui Dumnezeu întruchipatã în acea fãpturã. El cinsteşte cu evlavie pe Muhammad, pe Hristos şi pe ceilalţi Mesageri trimişi omenirii de demult de cãtre Dumnezeu; dar Îl recunoaşte pe Bahá’u’lláh ca pe Solul trimis pentru vremurile în care trãim, ca pe marele Învãţãtor al lumii, Care a venit sã ducã mai departe şi sã împlineascã munca începutã de Premergãtorii Lui.

A primi aceastã credinţã cu gândul şi cu mintea nu face dintr-un om un Bahá’í şi nici o purtare neprihãnitã nu-l face Bahá’í. Bahá’u’lláh cere de la credincioşii Sãi o deplinã şi inimoasã* predare*.

Dumnezeu singur are dreptul sã cearã o astfel de predare*, însã Bahá’u’lláh vorbeşte ca fiind o Manifestare a lui Dumnezeu şi Propovãduitorul Voinţei Lui. Toate celelalte Manifestãri ale lui Dumnezeu au lãmurit tot atât de limpede acestadevãr. Hristo a spus: „Dacã un om vrea sã vinã dupã Mine, trebuie sã se uite pe sine, sã-şi ia crucea şi sã Mã urmeze, cãci oricine vrea sã-şi scape viaţa o va pierde, şi oricine vrea sã-şi piardã viata pentru Mine o va gãsi”. În cuvinte diferite, toate Manifestãrile lui Dumnezeu au cerut acelaşi lucru de la credincioşii Lor şi istoria religiilor aratã desluşit cã de câte ori a fost primitã şi împlinitã aceastã cerinţã, religia a înflorit în pofida tuturor împotrivirilor pãmânteşti, a suferinţelor, a prigonitorilor şi a martirizãrii credincioşilor. Pe de altã parte, de câte ori s-a strecurat o micşorare a avântului*, de câte ori buna cuvinţã a luat locul predãrii desãvârşite*, atunci religia a decãzut. A ajuns ceva „la modã”, însã a pierdut puterea de a mântui şi de înãlţa, puterea de a face minuni. Adevãrata religie n-a fost niciodatã pânã acum „la modã”*. Sã dea Domnul sã vinã şi ziua când va fi la modã; dar e adevãrat şi acum, la fel ca în zilele lui Hristos, cã „îngustã e cãrarea şi strâmtã e uşa ce duce spre viaţa cea adevãratã şi puţini sunt cei care o gãsesc”. Naşterea spiritualã ca şi naşterea materialã nu primeşte oamenii decât unul câte unul şi pe rând*. Dacã pe viitor vor izbuti tot mai mulţi sã intre pe poarta unei naşteri noi, nu va fi pentru cã intrarea va fi mai uşoarã ci pentru cã se va mãri în oameni imboldul de a înfãptui „marea predare” cerutã de Dumnezeu; şi pentru cã, grele şi amare încercãri îi vor fi fãcut în sfârşit sã-şi dea seama ce nebunie este sã-şi aleagã omul singur calea în loc de a o alege pe a lui Dumnezeu.

Cãutarea adevãrului

Bahá’u’lláh îndeamnã pe toţi credincioşii Sãi sã fie drepţi şi defineşte astfel dreptatea:

„Eliberarea omului de orice superstiţie şi imitaţie astfel încât sã poatã recunoaşte toate Manifestãrile lui Dumnezeu cu ochiul Unitãţii şi sã priveascã toate lucrurile cu agerã vedere.” Cuvinte de Înţelepciune.

Este nevoie ca fiecare persoanã sã vadã şi sã înţeleagã Mãreţia lui Dumnezeu manifestatã în templul omemesc al lui Bahá’u’lláh, altfel Credinţa Bahá’í ar fi pentru el un nume fãrã înţeles.

Strigãtul tuturor Profeţilor cãtre omenire a fost întotdeauna ca oamenii sã-şi deschidã ochii şi nu sã-I închidã, sã-şi ascutã* montea, nu s-o nesocoteascã. Vederea limpede şi gândirea liberã, iar nu încrederea slugarnicã îi vor ajuta sã rãzbatã prin negura prejudecãţilor, sã se scuture de lanţurile imitaţiei oarbe şi sã ajungã pânã la pãtrunderea adevãrului unei noi Revelaţii.

Cel care vrea sã fie Bahá’í trebuie sã fie un aprig cãutãtor al adevãrului, dar nu trebuie sã-şi îngrãdeascã cercetarea numai în planul lucrurilor materiale. Puterile lui de percepţie spiritualã ar trebuie sã fie neadormite ca şi cele de percepţie materialã*. Trebuie sã-şi întrebuinţeze toate însuşirile hãrãzite de Dumnezeu pentru dobândirea adevãrului şi sã nu creadã nimic fãrã motive puternice şi îndestulãtoare. Dacã are inima curatã şî mintea eliberatã de orice prejudecatã, cercetãtorul atent va recunoaşte întotdeauna Slava Dumnezeiascã în oricare templu s-ar fi manifestat. Bahá’u’lláh mai spune urmãtoarele:

„Omul trebuie sã se cunoascã pe sine şi sã cunoascã lucrurile care îl îndrumã spre înãlţare sau înjosire, spre ruşine sau spre cinste, spre bogãţie sau spre sãrãcie.” - Scrisoare cãtre* Tarázát.

„Rãdãcina oricãrei cunoştinţe este cunoaşterea lui Dumnezeu - Slãvit fie Domnul! - şi aceastã cunoaştere nu se poate cãpãta decât prin intermediul Manifestãrilor Lui.” - Cuvinte de Înţelepciune.

Manifestarea lui Dumnezeu este Omul Desãvârşit, Marele Exemplu al omeniei, Primul Rod al pomului omenirii. Pânã nu0L cunoaştem pe El, nu cunoaştem posibilitãţile ascunse în fiinţa noastrã. Hristo ne spune sã privim cum cresc crinii şi adaugã cã Solomon, în toatã mãreţia lui nu era împodobit ca unul dintre ei. Crinul creşte dintr-un bulb, foarte nearãtos*. Dacã n-am fi vãzut niciodatã un crin înflorit şi dacã nu am fi privit niciodatã nemaipomenita lui frumuseţe ca floare şi frunze*, cum am fi putut şti adevãrul ascuns în bulbul acela.? Am putea sã-l disecãm cu toatã grija, sã-l cercetãm în toate amãnuntele, dar n-am descoperi niciodatã frumuseţea adormitã pe care grãdinarul ştie s-o trezeascã. Astfel, pânã când nu am vãzut Mãreţia lui Dumnezeu sezvãluitã în Manifestarea Sa, nu ne putem face o idee despre frumuseţea spiritualã ce doarme în firea noastrã şi în a semenilor noştri. Cunoscând şi iubind Manifestarea lui Dumnezeu şi urmându-I învãţãturile, ajungem încetul cu încetul sã ne dãm seama de perfecţiunea ascunsã ca un germen în noi; atunci şi numai atunci cuprindem înţelesul şi scopul vieţii şi al lumii întregi.

Iubirea de Dumnezeu

A cunoaşte Manifestarea lui Dumnezeu înseamnã a O iubi. Una fãrã cealaltã nu se poate. Dupã spusele lui Bahá’u’lláh, scopul pentru care a fost creat omul este sã cunoascã şi sã slãveascã pe Dumnezeu. Într-una din scrisori El spune:

„Cauza creãrii tuturor fiinţelor trecãtoare a fost iubirea, dupã cum este scris în tradiţia binecunoscutã: «Erau ca o comoarã ascunsã şi Mi-a fost drag* sã fie cunoscutã, de aceea am zidit toatã creaţia, pentru a fi cunoscut».”

Iat în „Cuvinte Tainice”, spune:

„O, fiu al fiinţãrii! Iubeşte-Mã ca sã te pot şi Eu iubi***”

„O, fiu al celei mai înalte priviri! Am pus în tine un Duh de la Mine***

A fi cel care iubeşte pe Dumnezeu! Acesta este singurul scop al vieţii pentru un Bahá’í. De a avea pe Dumnezeu ca pe cel mai apropiat şi mai intim prieten, a fi dragostea lui fãrã seamãn în apropierea cãruia este plinãtatea bucuriei… A iubi pe Dumnezeu înseamnã a iubi toţi oamenii şi toate lucrurile, cãci toate sunt de la Dumnezeu.

Adevãratul Bahá’í va fi adevãratul iubitor*. A iubi pe întreaga omenire cu cãldurã şi cu inima curatã. Nu va urî pe nimeni. Nu va dispreţui pe nimeni, cãci va fi învãţat sã vadã pe chipul fiecãruia chipul Celui Iubit şi sã-I gãseascã pretutindeni urmele. Dragostea lui nu va cunoaşte hotarele sectelor, a claselor, a neamurilor sau a raselor. Bahá’u’lláh spune:

„În vremurile de demult s-a spus: «A-şi iubi ţara e o credinţã». Dar glasul Celui Mãreţ a rostit în zilele acestei Manifestãri: „Slava nu se cuvine celui care-şi iubeşte ţara, ci slava se cuvine aceluia care-şi iubeşte semenii”. - Tablet of the World.

Iar în alt loc:

„Binecuvântat cel ce iubeşte pe fratele sãu, mai mult decât pe sine însuşi; un astfel de om face parte din poporul Bahá’í”. Cuvinte despre Rai.

‘Abdu’l-Bahá spuse unui preot creştin:

„Toţi proorocii au fost trimişi, toate cãrţile sfinte sunt revelaţii, ca sã se rãspândeascã legea iubirii. Iubire ne trebuie, tot mai multã iubire, o iubire care sã topeascã orice împotrivire, o iubire care sã câştige pe orice duşman, o iubire care doboarã orice graniţã, o iubire plinã de milostivire, de îngãduinţã, de iertare, şi de înalte avânturi, o iubire care trece peste orice stavilã, o iubire nemãrginitã, neînvinsã, cotropitoare!” - Jurnalul lui Mírzá Ahmad Sohrab, 9 iunie 1914.

În alt loc spune:

„Fiece suflet dintre cei iubiţi, trebuie sã iubeascã pe semenii sãi, sã nu-şi fereascã avutul şi viaţã împotriva lor, ci trebuie sã încerce din toate puterile sã facã pe alţii sã fie veseli şi fericiţi. Dar şi semenii sãi trebuie sã fie cu sufletul larg şi gata de jertfã. Astfel ar putea acest rãsãrit de soare sã lumineze zarea, aceastã melodie sã veseleascã şi sã fericeascã toate popoarele, acest leac Dumnezeiesc sã vindece orice suferinţã, acest duh al adevãrului sã ajungã temeiul vieţii fiecãrui suflet”. - Scrisorile lui ‘Abdu’l-Bahá, vol.I, p.147.

Despãrţire.

Iubirea de Dumnezeu, duce cu sine şi despãrţirea de orice lucru, care nu e de la Dumnezeu, adicã despãrţirea de orice dorinţã egoistã şi lumeascã şi chiar dorinţa altei lumi. Cãrarea lui Dumnezeu poate sã treacã prin belşug sau prin sãrãcie, prin sãnãtate sau prin boalã, prin palate sau temniţe, prin grãdini de trandafiri sau camere de torturã.

Oricum ar fi un Bahá’í, învaţã sã-şi primeascã soarta cu „radioasã supunere”.

Despãrţirea nu vrea sã zicã nepãsarea nesimţitoare faţã de ceea ce ne înconjoarã, sau primirea fãrã împotrivire a celor mai rele împrejurãri, nici nu înseamnã dispreţul lucrurilor bune lãsate de Dumnezeu.

Adevãratul Bahá’í nu e nici nepãsãtor, nici nesimţitor, nici ascetic.

Va gãsi cu îmbelşugare îndeletniciri, muncã şi bucurie, pe Cãrarea lui Dumnezeu, însã nu va ieşi nici un lat de mânã din acea cãrare, în goana dupã plãcere, nici nu va privi cu jind, lucrurile pe care Dumnezeu, nu i le-a hãrãzit. Când un om se face Bahá’í, voinţa lui Dumnezeu se face voinţa lui, singurul lucru ce nu poate el rãbda, e a nu fi una cu Dumnezeu. Pe Cãrarea lui Dumnezeu nici o spaimã nu-i poate înfricoşa, nici un necaz nu-l poate tulbura. Strãlucirea iubirii lumineazã zilele lui cele mai negre, preschimbã durerea în veselie şi chiar chinurile martiriului într-un extaz de fericire. Viaţa e înãlţatã pânã pe plaiul eroic şi moartea nu mai e decât o întâmplare de bucurie.

Bahá’u’lláh zice:

„Cel ce are inimã mãcar cât un grãunte de muştar dragoste pentru altceva afarã de mine, cu adevãrat acela nu va putea intra în Împãrãţia Mea” - Suratul’ Haykal.

„O fiu al omenirii! Dacã mã iubeşti, întoarce-te de la tine însuţi, dacã Voinţa Mea o cauţi, nu te mai uita la a ta, astfel încât sã mori în Mine şi Eu sã trãiesc în tine”.

„O, robul meu! Dezleagã-te din lanţurile acestei lumi şi scapã din închisoarea fiinţei tale. Preţuieşte scumpetea vremii, cãci n-ai s-o vezi a doua şi n-ai sã mai gãseşti un prilej asemãnãtor”. Cuvinte Tainice.

Supunere.

Predarea cãtre Dumnezeu cuprinde de la sine supunere faţã de Poruncile lui, chiar când pricina acelei porunci nu e înţeleasã. Marinarul ascultã fãrã greş, de comanda cãpitanului sãu, chiar când nu înţelege motivul ei, totuşi ascultarea lui nu e oarbã.

Ştie prea bine cã un cãpitan trece prin multe examene şi cã dã numeroase dovezi de destoinicie ca şi navigator. Dacã nu ar şti aceasta, marinarul ar face o nebunie servind sub ordinele acelui cãpitan. Tot astfel un Bahá’í trebuie sã se supunã fãrã greş Cãpitanului Mântuirii lui, dar ar fi cu adevãrat nebun dacã nu s-ar asigura mai înainte de dovezile de destoinicie date de Cãpitanul sãu.

Dupã ce a primit însã aceste dovezi, a nu se supune ar fi o şi mai mare nebunie, cãci numai prin supunere luminatã* putem culege binefacerile înţelepciunii Lui şi cãpãta, noi înşine, acea înţelepciune. Oricât de destoinic ar fi un cãpitan, dacã nimeni din echipaj nu-l ascultã, cum ar putea vasul sã ajungã în port, sau marinarii sã înveţe arta marinãriei?

Hristos a arãtat cu claritate cã supunerea este calea care duce la ştiinţã. El a spus:

„Învãţãtura Mea nu e de la Mine… - Ioan, 7:16-17.
Iatã ce spune Bahá’u’lláh:

„Credinţa în Dumnezeu şi cunoaşterea Lui nu poate fi dobânditã pe deplin dacã nu pumen în practicã tot ce a poruncit El şi tot ce a fost dezvãluit în Cartea Slovei Lui de cãtre Pana Sa.” - Scrisoare cãtre Tajalliyyát*

Supunerea desãvârşitã nu este o însuşire rãspânditã în zilele noastre de democraţie şi într-adevãr o deplinã împotrivire faţã de voinţa vreunui om ar fi primejdioasã*. Însã unitatea întregii omeniri nu se poate dobândi decât printr-o neştirbitã armonie, a fiecãruia şi a tuturor, cu Voinţa Divinã. Pânã acest adevãr nu va fi dezvãluit tuturor şi pânã ce oamenii nu vor pãrãsi alt stãpân pentru a asculta doar de Mesagerul lui Dumnezeu, nu vor conteni vrajbele şi luptele şi oamenii vor continua sã se împotriveascã unul altuia, şi vor risipi o mare parte din puterile lor pentru a nimici strãduinţele semenilor lor în loc de a lucra împreunã, în bunã înţelegere, spre mãrirea lui Dumnezeu şi binele tuturor.

Ajutorare

Predarea cãtre Dumnezeu subînţelege o viaţã de ajutorare faţã de semenii noştri. Nu putem sã slujim pe Dumnezeu într-alt chip. Sã întoarcem spatele semenilor noştri înseamnã sã întoarcem spatele lui Dumnezeu. Hristos a spus: „Ceea ce nu ai fãcut celui mai mic dintre fraţii Mei, Mie nu Mi-aţi fãcut”.

Şi Bahá’u’lláh spune:

„O fiu al omului! De cauţi milostivire nu te uita la ceea ce-ţi foloseşte ţie, dar râvneşte la ceea cce va fi de folos semenilor tãi. De cauţi dreptatea, alege pentru ceilalţi ceea ce alegi pentru tine.” - Cuvintele Paradisului

‘Abdu’l-Bahá spune:

„În Credinţa Bahá’í artele, ştiinţele şi toate meşteşugurile sunt privite ca rugãciune. Un om care face o bucatã de hârtie cât poate el de bine, cu râvnã, încordându-şi toatã voinţa pentru a o face desãvârşitã, Îl slãveşte pe Dumnezeu. Pe scurt, orice strãduinţã şî ostenealã, izvorâtã din plinãtatea inimii omeneşti este o rugãciune dacã este cauzatã de cele mai înalte motive şi dorinţe de a servi omenirea.

Iatã ce este religia: a servi omenirea şi a împlini nevoile oamenilor. A srvi înseamnã a te ruga. N medic atunci când îngrijeşte pe un bolnav cu blândeţe, cu duioşie, fãrã prejudecãţi şi plin de credinţã în solidaritatea* neamului omenesc, slãveşte pe Dumnezeu.” - Convorbiri la Paris. Pag. 164*

Învãţãturi

Adevãratul Bahá’í nu numai cã va crede în Îînvãţãturile lui Bahá’u’lláh, dar va gãsiîn ele cãlãuza şi îndemnul întregii sale vieţi şi va împãrţi cu bucurie altora cunoştinţele care sunt temeiul fiinţei lui. Numai astfel va primi pe deplin „puterea şi întãrirea* Duhului”.

Nu oricine are darul de a fi orator sau scriitor, dar oricine poate propovãdui „prin exemplul vieţii pe care o duce”.

Bahá’u’lláh spune:

„Poporul Slavei trebuie sã serveascã pe Dumnezeu cu înţelepciune, sã înveţe pe alţii prin pilda vieţii lor şi sã adevereascã în faptele lor Lumina lui Dumnezeu. Urmãrile faptelor sunt mai mari decât urmãrile cuvintelor. Urmãrile cuvintelor rostite de învãţãtori atârnã de curãţenia gândului şi de detaşarea lui de orice este lumesc. Unii se mulţumesc cu cuvinte, dar adevãrul cuvintelor se dovedeşte prin fapte şi atârnã şi de felul vieţii, cãci acesta dezvãluie treapta sufleteascã* a unui om.

Vorbele trebuie sã se potriveascã cu ceea ce a ieşit din gura Voinţei lui Dumnezeu şi care se gãseşte pãstratã în Scrieri.” - Cuvinte de Înţelepciune.

Un Bahá’í însã, niciodatã nu va sili pe cineva sã-I împãrtãşeascã ideile dacã acesta nu doreşte. Va atrage pe oameni în Împãrãţia lui Dumnezeu, dar nu va încerca sã-I facã sã intre cu forţa. Va fi Pãrtorul cel Bun, care-şi duce turma şi o îndrumã prin cântarea lui, şi nu ca omul care de la spate o împinge cu ajutorul câinelui şi al ciomagului*.

Bahá’u’lláh spune în „Cuvinte Tainice”:

„O, fiu al cenuşii! Cei înţelepţi sunt acei care nu-şi deschid buzele …”

Apoi în Scrisoarea din Ishráqát spune:

„O popor al Slavei! Voi sunteţi locul din care rãsare Iubirea şi revãrsatul Bunãvoinţei lui Dumnezeu. Nu vã mânjiţi gura cu blesteme sau ocãri împotriva nimãnui şi feriţi-vã ochii de orice este nevrednic.

Dã la luminã ceea ce e al tãu (adicã adevãrul) şi dacã e primit, ţi-ai atins scopul. Dacã nu, ar fi zadarnic a mustra şi a dojeni* pe cel care te respinge. Lasã-l pe el în pace şi mergi înainte spre Dumnezeu Ocrotitorul, Cel ce existã prin El Însuşi. Sã nu fii prilej de supãrare şi cu atât mai puţin de vrajbã sau de luptã*.

Este nãdejdea Mea cã veţi creşte la umbra pomului Divinei Dãrnicii şi cã vã veţi purta dupã cum va ursit* Dumnezeu. Voi sunteţi toţi frunzele aceluiaşi pom şi picãtirule aceluiaşi ocean*”

Curtenire şi cinstire
Bahá’u’lláh spune:

„O, popor al Domnului! Vã îndemn spre curtenie*. Curtenia* este cu adevãrat stãpâna tuturor virtuţilor. Binecuvântat este cel împodobit cu Mantia Dreptãţii şi luminat de lumina Curteniei*. Cel care are darul Curteniei* (sau al Cinstirii) este aşezat pe o treaptã înaltã.

Nãdãjduim cã Cel Nedreptãţit, precum şi toţi oamenii vor dobândi acest dar, se vor ţine de el şi-l vor pãstra. Aceasta este porunca netãgãduitã care a curs* din Pana Celui Mai Mare Nume.” - Scrisoare despre Lume*.

Iarãşi şi iarãşi repetã Bahá’u’lláh:

„Sã se înfrãţeascã întreele toate neamurile pãmântului, cu bucurie şi bunã mireasmã*.

Înfrãţiţi-vã, o, popoarelor, cu popoarele* de toate religiile, cu bucurie şi bunã mireasmã.”

‘Abdu’l-Bahá spune într-o scrisoare cãtre Bahá’íi din America:

„Feriţi-vã! Feriţi-vã! Sã nu cumva sã jigniţi vreo inimã!

Feriţi-vã! Feriţi-vã! Sã nu cumva sã rãniţi vreun suflet!

Feriţi-vã! Feriţi-vã! Sã nu cumva sã vã purtaţi cu rãutate faţã de vreo fiinţã!

Feriţi-vã! Feriţi-vã! Sã nu cumva sã aduceţi deznãdejde vreunei fãpturi!

Dacã ajunge cineva prilej de durere pentru vreo inimã sau de mâhnire pentru vreun suflet, ar fi mai bine pentru el sã se ascundã în adâncurile pãmântului decât sã calce pe pãmânt.”

Bahá’u’lláh ne învaţã cã precum floarea este ascunsã în mugure, astfel sãlãşluieşte Duhul lui Dumnezeu în inima oricãrui om, oricât ar fi de asprã şi de urâtã înfãţişarea lui.

De aceea adevãratul Bahá’í se va purta cu fiecare om ca un grãdinar care îngrijeşte o plantã rarã şi frumoasã. El ştie cã nici o grabã nesãbuitã de-a sa nu poate face mugurele sã se prefacã în floare; aceasta o poate face numai soarele lui Dumnezeu, de aceea scopul lui este de a aduce acea luminã dãtãtoare de viaţã în toate casele şi inimile întunecate.

Cu o altã ocazie ‘Abdu’l-Bahá spune:

„Printre învãţãturile lui Bahá’u’lláh este una în care cere de la oameni ca în orice întâmplare şi împrejurare sã fie iertãtori, sã-şi iubeascã duşmanii şi sã considere pe un rãuvoitor ca pe un binevoitor.

Nu doar cã trebuie sã privim un om ca pe un duşman şi apoi sã-i trecem cu vederea şi sã fim îngãduitori cu ei. Aceasta ar fi fãţãrnicie şi nu adevãratã iubire. Dimpotrivã trebuie sã vedem în duşmanii noştri prieteni, în rãu voitori, binevoitori şi sã ne purtãm cu ei potrivit cu aceasta.

Iubirea şi bunãtatea ta trebuie sã fie adevãratã… nu numai îngãduinţã, cãci îngãduinţa dacã nu vine din inimã este fãţãrnicie.” Steaua Occidentului, vol. IV, pag. 191.

Ochiul care ascunde pãcatele.

Niciodatã nu sunt învãţãturile lui Bahá’u’lláh mai poruncitoare şi mai neîndoielnice decât atunci când ne îndeamnã sã ne ferim de bârfã. Hristos a vorbit şi El temeinic despre acest subiect, dar s-a luat obiceiul acum de a privi Predica de pe Munte ca pe nişte poveţe ce îndeamnã la o desãvârşire pe care nu o putem aştepta de la nici un creştin.

Şi Bahá’u’lláh şi ‘Abdu’l-Bahá Îşi dau multã ostenealã pentru a lãmuri aceastã privinţã cã tot ce spun Ei trebuie luat drept adevãr de netãgãduit. Citim în „Cuvinte Tainice”:

„O, fiu al omului! Nu rosti pãcatele niciunui om pe câtã vreme eşti şi tu pãcãtos…

‘Abdu’l-Bahá ne spune:

„A tãcea în ceea ce priveşte greşelile altora, a ne ruga pentru ei şi a-i ajuta prin bunãtate sã-şi îndrepte cusururile. A ne uita întotdeauna la ce e bun şi nu la ce e rãu. Dacã un om are zece însuşiri bune şi una rea, sã ţinem în seamã acele zece şi sã uitãm pe acea una; iar dacã un om are zece cusururi rele şi o singurã însuşire bunã, sã uitãm pe cele zece şi sã ţinem în seamã numai pe aceea una.”

Sã nu ne îngãduim niciodatã a rosti vreo vorbã rãutãcioasã despre oricine ar fi, chiar de ne-ar fi un duşman.”

Iar unui prieten american îi scrie:

Cea mai urâtã însuşire a omului şi cel mai mare pãcat este bârfa, mai ales când purcede* din gura celor care cred în Dumnezeu.

Dacã s-ar nãscoci vreun mijloc de a închide pentru totdeauna uşile bârfei şi dacã fiecare om ce crede în Dumnezeu ar deschide gura numai spre lauda altora, atunci s-ar rãspândi învãţãturile lui Bahá’u’láh, inimile s-ar ilumina, spiritul s-ar înãlţa şi omenirea ar atinge o fericire nepieritoare.” Star of the West, vol. IV, pag. 192.

Smerenie (umilinţã).

Pe când ni se porunceşte sã trecem cu vederea greşelile altora şi sã le vedem numai însuşirile bune, ni se spune, pe de altã parte, sã ne cercetãm cusururile şi sã luãm în seamã însuşirile noastre cele bune.

Bahá’u’lláh spune în Cuvinte Tainice:

„Pentru ce ai uitat propriile cusururi şi te-ai legat de cusururile altora? Oricine face astfel este osândit de Mine.”

„Limba nu are altã menire decât de a Mã pomeni, nu o mânji cu bârfã. Dacã te copleşeşte focul de tine însuţi, bagã de seamã sã-ţi aminteşti de propriile tale greşeli şi nu vorbi de rãu pe fãpturile Mele, pentru cã fiecare dintre voi se cunoaşte mai bine pe sine decât pe fãpturile Mele.”

‘Abdu’l-Bahá spune:

„Viaţa ta sã fie o emanaţie a Împãrãţiei lui Hristos. El nu a venit pentru a fi servit, ci pentru a servi…

În religia lui Bahá’u’lláh toţi sunt servitori şi toţi servitorii Mei, fraţi şi surori. Îndatã ce un om se simte puţin mai bun sau mai înãlţat decât ceilalţi se aflã pe o cale primejdioasã, şi dacã nu leapãdã aceastã sãmânţã a rãului nu e unealtã destoinicã pentru slujba Împãrãţiei.

Nemulţumirea de sine însuşi e semnul propãşirii. Sufletul care e nemulţumit de sine însuşi e întruchiparea Satanei, iar cel nemulţumit de sine însuşi, e întruchiparea Celui Milostiv. Dacã cineva are o sutã de bune însuşiri nu trebuie sã le ia în seamã, ci dimpotrivã trebuie sã caute sã-şi gãseascã greşelile şi cusururile… Oricât de departe ar ajunge un om în desãvârşire, tot nu e desãvârşit, cãci mai rãmâne un pas de fãcut înainte. Îndatã ce se uitã la acel pas e cuprins de nemulţumirea de sine însuşi şi de dorinţa de a ajunge mai departe.

A se lãuda pe sine însuşi e semnul egoismului.” - Jurnalul lui Mírzá Ahmad Sohrab, 1914.

Cu toate cã ni se spune sã recunoaştem sincer greşalele noastre şi sã ne cãim de pãcate, spovedania cãtre preoţi sau alţii e odatã pentru totdeauna opritã.

Bahá’u’lláh spune în „Veşti de Bucurie”:

„Pãcãtosul, când inima îi e goalã de orice, afarã de Dumnezeu, trebuie sã caute iertarea numai la Dumnezeu singur. Spovedania în faţa servitorilor (adicã în faţa oamenilor) nu poate fi îngãduitã, cãci prin ea nu se mijloceşte nici nu se dobândeşte, Iertarea lui Dumnezeu.

Spovedania în faţa unei fiinţe, e o umilire şi o înjosire şi Dumnezeu - Slãvit fie Numele Lui - nu doreşte umilirea robului lui. El e cu adevãrat Milostiv şi Binefãcãtor. Pãcãtosul trebuie faţã în faţã cu Dumnezeu sã cearã milostivirea de la Marea Milostivire şi sã se roage de iertare cãtre Cerul Iertãrilor.”

Adevãr şi Cinste
Bahá’u’lláh spune în Scrisoarea din Ţarázát:

„Cu adevãrat Cinstea e pentru toţi de pe pãmânt, uşa liniştii şi e un semn al slovei, datoritã apropierii Celui Milostiv.

Oricine a ajuns până acolo a dobândit o comoară de bogăţie şi de belşug.

Cinstea e cea mai mare uşă, care duce la liniştea şi siguranţa omenirei.

Temeinicia oricărei daraveri atârnă de dânsa şi luminile onoarei, a slavei şi a belşugului sunt luminate de dânsa…

O, popor al lui Bahá Cinstea e cea mai frumoasă podoabă a templelor voastre. Ţineţi-vă strâns, strâns legaţi de dânsa după porunca Celui Atotputernic”.

Într-alt loc spune:

„Principiul credinţei este de a micşora cuvintele şi de a mări faptele. Cel ale cărui cuvinte îi întrece faptele, să ştiţi cu adevărat că fiinţa lui ar fi mai bună decât fiinţa şi că moartea lui ar fi mai bună decât viaţa”. - Cuvinte de înţelepciune.

‘Abdu’l-Bahá zice:

„Adevărul este temeiul tuturor însuşirilor omeneşti. Fără adevăr, orice progres şi izbândă, în toate ale lumei, sunt cu neputinţă.

Când s-a sălăşluit în om această sfântă însuşire, toate celelalte calităţi divine se vor dobândi şi ele”. - Scrisorile lui ‘Abdu’l-Bahá, vol II pg. 459.

„Să strălucească pe faţa ta lumina cinstei şi a adevărului aşa încât să ştie fiecare că vorba ta, fie în afaceri, fie în petreceri, e o vorbă vrednică de crezare şi de care poate să fie sigur. Uită-te pe tine şi lucrează pentru cei mulţi”. (Scrisoare către Bahá’íi din Londra, Octombrie 1911).

Deplină dezvoltare.

Bahá’u’lláh îndeamnă necontenit pe oameni să împlinească şi să adeverească pe deplin însuşirile adânc cuprinse într-înşii - adevăratul nostru eu lăuntric, ca deosebit de eul din afară, cu îngrădirile sale, care în imprejurimile cele mai bune nu e decât templul adevăratului om şi uneori chiar închisoarea lui.

În „Cuvinte Tainice”, spune:

„O, fiu al fiinţărei! Cu Mâinile Puterii te-am plămit şi cu Degetele Tăriei te-am zidit.”

„Am aşezat în tine, esenţa Luminei Mele; aşadar, de dânsa să te reazemi şi pe nimic alt, căci lucrarea mea e desavârşită şi porunca Mea putere. Nu te îndoi de aceasta şi nu avea nici o nesiguranţă”.

„O, fiu al Duhului! Te-am creat bogat, de ce te faci însuţi sărac? Te-am creat falnic, de ce te înjoseşti singur? Te-am întruchipat din esenţa cunoştinţei, pentru ce cauţi pe altul, decât pe mine?”

„Din lutul dragostei te-am frământat, de ce cauţi tu pe altul? Întoarce-ţi privirea în tine însuţi ca să mă găseşti înlăuntrul tău, Puternic, Tare şi Stăpânitor”.

„O, servitorul Meu! Eşti ca o sabie din cel mai scump oţel strălucitor, închisă într-o teacă întunecoasă, din pricina căreia, frumuseţea rămâne ascunsă de ochii meşteşugarului. Ieşi din teaca egoismului şi a poftelor, ca strălucirea ta să sclipească orbitoare şi să se arate lumei întregi”.

„O, prietenul Meu! Tu eşti luceafărul Cerului Sfinţeniei; să nu laşi necurăţenia lumei, să întineze stălucirea ta. - Să sfâşii vălul nepării, ca să răsai strălucitor, fără văl sau acoperiş şi să împodobeşti toate fiinţele cu haina vieţii”.

Viaţa la care cheamă Bahá’u’lláh pe credincioşii săi e desigur atât de înaltă încât în larga întindere a putinţelor omeneşti nu se găseşte ceva mai înalt sau mai frumos spre care ar putea năzui omul.

Adeverirea eului nostru spiritual înlăuntrul nostru, înseamnă adeverirea sublimului adevăr că suntem de la Dumnezeu şi că la dânsul ne vom întoarce.

Această întoarcere la Dumnezeu e măreţul scop al Bahá’ílor, însă pentru a-l atinge nu e altă cale decât supunerea faţă de Solii Aleşi şi mai ales, de Solul timpului în care trăim, Bahá’u’lláh, profetul Erei Noi.

CAPITOLUL VI
RUGĂCIUNEA

„Rugăciunea e scara, pe care oricine, se poate urca la Cer”. - Mahomed.

Convorbire cu Dumnezeu.

„Rugăciunea”, zice ‘Abdu’l-Bahá, „e o convorbire cu Dumnezeu”. Dumnezeu, pentru a-şi face Voinţa şi Gândul Său cunoscute oamenilor, trebuie să vorbească cu dânşii într-o limbă pe care o pot înţelege şi aceasta o face prin graiul Sfinţilor Săi Profeţi. Pe când aceşti Profeţi sunt în viaţă vorbesc cu oamenii faţă în faţă şi le împărtăşesc Solia încredinţată lor de Dumnezeu; iar după moartea lor, Solia urmează să vorbească inimilor oamenilor prin cuvintele lor amintite sau prin scrierile lor. Dar acesta nu e singurul chip în care poate Dumnezeu vorbi cu oamenii. Este o „vorbire a Duhului”, care nu atârnăde grai sau de scris prin care Dumnezeu poate intra în legătură cu cei a căror inimă caută adevărul, oriunde ar fi, şi oricare ar fi neamul sau limba lor. Prin acest grai Manifestarea lui Dumnezeu urmează să convorbească cu cei credincioşi şi după ce a plecat din lumea materială. Hristos urmă să-şi inspire ucenicii şi să vorbească cu ei şi după crucificarea Lui. De fapt, îi înrâuri atunci mai puternic decât înainte; şi s-a întâmplat deasemenea şi cu alţi profeţi. ‘Abdu’l-Bahá vorbeşte adesea despre acest grai spiritual. Zice, bunăoară:

„Ar trebui să vorbim în graiul cerului - în graiul duhului, - căci există un grai al duhului şi al inimilor. Se deosebeşte de graiul nostru tot atât cât se deosebeşte graiul nostru de al animalelor, care n-au alt mod de exprimare decât sunete şi ţipete.

Cu graiul duhului către Dumnezeu. Când în rugăciune ne desprindem de orice lucru pământesc I ne întoarcem spre Dumnezeu, atunci auzim, parcă în suflet glasul lui Dumnezeu. Vorbim fără cuvinte, ne împărtăşim gândul, convorbim cu Dumnezeu şi îi auzim răspunsul… Toţi câţi ajungem la o stare adevărat spirituală, putem auzi glasul lui Dumnezeu” (convorbire notată de Miss Ethel J. Rosenberg).

Bahá’u’lláh asigură că cele mai înalte adevăruri spirituale nu pot fi împărtăşite decât prin acest grai spiritual. Cuvântul scris sau vorbit nu e în stare s-o facă. Într-o cărticică numită „Cele şapte văi” în care descrie drumul călătorilor de la prima locuinţă până la Căminul Dumnezeiesc, zice, cu privire la partea cea mai însemnată a călătoriei:

„Limba nu e în stare să descrie aceste lucruri şi orice grai e neputincios. Pana e nefolositoare şi cerneala nu aduce decât întunecime… Numai inima poate împărtăşi altei inimi starea în care se află cel ce ştie; aceasta nu e munca hărăzită unui sol, şi nici nu poate fi cuprinsă în slove”.

Darul Rugăciunei.

Pentru a ajunge la starea spirituală în care e cu putinţă convorbirea cu Dumnezeu, iată ce spune ‘Abdu’l-Bahá:

„Trebuie să încercăm a ajunge la acea stare prin despărţirea de toate lucrurile şi de toate fiinţele lumeşti şi întoarcerea spre Dumnezeu singur.

Va trebui omului oarecare strădanie până să ajungă la acea stare, dar trebuie să stăruiască şi să lupte până o dobândeşte. O putem atinge dacă punem mai puţin preţ pe lucrurile pământeşti şi să ne gândim mai puţin la ele, decât la lucrurile spirituale. Cu cât ne depărtăm mai mult de unele, cu atât ne apropiem mai mult de celelalte. În mâna noastră stă alegerea.

Privirea noastră spirituală, ochii noştri lăuntrici, trebuie să fie deschişi, ca să putem vedea semnele şi urmele lui Dumnezeu în orice lucru. Orice lucru poate rasfrânge pentru noi lumina spirituală”. (dintr-o convorbire, notată de Miss Ethel J. Rosenberg).

Într-alt loc spune:

„Starea cea mai înălţătoare e a rugăciunei: Rugăciunea e împărtăşirea Dumnezeirei… Cel ce se închină trebuie să se roage cu un duh desprins de toate, cu o neprecupeţită predare a voinţei, cu o minte încordată şi cu o patimă spirituală…

Rugăciunile spuse pe de rost, din obişnuinţă şi care nu ating adâncul inimei, nu sunt de nici un folos.

Cât de dulci, cât de desfătătoare, cât de mulţumitoare, cât de plin de duh e rugăciunea în mijlocul nopţii! Când ochii tuturor sunt închişi, ochii celui cucernic sunt larg deschişi. Când sunt astupate urechile tuturor, urechile celui ce se roagă sunt deschise pentru subtilamuzică a lui Dumnezeu. Pe când unii dorm adânc, cel ce se închină la Idealul mult iubit, e deştept şi veghează. De jur împrejurul lui, pluteşte o nepreţuită şi blândă tăcere, liniştită, vrăjită şi subtilă - şi iată pe cel cucernic, revărsându-şi sufletul în faţa firei şi a Ziditorului firei”. - Jurnalul lui Mírzá Ahmad Sohrab, Septembrie3, 1914.

Nevoia unui mijlocitor.
După cum spune ‘Abdu’l-Bahá:

„E nevoie de un mijlocitor între om şi Creator, - unul care să primească lumina plină a strălucirii divine şi o răsfrânge asupra lumei omeneşti, precum atmosfera pâământului preimeşte şi radiază căldura razelor soarelui”. - Filozofia divină, p.8.

„Dacă vrem să ne rugăm trebuie să avem un punct asupra căruia să ne încordăm luarea aminte. Dacă ne întoarcem către Dumnezeu trebuie să ne îndreptăm inimile spre un oarecare centru. Dacă un om se închină la Dumnezeu altfel decât prin mijlocirea Manifestării Lui, trebuie întâi să-şi înjghebe o imagine a lui Dumnezeu şi acea imagine e alcătuită de propria lui minte. Dar deoarece finitul nu poate percepe Infinitul, astfel Dumnezeu nu poate fi înţeles în acest chip”.

„Omul înţelege ceea ce a înjghebat din propria lui minte, dar ceea ce poate el înţelege nu e Dumnezeu. Imaginea lui Dumnezeu, pe care şi-o făureşte omul singur, nu e decât o nălucă, un chip, o părere, o închipuire. Nu e nici o legătură între o astfel de nălucă şi Fiinţa Supremă”.

„Dacă un om vrea să cunoască pe Dumnezeu, trebuie să-l găsească în oglindirea lui desăvârşită, Hristos sau Bahá’u’lláh. În aceste două oglinzi, va vedea răsfrântă Lumina Dumnezeirei.

„După cum cunoaştem soarele material după strălucirea lui, tot astfel, după lumină şi căldură vom cunoaşte pe Dumnezeu, Soarele Spiritual, când îşi revarsă razele din templul Manifestării lui, precum şi după frumuseţea Lui şi după strălucirea luminei Lui”. (Dintr-o convorbire cu Mr. Percy Woodcock, la Akká, 1909).

Altădată spune:

„Dacă nu vine Duhul Sfânt ca mijlocitor, omul nu poate ajunge de-a dreptul până la dărnicia lui Dumnezeu. Să nu uitaţi un adevăr atât de vădit, căci se înţelege de la sine, că un copil nu poate învăţa fără învăţător şi ştiinţa e unul din darurile Dumnezeeşti. Pământul nu se acoperă cu iarbă şi verdeaţă până nu picură ploaia cu nouri; de aceea nourul este mijlocitorul între darurile lui Dumnezeu şi pământ… Lumina are un centru şi dacă cineva vrea s-o caute fără a porni de la centru, niciodată nu va ajunge până la ea…

…„Întoarceţi atenţia spre zilele lui Hristos; unele popoare îşi închipuiau că puteau cunoaşte adevărul fără învăţămintele Mesianice; dar această închipuire însuşi a fost prilejul lipsurilor lor”. - Scrisorile lui ‘Abdu’l-Bahá, vol. II, pg. 591, 592.

Omul care încearcă să se roage lui Dumnezeu fără a se întoarce către Manifestarea Lui e ca un om, care în întunericul unei temniţe avea să fie părtaş prin închipuire, luminei de afară.

Netăgăduita nevoie e rugăciune.

Porunca de a se ruga e dată Bahá’ílor în termeni neîndoioşi. Bahá’u’lláh spune în Kitáb-i-Aqdas:

„Cântă (sau rosteşte) Cuvintele lui Dumnezeu în fiece dimineaţă şi seară. Cel ce nesocoteşte această poruncă nu se ţine cu credinţă de Legământul făcut cu Dumnezeu şi de învoiala sa; iar cel ce o nesocoteşte astăzi nesocoteşte pe Dumnezeu. Teme-te de Dumnezeu, o, poporul Meu! Să nu te mândreşti de prea multă citire (a Cărţilor Sfinte) sau de prea multă meditare ziua şi noaptea.

A cânta numai un verset cu bucurie şi fericire, preţuieşte mai mult pentru tine decât citirea cu nepăsare a întregei Revelaţii, a Atotputernicului Dumnezeu. Cântă Cuvintele lui Dumnezeu aşa încât să nu fii covârşit de osteneală şi de lâncezeală. Nu-ţi încărca sufletul aşa încât să-ţi prilejuieşti istovire şi oboseală, ci mai degrabă odihneşte-l ca să se poată înălţa pe aripile Revelaţiei, până la locul unde se revarsă zorile Dovezilor. Aceasta se apropie mai mult de Dumnezeu, dacă eşti dintre cei ce pricepi”.

‘Abdu’l-Bahá scrie unui corespondent:

„O, tu, prietene spiritual! Află că de rugăciune nu ne putem lipsi şi că e de netăgăduită nevoie şi omul, sub nci un fel de pretext nu se poate sustrage acestei obligaţii, afară doar, dacă nu e sănătos la minte, sau dacă vreo stavilă de neînlăturat îl împiedică”. - Scrisorile lui ‘Abdu’l-Bahá, vol. III, p. 683.

Alt corespondent îl întrebă: „De ce să mă rog? Nu văd că ar fi înţelept, căci Dumnezeu de mult a statornicit toate şi infăptuieşte toate după cea mai bună rânduială, - de aceea unde ar fi înţelepciunea de a se ruga, de a se închina şi de a-şi spune nevoile, şi de a cere ajutor?”.

‘Abdu’l-Bahá răspunse:

„Află tu ca se cuvine cu adevărat ca cel slab să se roage de Cel Puternic şi I se cade celui ce caută un dar să implore pe Cel Slăvit şi Milostiv. Când cineva se roagă de Stăpânul Lui se întoarce spre dânsul şi cere milă de la Oceanul Milostivirei Lui. Această rugăciune îi aduce lumină în inimă, limpezime în vedere, viaţă în suflet şi înălţare în fiinţa lui.

În timpul rugăciunei către Dumnezeu şi a rostirei cuvintelor: „Numele Tău e vindecarea mea”, gândeşte-te cât de mult ţi se înveseleşte inima şi ţi se desfată sufletul prin duhul dragostei lui Dumnezeu şi cât ţi se apropie mintea de Împărăţia lui Dumnezeu! Prin această apropiere creşte în tine priceperea şi înţelegerea. Când se măreşte vasul, creşte şi apa, iar când creşte setea, dărnicia nourului, mulţumeşte gustul omului. Asta e înţelepciunea rugăciunei, şi a pomenirei nevoilor noastre”. (dintr-o scrisoare către un credincios american, tradusă de Quli Khán, Octombrie 1908).

Rugăciunea e expresiunea dragostei.

Către altul, care întreba dacă mai e nevoie de rugăciune, deoarece e de presupus că Dumnezeu cunoaşte dorinţele tuturor inimilor, ‘Abdu’l-Bahá a spus:

„Dacă un prieten simte dragoste pentru altul, va dori s-o spună şi cu toate că prietenul îşi dă seama de iubirea lui, totuşi îi va plăcea să I-o spună.

Dumnezeu cunoaşte dorinţele tuturor inimilor, dar imboldul de a se ruga e ceva firesc şi izvorăşte din dragostea omului pentru Dumnezeu…

Rugăciunea n-are nevoie să fie rostită în cuvinte ci în gânduri şi-n purtări. Dacă lipsesc dragostea şi dorinţa, degeaba încercăm să le căpătăm cu de-a sila. Cuvintele fără dragoste nu înseamnă nimic. Dacă cineva îţi vorbeşte din îndatorire silită fără dragoste sau plãcere în întâlnirea cu tine, mai doreşti sã vorbeşti cu dânsul?”. (dintr-un articol din Fortnightly Review, Iunie 1911, de Miss E.S. Stevens).

În altã convorbire a spus:

„În cea mai înaltã rugãciune, oamenii nu cer decât dragostea lui Dumnezeu, nu pentru cã se tem de El sau de iad, nici pentru cã nãdãjduiesc sã dobândeascã mila Lui sau Cerul. - Când un om se îndrãgosteşte de-o fiinţã omeneascã, nu se poate opri de a rosti numele fiinţei iubite. Cu cât e mai greu sã te opreşti a rosti numele lui Dumnezeu, când a ajuns cineva sã-L iubeascã... Omul spiritual nu gãseşte plãcere în nimic, decât în a pomei pe Dumnezeu”. (din note luate de Miss Alma Robertson şi alţi pelerini, Noiembrie şi Decembrie, 1900).

Rugãciune laolaltã.

În privinţa valoarei rugãciunei laolaltã ‘Abdu’l-Bahá a vorbit cum urmeazã:

„Un om va zice poate: „Pot sã mã rog la Dumnezeu, oricând vreau, când simţirea inimei mele e atrasã cãtre Dumnezeu; când sunt în pustiu, când sunt în oraş, sau oriunde aş fi. La ce sã mã duc unde se adunã alţii, într-o zi, anumitã, la un ceas anumit, pentru a-mi uni rugãciunile cu ale lor, poate tocmai când nu sunt dispus sã mã rog?” A gândi astfel e o închipuire nefolositoare, pentru cã unde se adunã mai mulţi la un loc, puterea lor e mai mare. Soldaţii rãzleţi şi luptând fiecare singur n-au tãria unei oştiri unite. Dacã toţi soldaţii în lupta asta spiritualã se unesc la un loc, atunci simţirile lor spirituale împreunate se ajutã unele pe altele şi rugãciunile lor sunt mai bine primite”. (din note luate de Miss Ethel J.Rosenberg).

Scãparea din nenorocire.

Dupã cum stã scris în învãţãmintele proorocilor, boalele şi toate celelalte nenorociri sunt datorate neascultãrii Poruncilor Divine. Chiar dezastrele, precum inundaţiile, furtunile şi cutremurele, se trag în mod indirect, din aceeaşi cauzã, spune ‘Abdu’l-Bahá. Cu privire la aceasta spune:

„Întâmplãri ca acestea se ivesc, din pricina legãturii dintre pãrţile universului, cãci cea mai micã parte e în legãturã cu cea mai mare şi ceea ce atinge pe cealaltã sau pe toate celelalte.

Din pricina acestei legãturi, faptele oamenilor au urmãri. De câte ori cineva îşi încalcã fãgãduiala se iveşte o tulburarã. Bunãoarã, sã ne închipuim cã între douã ţãri se iscã o neînţelegere. E o neînţelegere numai în pãreri, n-are nimic material; nu e ceva vãzut sau pipãit, totuşi aceastã neînţelegere are o urmare materialã. De la ea se trage un rãzboi şi mii de oameni sunt mãcelãriţi. Deasemeni, cãnd un om încalcã fãgãduiala cãtre Dumnezeu, cu alte cuvinte când „rupe Legãtura” urmãrile sunt materiale şi se ivesc nenorociri”. - Lecţii zilnice predate la Akká, p.15.

Suferinţa care urmeazã dupã greşeli nu e o rãzbunare, ci are un scop educativ şi vindecãtor. E Glasul Domnului care spune omului cã a ieşit din cãrarea cea dreaptã. Dacã suferinţa e îngrozitoare, pricina e, cã primejdia de a pãcãtui e şi mai îngrozitoare, cãci „plata pãcatului e moartea”. Pe când nenorocirea e rãsplata cuvenitã neascultãrii, scãparea de nenorociri nu se poate dobândi decât prin supunere. În privinţa aceasta nu e nici o îndoialã sau şovãire. A se întoarce de la Dumnezeu, aduce netãgãduit dupã sine dezastru, iar a se întoarce spre Dumnezeu, aduce tot atât de netãgãduit, binecuvântarea.

Deoarece însã omenirea întreagã alcãtuieşte un organism, bunãstarea fiecãrui individ nu atârnã numai de purtarea sa, ci şi de a semenilor sãi. Dacã un pãcãtuieşte toţi sufãr mai mult sau mai puţin; iar dacã un om face bine se folosesc toţi. Fiecare om are de purtat şi povara vecinului lui pânã la un punct oarecare şi cei mai buni din toatã omenirea sunt cei ce poartã cele mai mari poveri. Sfinţii, totdeauna au suferit cu prisosinţã; proorocii au suferit neasemãnat de mult. Bahá’u’lláh spune în „Cartea Certitudinii”:

„Cãci se ştie cã fiecare profet şi tovarãşii lui au suferit nenorociri, precum sãrãcie, boale şi dispreţ; şi se ştie cã s-au trimis în cetãţi capetele credincioşilor lor, ca daruri”.

Nu doar cã sfinţii şi profeţii au fost vrednici de pedeapsã mai mult decât alţi oameni. Ba dimpotrivã ei adesea sufãr pentru pãcatele altora şi le place sã sufere de dragul altora.

Grija lor e binele omenirei nu binele lor. Rugãciunea celui ce iubeşte cu adevãrat omenirea, nu cere sã scape el însuşi de sãrãcie, de boalã sau de nenorocire, ci mai degrabã cere sã fie scãpatã omenirea de ignoranţã, de greşeli şi de relele ce se trag de la ele.

Dacã cere pentru dânsul bogãţie şi sãnãtate, scopul lui e de a putea servi Împãrãţia i dacã nu-i sunt hãrãzite sãnãtatea trupeascã şi bogãţia el îşi primeşte soarta cu „radioasã supunere”, ştiind bine cã este dreaptã înţelepciune în tot ce i se întâmplã pe Calea Domnului.

‘Abdu’l-Bahá spune:

„Durerea şi suferinţa nu ne vin din întâmplare; sunt trimise de Divina Milostivire spre desãvârşirea noastrã.

Când vine necazul şi durerea abia atunci îşi aduce omul aminte de Tatãl sãu din Ceruri care poate sã-l mântuiascã din umilirile lui. Cu cât e un om mai pedepsit, cu atât e mai bogat secerişul darurilor spirituale ce se adeveresc în el”. - Cuvântãri la Paris, pg. 45.

La prima vedere poate pãrea foarte nedrept ca nevinovatul sã sufere pentru cel pãcãtos, dar ‘Abdu’l-Bahá ne asigurã cã nedreptatea e numai o pãrere şi cã la urma urmei, învinge desãvârşita dreptate.

El scrie:

„În ceea ce priveşte, copii, femeile şi cei slabi, asupriţi de cãtre prigonitori... aceste suflete vor gãsi o rãsplatã în altã lume... suferinţa lor e cea mai mare milostivire din partea lui Dumnezeu. Cu adevãrat aceastã milostivire a lui Dumnezeu e mult mai de preţ decât toate bunurile şi decât creşterea şi dezvoltarea care fac parte din aceastã lume pieritoare.” - Scrisorile lui ‘Abdu’l-Bahá, vol.II pg. 337.

Rugãciunea şi Legea naturalã.

Mulţi gãsesc cã e greu sã creadã în împlinirea rugãciunii, pentru cã rãspunsul la o rugãciune, ar însemna amestecul voinţei noastre, în legile naturei.

O comparaţie ar servi poate pentru a lãmuri aceasta. Dacã apropiem un magnet de fãrâmiţe de fier ele vor sãlta în sus şi se vor lipi de magnet, totuşi nu se calcã prin aceasta legea gravitãţii. Puterea gravitaţiunii lucreazã asupra fãrâmiţelor de fier ca şi mai înainte. Ceea ce s-a întâmplat nu e alt decât efectul unei forţe şi mai mari care şi-a adeverit puterea, o altã forţã ale cãrei efecte sunt tot atât de regulate şi de prevãzute ca şi ale gravitãţii.

Principiul Bahá’í este cã rugãciunea pune în mişcare puteri mai înalte şi pânã acum puţin cunoscute; dar n-avem motiv sã credem cã aceste puteri sunt mai neîntemeiate decât puterile materiale. Deosebirea e cã n-au fost pânã acum deplin cercetate şi supuse experienţelor ştiinţifice, iar urmãrile lor par misterioase şi neprevãzute din pricina neştiinţei noastre.

Altã greutate care încurcã pe oameni e faptul cã rugãciunea pare prea slabã pentru a aduce marile urmãri ce se cer de la dânsa. Şi aicea o comparaţie va servi poate drept lãmurire. O putere micã, cu care se deschide poarta unui baraj, poate sã dea drumul unei imense curgeri de apã, iar când e aplicatã aparatului de conducere a unui transatlantic va schimba mersul enormului vas.

Dupã pãrerea Bahá’í puterea care aduce împlinirea rugãciunilor este nesecata Putere a lui Dumnezeu.

Menirea celui ce se roagã e de a pune în mişcare mica putere ce poate da drumul imensului curs de apã, sau sã îndrepte mersul Divinei Milostiviri, totodeauna gata sã ajute pe cei ce au învãţat sã cearã de la Dânsa.

Rugãciunile Bahá’í.

Bahá’u’lláh şi ‘Abdu’l-Bahá, au formulat nenumãrate rugãciuni, pe care sã le întrebuinţeze credincioşii în clipe deosebite şi-n împrejurãri de tot felul.

Înãlţimea gândirei şi adâncimea spiritualitãţii desfãşurate în acele cuvinte, uimesc pe orice cercetãtor serios, însã numai fãcând din întrebuinţarea lor o parte însemnatã şi regulatã a vieţii noastre, putem sã preţuim pe deplin înţelesul lor şi sã ne folosim de puterea lor binefãcãtoare.

Din nenorocire lipsa de spaţiu ne opreşte de a da aici mai mult decât câteva scurte pilde din acele rugãciuni. Exemple mai numeroase va gãsi cititorul în cãrţile însemnate în Bibliografie.

„O, Dumnezeul meu! Fã ca Frumuseţea Ta sã fie hrana mea şi Apropierea Ta, bãutura mea. Fã ca încrederea mea sã fie în Voinţa Ta şi faptele mele sã fie potrivite Poruncilor Tale. Fã ca slujirea mea sã fie primitã de Tine şi faptele mele sã-Ţi fie Ţie laudã. Ajutorul sã-mi vie numai de la Tine, iar casa mea sã fie Sfânta Ta Locuinţã. Tu eşti cel Nepreţuit, Cel Totdeauna aproapre, Cel Iubitor” - Bahá’u’lláh.

„Stau mãrturie. O Stãpâne, pentru a Te cunoaşte şi a Te slãvi. Mãrturisesc în clipa aceasta slãbiciunea mea şi Puterea Ta, sãrãcia mea şi Îmbelşugarea Ta. Nu e alt Dumnezeu decât Tine, Cel Ocrotitor, Cel de Sine Stãtãtor!” - Bahá’u’lláh.

„O, Dumnezeul meu! O, Dumnezeul meu! Uneşte inimile servitorilor Tãi şi destãinuieşte-le marea Ta Voinţã, Sã-Ţi urmeze Poruncile şi sã umble dupã Legile Tãle. Ajutã-le, o Doamne în strãduinţele lor şi dãruieşte-le putere ca sã Te serveascã. O, Dumnezeule, nu-i lãsa singuri, ci cãlãuzeşte paşii lor cu lumina cunoştinţii şi înveseleşte-le inima cu dragostea Ta. Cu adevãrat, Tu eşti Ajutorul şi Stãpânul lor!” - Bahá’u’lláh.

„O, Tu, bunule Stãpân! Tu ai creat omenirea, din acelaşi cãmin. În Sfânta Ta Apropiere, toţi sunt servitorii Tãi şi toatã omenirea e adãpostitã lângã Sanctuarul Tãu, toţi s-au adunat împrejurul Mesei Tale şi toţi sunt luminaţi de lumina Providenţei Tale.

O, Pronie! Tu eşti bun cu toţi, Tu i-ai dãruit pe toţi, Tu ocroteşti pe toţi, dai viaţã tuturor, Tu i-ai înzestrat pe toţi cu însuşiri şi talente şi toţi sunt înecaţi în Oceanul Milosteniei Tale.

O,Tu, Bunule Stãpân! Uneşte-i pe toţi! Împacã toate religiile şi fã din toate neamurile unul, ca să se priveascã unul pe altul ca o singurã familie şi întreg pãmântul ca un singur cãmin. Sã trãiascã toţi laolaltã în desãvârşitã armonie!

O, Dumnezeule! Înalţã stindardul unirei între oameni.

O, Dumnezeule! Întemeiazã Pacea Cea Mare!
Zideşte, o, Dumnezeule, toate inimile laolaltã.

O,Tu, Bunule Dumnezeu, Tatã! Veseleşte-ne inimile cu mireasma dragostei Tale! Lumineazã-ne ochii cu Lumina Cãlãuzirei Tale. Încântã urechile noastre, cu versul Cuvântului Tãu şi adãposteşte-ne pe toţi în Cetatea Providenţei Tale.

Tu eşti Cel Tare, Cel Puternic, Tu eşti Cel Milostiv şi Cel care iartã greşalele lumei!” - ‘Abdu’l-Bahá.

„O,Tu, Atotputernic! Eu sunt cel pãcãtos dar Tu eşti Cel ce Iartã! Eu sunt plin de greşeli, dar Tu eşti Cel Milostiv! Eu sunt întunericul neştiinţei, dar Tu eşti Lumina Iertãrei!

De aceea, o Tu, Binevoitorule Dumnezeu, iartã-mi pãcatele, dãruieşte-mi Harurile Tale, nu te uita la greşelile mele, dãruieşte-mi un acoperiş, îneacã-mã în Fântâna Rãbdãrii Tale şi tãmãduieşte-mã de orice boalã şi suferinţã.

Curãţã-mã şi mã sfinţeşte! Dã-mi o fãrâmã din revãrsarea Sfinţeniei Tale ca sã piarã durerea şi mâhnirea şi sã se coboare asupra mea, bucuria şi fericirea, întristarea şi deznãdejdea sã se schimbe în veselie şi încredere, iar vitejia sã ia locul fricei. Cu adevãrat, Tu eşti Cel Iertãtor, Cel Milostiv şi eşti Cel Darnic şi Cel Iubit!” - ‘Abdu’l-Bahá.

„O, Tu, Milostivule Dumnezeu! Hãrãzeşte-mi o inimã care sã fie ca o oglindã luminatã de Strãlucirea Iubirei Tale; şi insuflã-mi gânduri, care sã poatã preschimba lumea, într-o grãdinã de trandafiri prin Dãrnicia Spiritualã. Tu eşti Cel Milostiv, Cel Iertãtor, Cel Atotdãruitor!” - ‘Abdu’l-Bahá.

Rugãciunea Bahá’í însã nu se reduce numai la formele prescrise, oricât sunt ele de însemnate. Bahá’u’lláh ne învaţã cã întreaga noastrã viaţã ar trebui sã fie o rugãciune şi cã toate gândurile, cuvintele sau faptele închinate Slãvirei lui Dumnezeu şi Binelui semenilor noştri e o rugãciune în înţelesul cel mai adevãrat al cuvântului.1

1) Cu privire la cererile exprimate în Rugãciuni, vezi Cap. XI, pg.167.

CAPITOLUL VII
SÃNÃTATE ŞI VINDECARE

„Întoarcerea feţei cãtre Dumnezeu aduce sãnãtate trupului, minţii şi sufletului”. - ‘Abdu’l-Bahá.

Trupul şi sufletul.

În învăţămintele Bahá’í, trupul îndeplineşte o menire trecătoare în dezvoltarea sufletului şi când a fost împlinită acea menire, trupul e părăsit; tocmai precum coaja de ou, îşi îndeplineşte o menire e fărâmată şi dată de-o parte. ‘Abdu’l-Bahá spune că trupul material nu poate fi nemuritor, căci e un lucru compus, alcătuit din atomi şi molecule ca orice lucru compus e supus descompunerii la vremea sa. Trupul ar trebui să fie servitorul sufletului, iar niciodată stăpânul lui; dar ar trebui să fie un servitor supus, ascultător şi harnic, şi trebuie să se bucure de îngrijirea de care e vrednic un servitor bun. Dacă nu e îngrijit cum trebuie, se ivesc boale şi nenorociri, urmări dureroase pentru stăpâni şi servitori.

Unitatea vieţii.

Unitatea care e temeiul a milioane de trepte şi de forme ale vieţei e una din cele mai fundamentale învăţăminte ale lui Bahá’u’lláh. Sănătatea trupului nostru e atât de legată de sănătatea noastră mintală, morală şi spirituală şi cu sănătatea socială şi individuală a semenilor noştri, ba chiar cu viaţa animalelor şi a plantelor, încât fiecare atârnă de cealaltă într-o măsură mult mai mare decât se crede de obicei. Aşadar, nu e nici o poruncă a profetului, privitoare la oricare treaptă a vieţei care să nu aibă în vedere sănătatea trupului. Totuşi, sunt unele învăţăminte care se referă mai (de)osebit decât altele la sănătatea fizică şi pe acestea le vom cerceta acum.

Viaţa simplă.
‘Abdu’l-Bahá spune:

„Cât de complexă e viaţa vremurilor noastre şi cum o facem pe fiece zi mai complexă! S-ar părea că nevoile omenirei niciodată nu se sfârşesc. Cu cât adună omul mai multă avere cu atât îi trebuie mai multă. E un singur mod de a trăi liber: a închide ochii, pentru a nu vedea lucrurile care ne Împrăştie mintea… Mintea unui om mulţumit cu puţin e totdeauna pacinică şi inima lui e liniştită. E ca un monarh ce stăpâneşte lumea întreagă. Cu ce mulţumire îşi mănâncă un astfel de om frugalul prânz! Ce liniştit doarme!” - Jurnalul lui Mírzá Ahmad Sohrab, Septembrie şi Octombrie 1913 şi August 1914.

Nu e oprită carnea în hrana noastră, dar o hrană vegetală e socotită ca mai potrivită din motive şi umanitare şi igienice.’Abdu’l-Bahá, admiţând că starea lucrurilor de azi, se poate mânca în unele împrejurări, câte puţină carne spune totuşi:

„Hrana viitorului va fi fructe şi cereale. Va veni vremea când carnea nu se va mai mânca. Ştiinţa medicală e încă în copilărie şi totuşi a dovedit că hrana noastră naturală e numai aceea care răsare din pământ”. - Zece zile în lumina de la Akká de Julia M.Grundy.

Alcoolul şi narcoticele.

Întrebuinţarea băuturilor îmbătătoare şi a narcoticelor, în afară de cazuri de boală e cu străşnicie oprită de către Bahá’u’lláh. ‘Abdu’l-Bahá scrie:

„O, prieteni ai lui Dumnezeu, experienţa ne-a arătat că oprirea de la tutun, vin şi opium, dă sănătate, putere, plăcere intelectuală, pătrundere în judecată, şi voinicia trupului”. (vezi scrisorile lui ‘Adbu’l-Bahá, vol.II, pg. 581-585).

Plăceri.

Învăţământul bahá’í, se întemeiază pe cumpătare, iar nu pe ascetism. El îndeamnă, ba chiar ne porunceşte, să ne bucurăm de lucrurile bune şi frumoase ale vieţii, atât materiale cât şi spirituale. Bahá’u’lláh spune:

„Să nu vă lipsiţi singuri de ceea ce a fost creat pentru voi.” Într-alt loc spune: „Se cuvine să se citească pe feţele voastre bucuria şi vestea de fericire”.

‘Abdu’l-Bahá mai spune:

„Orice a fost creat e pentru om care e culmea creaţiei, şi trebuie să fie recunoscător pentru darurile divine. Toate lucrurile materiale sunt ale noastre, ca prin recunoştinţă să privim viaţa ca un dar dumnezeiesc. Dacă suntem dezgustaţi de viaţă suntem nerecunoscători, căci viaţă noastră spirituală şi materială, sunt semnele vădite ale dărniciei divine. De aceea trebuie să fim fericiţi şi să ne petrecem vremea, aducând laude şi bucurându-ne de toate lucrurile”. - Filozofia divină, p. 104.

Fiind întrebat dacă oprirea de la joc de cărţi şi loterii trebuie înţeleasă şi pentru jocuri de orice fel, ‘Abdu’l-Bahá a răspuns:

„Nu, unele jocuri sunt nevinovate şi dacă cineva se dedă la acel joc ca să-şi treacă vremea nu face nimeni rău! Dar e primejdie că trecerea vremei să se prefacă în pierdere de vreme. Pierderea vremei este îngăduită între credincioşii lui Dumnezeu, dar o recreare care să mărească puterea corpului, prin exerciţiu e de dorit”. - O Privelişte Cerească, p.9.

Curăţenie.
Bahá’u’lláh spune în Cartea Aqdás:

„Să fie pilda curăţeniei printre oamenii mei… şi în toate împrejurările să ai purtările cele mai rafinate… Scăldaţi-vă în apă curată; o apă care a fost întrebuinţată nu mai vă e îngăduită… Cu adevărat dorinţa noastră a fost să vedem în voi manifestarea Raiului pe pământ, ca să se răsfrângă din voi ceea ce va veseli inima celor aleşi”.

Mírzá ‘Abdu’l-Fadl, în cartea sa, Dovezi Bahá’í (p.89) arată marea însemnătate a acestor porunci, mai cu deosebire în unele părţi ale răsăritului, unde se întrebuinţează adesea apă murdară pentru nevoile gospodăriei, pentru băi şi chiar pentru băut şi unde se vede peste tot o îngrozitoare lipsă de igienă, de la care se trag un mare număr de boale şi de nenorociri, de care oamenii s-ar putea uşor feri. Această stare de lucruri pe care unii o cred îngăduită de religia cea mai răspândită, nu poate fi schimbată în Orient, decât din porunca unui om căruia i se recunoaşte o autoritate divină. Şi în multe părţi ale lumei Apusene, s-ar înfăptui o minunată preschimbare, dacă s-ar privi curăţenia nu numai ca asemănată cu evlavie, ci ca o parte însemnată a evlaviei.

Urmările supunerii la poruncile profeţilor.

Urmările acestor porunci privitoare la igienă, viaţă cumpătată, oprire de alcool şi opium, etc. sunt prea vădite pentru a mai avea nevoie de lămurire, cu toate că, însemnătatea lor pentru viaţă, e uneori nesocotită. Dacă ar fi luate în seamă de toată lumea ar dispărea dintre oameni, cele mai multe boale infecţioase precum şi câteva altele. E neasemănat de mare numărul boalelor pricinuite de nesocotirea preceptelor igienei, precum şi de alcool şi opium. Afară de aceasta, supunerea la poruncile igienei n-ar avea înrâurire numai asupra sănătăţii ci şi asupra caracterului şi a purtărei. Alcoolul şi opiumul tulbură conştiinţa unui om mult înainte de a-i tulbura mersul sau de a-i pricinui vreo boală a trupului, astfel încât folosul sufletesc al abţinerii ar fi şi mai mare decât cel trupesc. În ceea ce priveşte curăţenia, iată ce spune, ‘Abdu’l-Bahá :

„Curăţenia exterioară, cu toate că este un lucru trupesc, are mare înrâurire asupra spiritului… Faptul de a avea un trup curat şi nepătat are o mare înrâurire asupra duhului omenesc”. - Scrisorile lui ‘Abdu’l-Bahá, p.585.

Dacă s-ar ţine în seamă, poruncile profeţilor privitoare la castitate, în relaţiunile sexuale, ar dispărea încă un bogat izvor de boale.

Dezgustătoare boli venerice, care prăpădesc sănătatea a mii de oameni, în ziua de azi, nevinovaţi şi păcătoşi, prunci şi părinţi, ar ajunge foarte curând un lucru al trecutului. Dacă s-ar împlini poruncile profeţilor privitoare la dreptate, la ajutorare mutuală, la iubirea aproapelui ca pe sine însuşi, cum ar mai putea munca rău plătită şi neagra sărăcie pe de-o parte, risipa nesăbuită şi petrecerilor fără noimă pe de alta să ducă omenirea la ruină mintală, fizică şi sufletească?

Ascultarea poruncilor privitoare la igienă şi morală date de Moise, Budha, Hristos, Mahomed sau Bahá’u’lláh, ar izbuti să Împiedice boalele mai mult decât toţi doctorii şi decât toate ordonanţele pentru sănătatea publică, ce s-au dat vreodată în lume. De fapt, e sigur, că dacă această ascultare s-ar răspândi peste tot s-ar răspândi peste tot şi sănătatea.

În loc să fie vieţile întunecate de boale sau secerate chiar din copilărie, adolescenţă sau tinereţe cum se întâmplă atât de des în ziua de azi, oamenii ar ajunge la o vârstă înaintată, ca fructele sănătoase ce se pârguiesc şi se coc înainte de a pica de pe ramuri.

Profetul ca medic.

Trăim totuşi într-o lume, în care din timpuri imemoriale, ascultarea profeţilor a fost mai mult o excepţie decât o regulă; în care legea fiecăruia a fost mai cinstită decât legea lui Dumnezeu; în care interesele particulare şi îngrădite, au fost mai ţinute în seamă, decât interesele omenirei întregi; în care averile materiale şi plăcerile senzuale, au trecut înaintea binelui spiritual al omenirei.

De aceea s-au iscat cumplite vrăjbi şi lupte, asupriri şi tiranii, bogăţii nemărginite şi nemărginite sărăcii, - şi toate prilejuri de boale fizice şi morale. Ca urmare, întregul pom al omenirei e bolnav şi fiecare frunză din pom e părtaşă la boala obştească. Până şi cei mai curaţi şi mai sfinţi trebuie să sufere din pricina păcatelor altora. E nevoie de vindecarea omenirei în întregime, a neamurilor şi a fiecărui ins. Aşadar, Bahá’u’lláh, ca şi predecesorii lui inspiraţi, ne arată nu numai cum trebuie păstrată sănătatea, dar cum şi se poate recăpăta după ce a fost pierdută. Ni se înfăţişează ca Marele Învăţat, Marele Tămăduitor al boalelor omeneşti, ale minţei ca şi ale trupului.

Tămăduirea prin mijloace materiale.

În lumea Apuseană din ziua de azi s-a ivit o vădită reînoire a credinţei în puterea de a vindeca prin mijloace mintale şi spirituale. Într-adevăr, mulţi din împotrivirea lor faţă de ideile materialiste privitoare la boli şi la tămăduirea lor, răspândite în secolul al nouăsprezecelea, au mers până la extrema lor tăgăduire, negând c-ar avea vreo valoare, leacurile materiale sau metodele igienice.

Bahá’u’lláh recunoaşte valoarea şi a leacurilor materiale şi a celor spirituale. El ne învaţă că ştiinţa şi arta tămăduirei trebuie dezvoltate, încurajate şi desăvârşite, aşa încât să se întrebuinţeze spre binele omenirei toate mijloacele de vindecare, fiecare în felul cel mai potrivit. Când era bolnav cineva din familia lui Bahá’u’lláh, întotdeauna era chemat un doctor şi această procedare o recomandă şi credincioşilor lui.

„Dacă eşti lovit de vreo boală, consultă pe un medic destoinic”. (Cartea Cea Mai Sfântă).

Aceasta se potriveşte pe deplin cu modul lui Bahá, de a privi ştiinţa şi arta în general.

Toate ştiinţele şi artele ce sunt spre folosul omenirei, chiar din punctul de vedere material trebuie preţuite şi sprijinite. Omul prin ştiinţă, ajunge stăpânul lumei materiale, iar prin neştiinţă, rămâne robul lor.

Iată ce scrie Bahá’u’lláh:

„Să nu lăsaţi de-o parte îngrijirea medicală, cănd aveţi nevoie de ea, dar încetaţi de a o urma când aţi recăpătat sănătatea. Îngrijeşte-ţi boala prin regim şi mai special, feriţi-vă de a lua medicamente şi dacă găsiţi ceea ce vă e de folos într-o singură plantă, nu luaţi un medicament mai complicat.

Feriţi-vă de medicamente când e bună sănătatea, însă luaţi-le când e nevoie”. (Scrisori către un medic).

‘Abdu’l-Bahá spune într-una din scrisorile sale:

„O, tu, ce cauţi adevărul! Sunt două feluri de a vindeca boala: mijloacele materiale şi mijloacele spirituale. Primul fel este întrebuinţarea mijloacelor materiale. Al doilea constă în rugăciunea către Dumnezeu şi întoarcerea spre El.

Ambele mijloace trebuiesc întrebuinţate. Dealtfel nu sunt opuse şi trebuie să priveşti leacurile materiale ca izvorâte din mila şi din voinţa lui Dumnezeu, care a dezvăluit omului ştiinţa medicală, ca să poată robii Lui să se folosească şi de acest mod de lecuire’. (Scrisorile lui ‘Abdu’l-Bahá, vol.II pg. 587)

El ne învaţă că de nu s-ar fi viciat gusturile şi instinctele noastre naturale, prin un fel de a trăi nechibzuit şi nenatural, am putea găsi în ele, vrednice călăuze în alegerea unui regim potrivit, precum şi a fructelor, a plantelor şi a altor leacuri, precum se întâmplă la animale sălbatice. Într-o însemnată convorbire despre vindecare notată în Răspunsuri la câteva întrebări pg. 296) ‘Abdu’l-Bahá încheie astfel:

E aşadar vădit că se poate tămădui cineva prin hrană, alimente şi fructe; dar ştiinţa medicală de azi, nefiind încă desăvârşită, acest fapt nu e pe deplin înţeles.

Când va ajunge la desăvârşire ştiinţa medicală, se vor trata boalele prin hrană, alimente şi fructe parfumate, legume şi diferite ape calde şi reci”.

Chiar când sunt materiale, mijloacele de tămăduire, puterea care tămăduieşte e tot a lui Dumnezeu, căci însuşirile plantei sau ale mineralului, sunt dăruite de Dumnezeu.

„Totul atârnă de Dumnezeu. Medicina nu e decât forma exterioară sau mijlocul prin care dobândim tămăduirea dumnezeiască”.

Tămăduirea prin mijloace nemateriale.

Bahá’u’lláh ne învaţă că sunt şi moduri de a vindeca, fără mijloace materiale. Există o „molipsire a sănătăţii”, ca şi o molipsire a boalelor, însă cea dintâi e foarte înceată şi puţin răspândită, pe când cealaltă e adesea grabnică şi năpraznică. Urmări mult mai însemnate se pot trage din starea mintală a bolnavului şi „sugestiunea” poate juca un mare rol în determinarea acelor stări.

Teama, mânia, grijile sunt toate dăunătoare sănătăţii, pe când nădejdea, bucuria, iubirea, etc. sunt tot pe atât de binefăcătoare.

Iată ce spune Bahá’u’lláh:

„Cu adevărat ceea ce e mai necesar în toate împrejurările, e mulţumirea, numai prin aceasta e omul ferit de stări morbide şi de oboseală. Să nu te laşi cuprins de mâhnire şi de întristare: ele ne aduc cele mai mari necazuri. Gelozia prăpădeşte trupul şi mânia aprinde ficatul.

Voi feriţi-vă de aceste două patimi, cum v-aţi feri de un leu”. (Scrisoare către un medic).

Iar ‘Abdu’l-Bahá mai spune:

„Bucuria ne dă aripi. În momente de bucurie puterea noastră e mai vitală; deşteptăciunea noastră mai ageră… Iar când suntem cuprinşi de întristare puterea ne părăseşte.” - Cuvântări la Paris.

Despre alt mod de vindecare, prin mijloace spirituale, ‘Abdu’l-Bahá spune:

„că se trage din încordarea deplină a minţei unei fiinţe puternice asupra unui bolnav, când şi aceasta aşteaptă cu credinţă încordată ca să izvorască tămăduirea din puterea spirituală a celuilalt, într-atât încât să se înfăptuiască o strânsă legătură, între cel puternic şi cel bolnav. Cel puternic se străduieşte cât poate pentru a tămădui pe cel bolnav, iar cel bolnav are încrederea că primeşte tămăduirea.

Din urmările acestei încordări mintale se produce o excitare a nervilor, iar încordarea şi excitarea nervilor, vor fi prilejul vindecării bolnavului”. -Răspunsuri la câteva întrebări, pg.294.

Toate aceste metode de tămăduire sunt totuşi mărginite în efectele lor şi pot da greş în vindecarea boalelor grele.

Puterea Duhului Sfânt.

Cel mai netăgăduit mijloc de vindecare este Puterea Duhului Sfânt.

„Aceasta nu atârnă de contact de vedere sau de apropiere. Fie boala grea sau uşoară, fie sau nu o atingere a fiinţelor trupeşti, fie sau nu stabilită o legătură între bolnav şi tămăduitor, vindecarea se înfăptuieşte prin Puterea Duhlui Sfânt”. - Răspunsuri la câteva întrebări, pg. 295.

Într-o convorbire cu Miss Ethel Rosenberg, în Octombrie 1904 ‘Abdu’l-Bahá spune:

„Vindecarea adusă de Puterea Duhului Sfânt nu are nevoie de o încordare deosebită, sau de apropiere. Se înfăptuie din dorinţa, din urarea sau din rugăciunea Persoanei insuflate cu Duhul Sfânt. Bolnavul poate să fie la Răsărit şi tămăduitorul la Apus şi pot nici să nu se cunoască, dar îndată ce Cel Sfinţit, îşi întoarce inima spre Dumnezeu şi începe să se roage, bolnavul se tămăduieşte. Acesta e un dar hărăzit Sfintelor Manifestări şi celor care sunt pe treapta cea mai înaltă”.

Astfel trebuie să se fi înfăptuit tămăduirile datorite lui Hristos şi apostolilor săi şi tămăduiri din acestea au fost atribuite oamenilor sfinţi, din toate vremurile. Şi Bahá’u’lláh şi ‘Abdu’l-Bahá, erau înzestraţi cu această putere şi daruri asemănate sunt făgăduite statornicilor lor credincioşi.

Starea sufletească a bolnavului.

Ca să se poată arăta pe deplin puterea tămăduirei spirituale e nevoie de unele lucruri din partea bolnavului, a tămăduitorului, a familiei bolnavului şi a lumei dimprejurul lor. Din partea bolnavului, prima cerinţă e să se întoarcă cu toată inima către Dumnezeu, cu deplină încredere şi în Puterea Lui şi în Voinţa Lui, de a face ce e mai bine.

‘Abdu’l-Bahá în August 1912 a spus unei doamne americane următoarele:

„Toate aceste suferinţe vor trece şi vei dobândi deplină sănătate fizică şi spirituală… Să-ţi fie inima liniştită şi plină de încredere că prin Milostivirea lui Bahá’u’lláh şi prin bunăvoinţa lui Bahá’u’lláh toate vor ajunge plăcute pentru D-ta… Dar trebuie să-ţi întorci cu totul faţa către Împărăţia Celui Atotstrălucitor, cu cea mai desăvârşită luare aminte, cu acea desăvârşită luare aminte cu care Maria Magdalena, o avea faţă de Sfinţia Sa Hristos şi te asigur că vei dobândi sănătatea fizică şi spirituală. Eşti vredică de aceasta. Îţi dau vestea bucuroasă că eşti vrednică pentru că ai inima curată… Aibi încredere! Fii fericită! Fii bucuroasă! Fii plină de speranţă!”

Cu toate că în acest caz deosebit, ‘Abdu’l-Bahá asigură căpătarea desăvârşitei sănătăţi fizice, nu face la fel în toate cazurile chiar când bolnavul are o credinţă deplină.

Altădată spune unui pelerin la Akká:

„Rugăciunile care au fost scrise cu scopul de a tămădui folosesc şi pentru vindecarea spirituală şi pentru cea fizică. Dacă vindecarea e pentru binele bolnavului, desigur îi va fi hărăzită. Pentru unii bolnavi, vindecarea nu ar fi un prilej, decât cauza altor rele. Astfel se întâmplă ca Înţelepciunea să nu asculte de unele rugăciuni:

O, roabă a lui Dumnezeu! Puterea Duhului Sfânt, vindecă relele şi spirituale şi materiale”. - Lecţii zilnice, primite la Akká, pg. 95.

Iar unui bolnav îi scrie:

„Cu adevărat voinţa lui Dumnezeu, lucrează uneori într-un fel pe care omenirea nu e în stare să-l înţeleagă. Pricinile se vor arăta mai târziu, încrede-te în Dumnezeu, nădăjduieşte în El, şi lasă-te cu totul în Voia Domnului. Cu adevărat Domnul e iubitor, milostiv şi iertător… şi va face să coboare asupra ta Mila Lui”. - Steaua Apusului, vol. III pg. 232.

Ne învaţă că sănătatea spirituală aduce şi sănătate fizică, dar sănătatea fizică atârnă de multe împrejurări, dintre care unele nu pot fi înrâurite de puterea omului. Aşadar, chiar şi cea mai desăvârşită stare sufletească a unui om, se poate să nu asigure totdeauna sănătatea fizică. Uneori, cele mai sfinte femei şi cei mai sfinţi oameni sunt supuşi boalelor.

Cu toate acestea, înrâurirea binefăcătoare asupra sănătăţii fizice ce are o bună stare sufletească e mult mai mare decât se crede de obicei şi e deajuns pentru a îndepărta boala în foarte multe cazuri.

‘Abdu’l-Bahá, scrie unei doamne engleze:

„Mi-ai scris despre lipsa de putere a trupului dumitale. Cer de la Milostivirea lui Bahá’u’lláh să se întărească sufletul dumitale ca prin puterea dumitale spirituală să se vindece şi trupul”.

Într-alt loc spune:

„Dumnezeu a Hărăzit oamenilor puteri aşa de minunate ca să poată întotdeauna privi în sus şi primi, printre alte daruri Tămăduirea de la Divina Lui Milostivire.

Dar din nenorocire omul nu e recunoscător pentru acest bun mai presus de toate, ci doarme-n somnul nepăsării şi nu ia în seamă nemărginita milostivire ce i-a arătat-o Dumnezeu, ci îşi întoarce faţa de la Lumină, urmându-şi calea în întuneric”. - Cuvântări la Paris, pg.16.

Tămăduitorul.

Puterea tămăduirei spirituale e fără îndoială răspândită în întreaga omenire, mai mult sau mai puţin, dar, precum unii oamenii sunt înzestraţi cu un dar deosebit pentru matematici sau muzică, de asemenea, unii par a fi înzestraţi cu un dar deosebit pentru a tămădui. Aceştia sunt oamenii cari ar trebui să facă din tămăduire munca vieţii lor.

Din nefericire lumea a ajuns atât de materialistă, în veacurile din urmă, încât s-a pierdut din vedere până şi putinţa tămăduirei spirituale. Ca şi celelalte daruri, darul tămăduirei trebuie mai întâi recunoscut, dezvoltat, îngrijit ca să ajungă la cea mai înaltă dezvoltare şi putere a lui şi sunt desigur astăzi mii de oameni, bogat înzestraţi, cu aplicare firească pentru tămăduit, în care acest dar nepreţuit zace adormit şi nefolositor. Când se vor înfăptui mai deplin toate putinţele vindecării mintale şi spirituale, arta tămăduirei va fi preschimbată şi înnobilată şi foloasele ei cu mult mărite. Iar când această nouă ştiinţă şi putere a vindecătorului e îmbinată cu adâncă încredere şi nădejde din partea bolnavului, ne putem aştepta la puteri minunate.

„În Dumnezeu trebuie să ne punem încrederea. Nu e alt Dumnezeu decât El, Vindecătorul, Ştiutorul, Ajutătorul… Nimic pe pământ sau în cer nu e în afară de puterea lui Dumnezeu.”.

„O, doctore! Îngrijind pe bolnavi, pomeneşte mai întâi de numele Dumnezeului tău, Stăpânul zilei, al Judecăţii de Apoi şi făpturilor Lui. Pe Viaţa Mea! Doctorul care a băut din Vinul Dragostei Mele, vizita lui tămăduieşte şi suflarea lui de milă şi nădejde. Ţine-te de dânsul, pentru binele sănătăţii tale. E întărit de Dumnezeu, în meşteşugul său.

„Această ştiinţă (a vindecării) e cea mai însemnată din toate căci este cel mai mare dar al lui Dumnezeu, care a insuflat Viaţă ţărânei, pentru a întrema trupurile oamenilor şi El a pus-o în fruntea tuturor ştiinţelor şi a înţelepciunei. Căci aceasta e ziua, în care trebuie să te ridici pentru Izbânda Mea.

„Zi: O, Dumnezeul meu! Numele Tău e tămăduirea mea, amintirea Ta, e leacul meu, apropierea Ta e nădejdea mea, dragostea Ta e bucuroasa mea tovărăşie şi mila Ta e ajutorul şi vindecarea mea în această lume şi-n lumea cea de apoi. Cu adevărat; Tu eşti Dătătorul, Ştiutorul, Cel Înţelept.” - Bahá’u’lláh, Scrisoare către medic.

‘Abdu’l-Bahá scrie:

„Cel ce e plin de iubire pentru Bahá şi uită de toate lucrurile, Duhul Sfânt va grăi prin buzele sale şi duhul vieţii îi va umplea inima… Cuvintele vor izvorî din buzele lui ca şirul de mărgăritare şi orice boală şi suferinţă va fi vindecată, prin atingerea mâinilor lui.” - Steaua Apusului, vol.III pg 233.

„O, tu, cel curat şi insuflat cu duh! Întoarce-te către Dumnezeu cu inima aprinsă de dragostea Lui şi înflăcărată de Lauda Lui, privind spre Împărăţia Lui şi căutând ajutor de la Sfântul Său Duh, în stare de răpire, de extaz, dragoste, de năzuinţe, de bucurie şi de bună mireasmă. Dumnezeu îţi va ajuta printr-un Duh trimis de la El şi vei putea vindeca boala şi suferinţa”.

„Urmează cu vindecarea trupurilor şi a inimilor şi caută tămăduirea pentru bolnavi, întorcându-te spre Suprema Împărăţie şi prin încordarea inimei tale pentru dobândirea lecuirei, prin puterea Celui Mai Mare Nume şi prin duhul Iubirei de Dumnezeu”. - Scrisorile lui ‘Abdu’l-Bahá, vol. III pg. 628-629.

Cum poate oricine să ajute.

Meşteşugul de a vindeca boalele totuşi, nu e un lucru care priveşte pe medic şi pe bolnav, ci pe toată lumea. Fiecare trebuie să fie părtaş prin milă şi ajutor, prin viaţă curată şi gânduri drepte şi mai îndeosebi prin rugăciuni, căci din toate leacurile, rugăciunea e cel mai puternic. „Rugăciunile şi închinăciunile pentru binele altora”, zice ‘Abdu’l-Bahá „vor fi desigur ascultate”. Familia bolnavului are o răspundere deosebită, căci înrâurirea ei spre bine sau spre rău e cea mai apropiată şi cea mai puternică. În câte cazuri de boală atârnă vindecarea mai ales de îngrijirea rudelor, prietenilor sau vecinilor bolnavilor! Chiar locuitorii dimprejur au o înrâurire în fiecare caz de boală. În cazurile individuale nu se arată poate cât e de mare acea înrâurire, dar în cazuri colective înrâurirea e puternică. Fiecare om resimte „atmosfera” socială, în care trăieşte prin faptul că predomină credinţa sau materialismul, moravuri curate sau viciul, veselia sau mâhnirea; iar fiecare individ îşi are partea lui în crearea „atmosferei” sociale. Poate că nu e dat nimănui, în starea de azi a lumei, să dobândească sănătate desăvârşită; dar fiecare poate fi „canalul voios” prin care se răspândeşte puterea dătătoare de sănătate a Duhului Sfânt şi astfel să aibă o înrâurire vindecătoare şi ajutătoare şi asupra trupului lui şi asupra celor ce-l înconjoară. Puţine îndatoriri se propovăduiesc mai des şi mai stăruitor Bahá’ílor, decât aceea de a vindeca pe bolnavi iar ‘Abdu’l-Bahá precum şi Bahá’u’lláh au alcătuit multe rugăciuni frumoase pentru tămăduire.

Veacul de Aur.

Bahá’u’lláh asigură că printr-o conlucrare armonioasă între bolnavi, tămăduitori şi convieţuitori îndeobşte, precum şi prin folosirea cuvenită a feluritelor mijloace de vindecare, materiale, mintale, şi spirituale, se va întemeia în Veacul de Aur, când prin Puterea lui Dumnezeu, „toată durerea se va preface în bucurie şi toate boalele în sănătate”. ‘Abdu’l-Bahá zice „când va fi înţeleasă Dumnezeiasca Solie, toate durerile vor pieri”. Într-alt loc spune:

„Când vor fi temeinic îmbinate lumea materială şi lumea spirituală, când inimile vor ajunge cereşti şi dorinţele curate, se va înfăptui o neclintită legătură. Şi atunci se va adeveri puterea divină printr-o desăvârşită manifestare. Boalele fizice şi spirituale vor căpăta, deplină însănătoşire”. -Scrisorile lui ‘Abdu’l-Bahá, vol. II, p.309.

Buna întrebuinţare a sănătăţii.

Terminând acest capitol, se cuvine să ne amintim de învăţăturile lui ‘Abdu’l-Bahá cu privire la buna întrebuinţare a sănătăţii fizice. În una din scrisorile lui către Bahá’íi din Washinghton el spune:

„Dacă sănătatea şi buna stare a trupului se cheltuiesc pe cărarea Împărăţiei e foarte potrivit şi vrednic de laudă; sau dacă se cheltuiesc pentru folosul întregei omeniri, - fie chiar folosul material şi trupesc - şi aceasta e potrivit şi vrednic de laudă. Dar dacă sănătatea şi bunăstarea unui om se cheltuiesc în dorinţi senzuale, într-o viaţă trăită pe planul animal şi în îndeletniciri diavoleşti, - atunci ar fi mai bine boala, decât o astfel de sănătate; ba moartea chiar ar fi de preferat, unei astfel de vieţi. Dacă doreşti sănătate, s-o doreşti pentru a sluji Împărăţiei, îţi doresc să redobândeşti desăvârşită înţelegere, hotărâre nestrămutată, deplină sănătate şi putere fizică şi spirituală, ca să poţi să bei din fântâna vieţei veşnice şi să fii ajtat de duhul divinei întăriri”.

CAPITOLUL VIII
UNITATEA RELIGIOASĂ

„O, voi oameni din lume! Darul acestei Prea Mărite Manifestări, e faptul c-am şters din Carte, orice a fost prilej de neînţelegere, corupţie şi vrajbă şi am înfăptuit domnia care duce la Unire, Armonie şi Împăcare. Fericiţi cei ce se poartă potrivit cu acea împărăţie!”. - Bahá’u’lláh, în „Scrisoare despre Lume”.

Sectele în secolul al nouăsprezecelea.

Niciodată, poate, nu a părut lumea a fi mai departe de unitatea religioasă decât în secolul al nouăsprezecelea. Timp de mai multe veacuri, au existat unele alături de altele, marele comunităţi religioase - cea Zoroastriană, cea Mozaică, cea Budistă, cea Creştină, cea Mahomedană şi altele - dar în loc de a se amesteca laolaltă, într-un tot armonios, au fost în neîncetată vrajbă şi neînţelegere, fiecare împotriva celorlalte. Nu numai atât, ci fiecare s-a fărâmat prin dezbinări succesive, într-un număr mereu crescând de secte, care uneori se împotrivesc cumplit, una alteia. Totuşi Hristos spusese: „Prin aceasta vor şti oamenii că sunteţi ucenicii Mei, dacă vă iubiţi unul pe altul”, iar Mahomed aspus: „Această religie a voastră e singura religie… Vouă v-a poruncit Dumnezeu credinţa pe care o poruncise lui Noe, şi pe care noi v-am dezvăluit-o, şi pe care noi am poruncit-o lui Abraham, lui Moise şi lui Iisus, zicând: „Păstraţi această credinţă, şi nu o împărţiţi în secte!”. Întemeietorii tuturor marilor religii, au îndemnat pe credincioşii lor, la iubire şi unire, dar de fiecare dată, scopul marelui întemeietor, a fost într-o mare măsură, pierdut din vedere, într-un vârtej de netoleranţă şi habotnicie, de formalism şi de făţărnicie, de corupţie şi de clevetire, de schiisme şi de vrajbă. Numărul total al sectelor mai mult sau mai puţin învrăjbite din lumea întreagă, era poate mai mare la începutul erai Bahá’í, decât în orice altă clipă, a istoriei omenirei.

s-ar fi părut că omenirea făcea atunci o încercare a tuturor felurilor de credinţe religioase cu tot felul de datine rituale şi ceremoniale şi cu toate soiurile deosebite de coduri morale ce se pot închipui.

În acelaşi timp un număr tot mai mare de oameni, îşi devotau întreaga energie, pentru a cerceta fără teamă, şi a studia cu spirit critic legile naturei şi temeliile credinţei. Se dobândeau tot mai repede noi cunoştinţe ştiinţifice şi se găseau noi soluţii, la multe din marele probleme ale vieţei. Dezvoltarea invenţiunilor ca vaporul şi locomotiva, reţeaua poştală şi presa, ajută mult la răspândirea ideilor, şi la rodnica apropiere a mult deosebitelor feluri de gândire şi de viaţă.

Aşa zisul „conflict între religie şi ştiinţă”, ajunsese un cumplit război. În lumea Creştină, critica Biblică s-a unit cu ştiinţele fizice pentru a discuta şi până la un punct, pentru a respinge autoritatea Bibliei, autoritate care timp de veacuri, fusese temeiul recunoscut de toţi, al credinţei. O parte tot mai mare a popoarelor, începu să se arate neîncrezătoare, faţă de învăţăturile bisericilor. Şi chiar un număr mare de preoţi, fură cuprinşi de îndoială sau de nelămuriri fie în taină, fie pe faţă, cu privire la crezul primit de religia fiecăruia. Această fierbere şi tulburare a părerilor, împreună cu tot mai mare recunoaştere a neajunsurilor vechilor ortodoxii şi dogme, precum şi bâjbâiala în căutarea trudnică a unui nou adevăr şi a unei noi pătrunderi, nu se arătară numai în ţările Creştine ci se iviră în forme deosebite, mai mult sau mai puţin vădite, printre popoarele tuturor ţărilor şi în toate religiile.

Solia lui Bahá’u’lláh.

Tocmai când ajunsese la culme această stare de tulburare şi de vrajbă, răsună marea chemare de bucium al lui Bahá’u’lláh, către omenire:

„Ca toate neamurile să fie una în credinţă, şi toţi oamenii să fie fraţi; şi ca să se strângă legăturile de dragoste şi de unire între fiii oamenilor; ca deosebirile de religii să dispară, şi deosebirile de rasă să fie şterse… Trebuie să înceteze, vrajba, vărsarea de sânge şi neînţelegerile, şi toţi oamenii să fie ca un singur neam”. (cuvinte către profesorul Browne).

E o minunată solie, dar cum pot fi aduse la îndeplinire propunerile ei?

Mii de ani de-a rândul, au predicat profeţii, au cântat poeţii şi s-au rugat sfinţii pentru aceste lucruri, dar n-au încetat deosebirile de religie, şi nici n-a dispărut vrajba, vărsarea de sânge şi neînţelegerea. Ce ar mai putea să ne dovedească acum, că se va înfăptui minunea? S-a ivit oare vreo putere nouă în lume? Şi n-are să fie aceeaşi cât o fi lumea şi pământul? Dacă două popoare vor acelaşi lucru, n-au să se lupte de-acum înainte, pentru a-l căpăta, cum s-au luptat şi-n trecut?

Dacă Moise, Budha, Hristos şi Mahomed, n-au izbutit să întemeieze unirea pe pământ, va izbuti oare Bahá’u’lláh? Dacă toate credinţele de până acuma s-au corupt şi-au fost împărţite în secte, nu va avea aceeaşi soartă credinţa Bahá’í? Să vedem ce răspuns dau învăţăturile Bahá’í, la această întrebare şi la altele de acelaşi fel.

Poate firea omenească să se schimbe?

Educaţia şi religia sunt amândouă întemeiate pe credinţa că se poate schimba firea omenească. De fapt, nu e nevoie de mari cercetări, pentru a dovedi că singurul lucru ce-l putem spune cu siguranţă despre orice lucru viu e că nu se poate opri de a se schimba. Fără schimbare nu poate fi viaţă. Până şi mineralul nu se poate feri de schimbare, şi cu cât ne ridicăm pe scara vieţei, cu atât se fac schimbările mai variate, mai complexe şi mai minunate. Afară de aceasta, în progresul şi dezvoltarea tuturor fiinţelor de toate treptele, găsim două feluri de a se schimba - unul încet şi treptat, uneori aproape nezărit, iar celălălt, grabnic, repede şi năpraznic. Acesta din urmă se întâmplă în stările de dezvoltare ce se numesc „critice”. Când e vorba de minerale, găsim aceste stări critice, în momentul fierberii sau al topirei, bunăoară când corpul solid devine deodată lichid sau lichidul devine gaz. Când e vorba de plante, găsim asemenea momente critice, când începe sămânţa să încolţească, sau când mugurul se preface în frunze. În lumea animală, vedem peste tot acelaşi lucru, ca bunăoară când crisalida se preface deodată în fluture, sau când iese puiul din găoace, sau când se naşte copilul din pântecele mamei. În viaţa mai înaltă a sufletului, vedem adesea o preschimbare asemănătoare, când un om „se naşte a doua oară” când toată fiinţa i se schimbă din temelii în năzuinţele lui, în caracter şi în purtări. Astfel de stări critice, înrâuresc adesea un neam întreg sau o mulţime de neamuri deodată, precum vegetaţia de toate soiurile, înfloreşte c-o viaţă nouă când vine primăvara.

Bahá’u’lláh declară că întocmai precum fiinţele de-o specie mai inferioară au momente în care tresar deodată cu o viaţă nouă şi mai plină, astfel şi pentru omenire, în „starea Critică” se apropie clipa unei „re-naşteri”, Atunci formele de viaţă care au dăinuit din zorile vremurilor până la acel ceas, vor fi repede schimbate pentru totdeauna, iar omenirea va intra într-o fază nouă de viaţă, tot atât de diferită de cea veche, cum e fluturele de omidă sau pasărea de ou. Omenirea, în întegimea ei, privită în lumina Revelaţiunei noi, va ajunge la o nouă pătrundere a adevărului; aşa precum un ţinut întreg e luminat când răsare soarele, astfel încât toţi oamenii văd limpede, pe când c-un ceas înainte totul era întunecat şi nedesluşit. „Acesta e un ciclu nou, al puterilor omeneşti”, zice ‘Abdu’l-Bahá. „Toate zările lumei sunt luminoase şi lumea va ajunge cu adevărat o grădină de trandafiri şi un rai”. Toate analogiile ce se găsesc în natură, ne adeveresc putinţa unei asemenea preschimbări; proorocii de demult, toţi într-un glas, au vestit ivirea unei asemenea zile minunate; semnele vremurilor, arată limpede că chiar acum, se săvârşesc schimbări adânci şi din temelii în ideile şi instituţiunile omeneşti. Ce-ar putea fi, aşadar, mai zadarnic şi mai fără noimă, decât argumentele pesimiste, care afirmă că, pe când toate lucrurile se schimbă, numai firea omenească nu se poate schimba?

Primii paşi spre Unitate.

Bahá’u’lláh îndeamnă la cea mai mare dragoste şi îngăduire, ca mijloc de a înfăptui unitatea religioasă, şi porunceşte tuturor credincioşilor lui, să se amestece printre popoarele de toate religiile cu bucurie şi fericire”.

În Testamentul cu ultimile sale Voinţe, el zice:

„Vrajba şi neînţelegerea, au fost de dânsul strict oprite în cartea Lui (Kitáb-i-Aqdas). Aceasta e porunca Stăpânului, în cea mai înaltă Revelaţie a sa - e o poruncă pe care a ferit-o de orice slăbire şi pe care a împodobit-o cu podoaba întărirei Lui.”

„O, voi, oameni din lume! Religiunea Domnului are drept scop, iubirea şi unirea; să nu faceţi dintr-însa un prilej de duşmănie şi de vrajbă…

Nădejdea e că poporul Bahá’í, se va întoarce totdeauna, înspre Cuvântul Sfinţit: „Iată! Toate lucrurile sunt de la Dumnezeu!” - Cuvântul Prea Minunat, care asemenea cu apa, a stins jarul urei şi al învrăjbirei, care mocneşte în inimi şi în piepturi. Prin acest singur Cuvânt, toate sectele din lume, ajung până la lumina adevăratei uniri; netăgăduit, El Adevăr grăieşte, şi pe Cale, El ne îndrumează şi El este Cel Puternic, Cel Slăvit, Cel Frumos”.

‘Abdu’l-Bahá spune:

„Toţi oamenii trebuie să se lase de prejudecăţi şi să se ducă fiecare la bisericile şi moscheile celorlalţi, căci în toate aceste locuri de închinăciune, e pomenit Numele Domnului. Deoarece, toţi se adună pentru a slăvi pe Dumnezeu, ce deosebire e? Niciunul nu slăveşte pe Satana. Mahomedanii trebuie să se ducă la bisericile Creştine şi la Sinagogile Evreilor, şi de-asemenea, ceilalţi trebuie să meargă la Moscheile Mahomedane. Oamenii se ţin despărţiţi unii de alţii, numai din pricina unor prejudecăţi neîntemeiate şi a unor dogme. În America am intrat în Sinagogile Evreieşti, care seamănă cu Bisericile Creştine, şi peste tot, Preamărind pe Dumnezeu”.

„În acele locuri, am vorbit cu dânşii, despre temeliile dintru început ale religiunilor dumnezeieşti, şi le-am lămurit dovezile temeiniciei divinelor profeţi, şi a Sfintelor Manifestaţii. I-am îndemnat să se lase de orice oarbă imitaţie. Toţi conducătorii deasemeni, trebuie să meargă unii la Bisericile celorlalţi, şi să vorbească despre temeliile şi principiile fundamentale ale diferitelor religiuni. Trebuie să preamărească pe Dumnezeu, în cea mai desăvârşită armonie şi unire, fiecare în locaşul de închinăciune ale celorlalţi, şi trebuie să se lase de fanatism” - Steaua Apusului, vol. IX nr.3, pg. 37.

Chiar dacă s-ar fi înfăptuit primii aceşti paşi, şi dacă s-ar fi stabilit o stare de mutuală şi prietenească îngăduire, între deosebitele secte religioase, ce minunată schimbare, s-ar arăta în lume! Ca să se poată ajunge, totuşi la adevărata unire, se cere încă ceva mai mult.

Pentru boala sectarianismului, toleranţa e un preţios leac trecător, dar nu e o vindecare deplină. Nu îndepărtează, pricina răului.

Problema autorităţii.

Deosebitele comunităţi religioase, nu s-au putut uni în trecut, pentru că credincioşii fiecărei secte, au privit pe întemeietorul ei, ca pe singura autoritate supremă, şi legea lui, ca pe o lege divină. Oricare profet, propovăduia o solie diferită, era din această pricină, socotit ca un duşman al adevărului. Diferitele secte, din fiece comunitate, s-au despărţit unele de altele, din aceeaşi pricină. Adepţii fiecărei secte, s-au închinat unei autorităţi subordonate, şi au privit vreo versiune sau interpretare a Soliei Întemeietorului drept Singura Credinţă Adevărată, iar pe toate celelalte, ca neadevărate. E vădit, că pe câtă vreme, va dăinui această stare de lucruri, nu e cu putinţă o adevărată unire. Bahá’u’lláh, pe de altă parte, ne învaţă că toţi profeţii, au fost purtătorii adevăratelor solii ale lui Dumnezeu şi că fiecare în vremea lui, a propovăduit cele mai înalte învăţăminte, pe care putea omenirea să le primească atunci şi că fiecare a înălţat pe om, aşa încât să poată primi mai departe învăţăminte de la succesorii lui. Bahá’u’lláh îndeamnă pe credincioşii tuturor religiilor să nu tăgăduiască Inspiraţiunea Divină a Profeţilor lor, ci să mărturisească Inspiraţiunea Divină a tuturor celorlalţi profeţi şi să-şi dea seama, că învăţămintelor tuturor sunt asemănătoare în esenţă, şi că fac parte dintr-un mare plan menit pentru înălţarea şi unificarea omenirei. Îndeamnă pe toţi oamenii, din toate neamurile, să arate evlavie faţă de profeţi lor, închinându-şi viaţa pentru dobândirea acelei uniri, pentru care toţi profeţii au muncit şi au pătimit. În scisoarea lui către Regina Victoria, Bahá’u’lláh, asemuieşte lumea cu un bolnav a cărei boală se înrăieşte, pentru că a căzut în mâinile unui medic nedestoinic, şi spune, cum s-ar găsi leacul:

„Ceea ce a lăsat Dumnezeu, ca cel mai sănătos leac şi ca cel mai desăvârşit Remediu, e unirea între toţi cei ce locuiesc pe pământ, într-o singură Religie şi sub o singură Lege, şi aceasta nu se poate înfăptui decât printr-un dibaciu desăvârşit şi inspirat lecuitor. Pe Viaţa Mea! Aceasta nu e decât adevărul însuşi, şi orice alt, nu e decât, vădită eroare. Oricând s-a arătat acea prea puternică Unealtă şi când a strălucit acea Lumină, cu Vechea ei Strălucire, cei ce pretindeau că pot tămădui s-au interpus între ei şi omenire, împiedicând astfel, până în ziua de azi, Tămăduirile.”

Revelaţia treptată.

O mare stavilă pentru mulţi, în calea unităţii religioase, e deosebirea dintre revelaţiunile aduse de fiecare profet. Ce e poruncit de unul, e oprit de celălalt, cum pot aşadar, amândoi să aibă dreptate, cum pot amândoi propovădui Voinţa lui Dumnezeu? Adevărul de bună seamă e unul şi nu se poate schimba.

Da, Adevărul veşnic e Unul, şi nu se poate schimba, dar Absolut Veşnic, întrece nespus de mult pătrunderea omenirei de azi şi închipuirile noastredespre el, se preschimbă necontenit. Ideile noastre învechite şi greşite, vor fi prin Harul lui Dumnezeu înlocuite, treptat, prin idei mai potrivite cu adevărul.

Bahá’u’lláh spune într- scrisoare, către nişte Bahá’í persani:

„O, popor! Cuvintele sunt destăinuite potrivit cu puterile fiecăruia, astfel ca începătorii să propăşească treptat. Laptele trebuie să fie dat pe măsură, ca pruncul lumei să intre în Împărăţia Mărirei şi să se sălăşluiască în Curţile Unirei”.

Laptele întăreşte pe prunc, că să poată mistui mai târziu o hrană mai grea. A spune că un profet are dreptate, când dă un învăţământ oarecare, într-o vreme oarecare şi că de aceea, greşeşte alt profet, care dă alt învăţământ, într-altă vreme, e ca şi când am spune, că laptele, fiind cea mai bună hrană, pentru pruncul nou născut, n-ar trebui să se dea decât lapte şi iarăşi lapte, omului în toată firea şi că ar fi o greşeală a i se da altceva!

‘Abdu’l-Bahá, spune:

Fiece revelaţie divină, e împărţită în două părţi. Prima parte este esenţială şi aparţine, lumei eterne. Expunerea adevărurilor Divine şi a principiilor esenţiale, este expresia Dragostei lui Dumnezeu.

Această parte e aceeaşi în toate religiile, neclintită, neschimbată. A doua parte, nu e veşnică, priveşte viaţa practică, tranzacţii şi afaceri şi se schimbă potrivit cu dezvoltarea omului şi nevoile vremei în care trăieşte fiecare profet. Bunăoară… în perioada Mozaică, se tăia mâna unui om, ca pedeapsă pentru un furt mic şi legea sună: ochiu pentru ochiu, dinte pentru dinte, dar pentru că aceste legi nu se potriveau în timpul lui Hristos, au fost înlocuite. De asemeni, divorţul se răspândise într-atât, încât nu mai rămăsese o lege statornică a căsătoriei, de aceea Sfinţia Sa Hristos, opri divorţul.

„Potrivit cu cerinţele vremurilor, Moise a revelat zece legi, pentru pedeapsa cu moartea. Nu se putea pe acea vreme ocroti comunitatea şi nici nu se putea căpăta siguranţa vieţei sociale, fără acele măsuri straşnice, căci copiii lui Israel trăiau în pustiul Tah, unde nu se aflau judecătorii şi temniţe. Însă acest cod al moravurilor, nu mai era necesar în vremea lui Hristos. Istoria părţii a doua a religiei, n-are însemnătate, căci e legată numai de obiceiurile acestei vieţi, dar temelia religiei lui Dumnezeu e una şi aceeaşi şi Sfinţia Sa Bahá’u’lláh, a reînnoit acea temelie.” - Filozofia divină, a doua ediţie, pg. 146.

Religia lui Dumnezeu e Singura Religie, şi toţi profeţii au propovăduit, dar e un ce viu, care creşte, nu e inert şi neschimbat. Vedem în învăţăturile lui Moise, Mugurul; în ale lui Hristos Floarea, şi într-ale lui Bahá’u’lláh, Fructul.

Floarea nu nimiceşte bobocul, precum nici fructul nu nimiceşte floarea. Nu nimiceşte, ci împlineşte. Sepalele bobocului trebuie să cadă, ca să se învoalte floarea şi petalele florii trebuie să cadă, ca să crească şi să se coacă fructul. Oare au fost nefolositoare şi fără noimă sepalele şi petalele, de au trebuit să fie scuturate?

Nicidecum, amândouă la vremea lor, au fost folositoare şi cu noimă; fără ele, n-am fi avut fructul.

Astfel e cu diferitele învăţături, ale profeţilor, înfăţişarea lor, se schimbă din veac în veac, şi fiecare revelaţie, nu e decât împlinirea premergătorilor ei, nu sunt nici deosebite, nici potrivnice, ci sunt diferite trepte în povestea vieţii a Uneia şi Aceleiaşi Religii, care au fost pe rând destăinuite, ca sămânţă, mugur, floare şi care intră acum pe treapta rodiei.

Autoritatea fără greş, a lui Dumnezeu.

Bahá’u’lláh ne învaţă că orice om înzestrat cu darul profeţiei, dă dovadă îndestulătoare de Menirea sa, are drept ca să ceară ascultare de la toţi oamenii, şi are destulă autoritate, pentru a înlătura, a preschimba, învăţămintele predecesorilor săi, sau a le adăuga câte ceva.

În Cartea Certitudinii, citim:

„Ar fi cu neputinţă pentru Dărnicia Celui Darnic, şi pentru Îmbelşugata Milă, să aleagă un singur suflet, dintre toţi robii, pentru călăuzirea făpturilor Sale, fără a-i hărăzi dovezi desăvârşite şi îndestulătoare şi tot odată să pedepsească pe oameni pentru că nu cred în el. Dimpotrivă, Milostivirea Regelui Fiinţărei, a îmbrăţişat toate fiinţele trecătoare, prin arătarea Manifestării Sale.

Scopul fiecărei Manifestări, este de a aduce spre schimbare şi înnoire, în tot cuprinsul lumei, fie în taină fie îndeobşte, pe dinăuntru şi pe dinafară. Căci dacă nu se schimbă mersul lumei, ar fi de prisos ivirea tuturor Manifestărilor.”

Dumnezeu, e autoritatea ce nu dă greş, şi nici profeţii nu pot greşi, şi pentru că solia lor, e Solia lui Dumnezeu, trimisă omenirei printr-înşii. Acea Solie, rămâne în vigoare, până când e înlocuită, prin alta mai nouă, dată de acelaşi profet, sau de un altul. Dumnezeu, e marele Tămăduitor, care singur poate cunoaşte fără greş, boala omenirei, şi singur poate prescrie leacul cuvenit. Leacul prescris într-un veac, nu se mai potriveşte în veacul următor, când s-a schimbat starea bolnavului. A se ţine de vechiul leac, când tămăduitorul a prescris un nou mod de vindecare, nu arată credinţă în tămăduitor, ci necredinţă.

Poate că se jignesc Evreii, când li se spune că, unele din leacurile prescrise se Moise, acum vreo trei mii de ani, pentru relele omenirei sunt învechite şi nu se mai potrivesc azi; de asemeni Creştinii se pot jigni, când li se spune că Mahomed a avut de schimbat şi de adăugat ceva de preţ, la cele poruncite de Iisus; De asemenea şi Mahomedanul când i se cere să creadă că Báb şi Bahá’ul’lláh, au avut autoritatea trebuincioasă, pentru a se schimba ceva din poruncile lui Mahomed, însă după vederile Bahá’í, adevărata slăvire a lui Dumnezeu, cuprinde evlavie, faţă de toţi profeţii Lui şi neclintită supunere, faţă de cele mai recente Porunci ale Lui, aşa cum ni le dau, Profeţii timpurilor noastre. Numai prin astfel de slăvire, va putea fi dobândită adevărata Unire.

Suprema Manifestare.

Ca şi toţi ceilalţi profeţi, Bahá’u’lláh îşi expune Menirea, în cuvintele cele mai limpezi.

În „Lowh-i-Aqdás”, scrisoare adresată îndeosebi Creştinilor, el zice:

„Cu adevărat, Tatăl a venit şi a împlinit, ceea ce i se făgăduise în Împărăţia Domnului. Acesta e Cuvântul pe care Fiul, l-a ascuns sub un văl, când a spus că în acea clipă, nu l-aţi putea purta. Dar când se sfârşi timpul hotărât şi când sosi Ceasul, Cuvântul răsări strălucitor, în Zarea Voinţei. Băgaţi de seamă, o voi, mulţime a Fiului! Nu-l aruncaţi la o parte şi ţineţi-vă de el. E mai bun pentru voi, decât tot ce e înaintea voastră!.

Cu adevărat, a venit Duhul Adevărului, ca să vă călăuzească spre tot ce e adevăr. Cu adevărat, El nu vorbeşte de la El, ci de la Cel Atotştiutot şi Înţelept. El e cel pe care l-a preamărit Fiul. Părăseşte ceea ce e înaintea ta, o popor, al pământului, şi luaţi tot ceea ce v-a fost poruncit de către Cel Atotputernic, Cel credincios.”

Iar într- scrisoare către Papa,scrisă de la Adrianopol, în 1876, spune:

„Fereşte-te să nu te despartă cumva formele slăvirei de Cel Slăvit, sau riturile preamărirei, de Cel Preamărit! Priveşte la Stăpânul Cel Puternic, Cel Atotştiutor! A venit să poarte de grija vieţei lumei şi pentru unirea tuturor celor ce locuiesc într-însa.

Vino, o popor, acolo unde răsar Zorile Revelaţiei! Nu întârziaţi, nici măcar o oră! Sunteţi învăţaţi într-ale Evalgheliei şi totuşi, nu în stare de a vedea pe Stăpânul Slavei? Aceasta nu şade bine, o învăţat popor!”

„Spuneţi-mi atunci, dacă tăgăduiţi aceasta după care dovadă credeţi în Dumnezeu? Arătaţi-mi dovada voastră.”

Precum în aceste scrisori către Creştini, Bahá’u’lláh vesteşte împlinirea făgăduielilor Evangheliei, de asemeni anunţă Mahomedanilor, Evreilor şi Zoroastrienilor şi altor popoare cu alte religii, împlinirea făgăduielilor din cărţile lor Sfinte. Vorbeşte către toţi oamenii, ca fiind oile Domnului, care au fost până acum despărţite în mai multe turme şi adăpostite în stâne deosebite. Solia lui, spune el, e Glasul lui Dumnezeu, Păstorul Cel Bun, care a venit la împlinirea vremei, ca să adune la un loc, oile risipite, într-o singură turmă, înlăturând îngrădirile dintre ele, „ca să fie numai o turmă şi Un Păstor.”

O nouă stare de lucruri.

Locul lui Bahá’u’lláh printre profeţi, e fără asemănare şi singur în felul său, pentru că starea lumei, în ceasul ivirei lui, era şi ea fără asemănare şi singură în felul ei. Printr-o înceată şi adesea întreruptă dezvoltare a religiei, a ştiinţei, a artei şi a civilizaţiei, lumea ajunsese vrednică de a primi ideea de Unire. Îngrădirile, care în veacurile trecute, fuseseră cu neputinţă, unirea lumei întregi, erau gata să se surpe, când apăru Bahá’u’lláh şi de la naşterea lui, în anul 1817 şi mai ales de când a început răspândirea învăţăturei lui, aceste îngrădiri s-au dărâmat treptat, în chip uimitor. Oricare ar fi pricina lui, faptul rămâne neîndoios. În timpul vechilor profeţi, graniţele geografice singure erau deajuns, pentru a împiedica unirea lumei întregi. Acum, această stavilă a dispărut. Pentru prima oară în istoria omenirei, oameni locuind în părţi opuse ale globului, pot comunica între dânşii repede şi uşor.

Lucruri, întâmplate ieri în Europa, sunt ştiute azi, în toate continentele lumei, iar un discurs ţinut în America azi, poate fi citit mâine, în Europa, Asia şi Africa.

O altă mare stavilă era, deosebirea limbilor. Mulţumită învăţământului limbilor străine, a dispărut în mare şi această stavilă; şi avem toate motivele de a crede că peste câţiva ani, se va adopta şi se va preda în toate şcolile din lume, o limbă auxiliară internaţională.

Astfel va fi înlăturată şi această stavilă. A treia mare stavilă, au fost prejudecăţile religioase şi intoleranţele. Şi acestea, au început să dispară. Mintea oamenilor, e din ce în ce, mai deschisă. Educaţia popoarelor, din ce în ce mai mult, scapă de sub înrâurirea preoţilor sectari şi chiar în cercurile cele mai închise şi conservatoare, nu se mai poate împiedica răspândirea vederilor mai noi. Bahá’u’lláh, e aşadar, primul dintre marii profeţi a cărei solie s-a răspândit într-un timp, comparativ scurt, în fiecare colţ al lumei.

Peste puţin timp, învăţăturile lui Bahá’ulláh, tălmăcite cu exactitate din propriile lui scrieri, vor fi la îndemâna oricărui, bărbat, femeie şi copil din lumea întreagă, care ştie să citească.

Bogăţia Revelaţiei Bahá’í.

Revelaţia Bahá’í, e fără asemănare şi singură în felul ei, printre toate religiile de pe pământ, din pricina largului cuprins al preceptelor ei. Preceptele ce pot fi cu neîndoios atribuite lui Hristos, lui Moise, lui Zoroastru, lui Budha, lui Krişna, sunt foarte puţine la număr şi lasă fără răspuns multe întrebări de mare însemnătate practică, ale vieţei moderne. Multe din învăţăturile ce se atribuie de obicei acestor întemeietori de religie, sunt de o autenticitate îndoielnică, ba unele sunt în chip vădit, adaosuri ale timpurilor mai recente. Mahomedanii au un Qur’an şi într-un mare număr de tradiţii, o mai deplină povestire a vieţii şi a învăţăturii profetului lor, dar Mahomed însuşi, cu toate că era inspirat de Dumnezeu nu ştia să scrie, precum nu ştiau nici cei mai mulţi, dintre primii lui credincioşi. Metodele întrebuinţate pentru a nota şi a răspândi învăţăturile lui, erau în multe privinţi nesatisfăcătoare, iar autenticitatea multor din tradiţii, e îndoielnică. Din această pricină, păreri deosebite şi neînţelegeri în interpretări, au avut ca urmare, împărţirea în secte în lumea Islamului, ca şi în toate comunităţile religioase de până atunci.

Pe de altă parte şi Báb şi Bahá’u’lláh, au dat la iveală un mare număr de scrieri pline de căldură şi de putere. Deoarece şi unul şi altul au fost opriţi de a vorbi în public şi şi-au petrecut cea mai mare parte din viaţa lor în temniţă (după ce şi-au dat în vileag menirea) şi-au petrecut o mare parte din timp, scriind, din care pricină bogăţia scrierilor autentice, cuprinzând Revelaţiunea Bahá’í, nu se poate asemui cu nici o altă revelaţie a predecesorilor ei.

Ni se dau în ea, expuneri limpezi şi amănunţite a multor adevăruri, care nu erau decât nedesluşit schiţate de revelaţiunile mai vechi, iar principiile eterne ale adevărului, propovăduite de toţi profeţii, au fost întrebuinţate spre luminarea problemelor vieţii moderne - probleme de cea mai mare greutate şi complexitate, din care multe, nu se iviseră în zilele vechilor profeţi. E vădit că acest belşug de revelaţii autentice păstrate în scris, trebuie să aibă urmări puternice pentru a împiedica greşelile în viitor şi pentru a limpezi neînţelegerile din trecut, care au fost prilej de despărţire în secte.

Legea lui Bahá’u’lláh.

Revelaţia Bahá’í, e fără asemănare şi unică în felul ei, şi din alt punct de vedere. Bahá’u’lláh, înainte de a muri scrise în mai multe rânduri, un Testament în care numea pe fiul său mai mare ‘Abdu’l-Bahá de care adeseori pomeneşte sub numele de „Ramură” sau „Cea Mai Mare Ramură”, - ca tălmaci autorizat al învăţăturilor lui şi în care declara că orice lămuriri sau interpretări date de el, trebuie să fie primite ca având aceeaşi autoritate, ca şi cuvintele rostite de Bahá’u’lláh, însuşi.

În Testamentul şi Ultima lui Voinţă, el spune:

Cugetaţi asupra celor revelate în Cartea mea, „Aqdas”:

„Când se vor retrage apele Oceanului Prezenţei Mele, şi când va fi sfârşită Cartea Revelaţiunilor mele, întoarce-ţi-vă feţele către cel menit de Dumnezeu, care e un lăstar din această Veche Rădăcină! Cel de care pomenesc în acest verset binecuvântat, e Ramura cea Mare.”

Iar în „Scrisoarea despre Ramură”, în care lămureşte menirea lui ‘Abdu’l-Bahá, spune:

„O, popor! Binecuvântaţi pe Dumnezeu, pentru că s-a manifestat în Ramură, căci cu adevărat e cel mai mare dar pentru voi şi cea mai desăvârşită binecuvântare; şi printr-însul toate oasele mucegăite, recapătă viaţă. Orişicine se întoarce către dânsul, s-a întors cu adevărat către Dumnezeu şi orişicine se întoarce de la Dânsul, s-a întors de la Frumuseţea mea, mi-a tăgăduit Dovada şi e din acei ce calcă legea.”

După moartea lui Bahá’u’lláh, ‘Abdu’l-Bahá a avut numeroase prilejuri, fie la el acasă, fie în numeroasele lui călătorii, să cunoască oameni din toate părţile lumei, având cele mai deosebite păreri.

Le asculta toate întrebările, toate îndoielile şi toate împotrivirile şi le dădea amănunţite lămuriri, care erau cu grijă notate în scris. ‘Abdu’l-Bahá, urmă un lung şir de ani, munca lui de tălmăcitor al învăţăturilor, arătând cum pot fi întrebuinţate pentru lămurirea problemelor vieţii moderne.

Deosebirile de păreri ce se iveau printre credincioşi, îi erau spuse şi erau dezlegate prin autoritatea lui şi astfel s-a împiedicat ivirea vreunor dezbinări mai târziu. Bahá’u’lláh, regulă pentru mai târziu, ca după moartea lui ‘Abdu’l-Bahá, să se numească un comitet internaţional (Baytu’l-’Adl), care să reprezinte pe Bahá’íi din lumea întreagă, care să ia sarcina tuturor afacerilor privitoare la Cauză, să supravegheze şi să orânduiască toată activitatea ei, să împiedice dezbinările şi sectele, şi să ferească învăţăturile de interpretări greşite şi de erori 1).

1) În ceea ce priveşte comitetul internaţional Baytu’l-’Adl, vezi cap.XV.

Afară de aceasta, Bahá’u’lláh, opri riguros orice interpretare, dată de oricine alt afară de ‘Abdu’l-Bahá, şi după dânsul, de comitetul internaţional, Baytu’l-’Adl. În Cartea lui, Aqdas, Bahá’u’lláh declară că orice lămurire sau interpretare a textelor sfinte, ce s-ar împotrivi Înţelesului lor vădit, e oprită. Peste „o mie sau mai multe mii de ani” va apărea altă Manifestare, sub umbra lui Bahá’u’lláh, aducând dovezi limpezi, ale Menirei Lui, dar până atunci cuvintele lui Bahá’u’lláh şi ale lui ‘Abdu’l-Bahá, şi hotărârile comitetului Baytu’l-’Adl, alcătuiesc autoritatea către care trebuie să se întoarcă toţi credincioşii, pentru a cere călăuzire. Nici un Bahá’í, n-are voie să întemeieze o sectă sau o şcoală, pe baza vreunei noi interpretări a învăţăturilor, sau a vreunei presupuse revelaţii divine. Oricine, n-ar ţine seamă de aceste hotărâri, va fi privit drept „Călcător al legei”, adică „Náqiz”.

‘Abdu’l-Bahá, spune:

„Unul din duşmanii Cauzei, e cel care încearcă să interpreteze cuvintele lui Bahá’u’lláh şi prin aceasta le colorează înţelesul după priceperea lui, şi adună în jurul lui câţiva credincioşi formând astfel o sectă nouă, ridicându-se pe dânsul pe o treaptă mai înaltă şi pricinuind dezbinare între credincioşi”. - Steaua Apusului, vol. III, p.8.

În altă scrisoare, scrie:

„Aceşti oameni, (întemeietori de secte) sunt ca spuma, ce se adună la suprafaţa mării; se va ridica un val din Oceanul Legei, şi prin puterea Împărăţiei (Abhá) spuma va fi aruncată pe mal… Gândurile greşite care răsar din chibzuiri personale şi rele, vor pieri toate, pe când Legea lui Dumnezeu, va rămâne statornică şi neatinsă”. - Steaua Apusului, vol. Z, p.95.

Nimic nu poate împiedica pe oameni, de a părăsi religia, dacă aşa le e voia. ‘Abdu’l-Bahá, spune: „Dumnezeu, El însuşi nu sileşte sufletul să ajungă spiritual. E nevoie să lucreze în libertate voinţa omenească”. Legea spirituală, totuşi, are ca urmare vădită imposibilitatea formării vreunei secte, în comunitatea Bahá’í.

Lipsa preoţilor de profesie.

Trebuie pomenită o altă trăsătură specială a organizărei Bahá’í, şi aceasta e lipsa preoţilor de profesie. Se îngăduie, contribuţiile benevole pentru întreţinerea învăţătorilor, şi mulţi îşi întrebuinţează timpul întreg, muncind pentru Cauză, dar se aşteaptă de la toţi Bahá’íi să ia parte la muncă propovăduirei, etc. Fiecare după puteri şi împrejurări, însă nu e nici o tagmă specială, deosebită de ceilalţi credincioşi, prin prerogative sau îndeletnicirea exclusivă cu funcţiuni preoţeşti. În vremurile trecute, era nevoie de preoţime, pentru că oamenii erau fără carte şi fără educaţie, şi aveau nevoie de preoţi pentru instruirea lor în ale religiei, şi pentru săvârşirea riturilor şi a ceremoniilor religioase, şi pentru împărţirea dreptăţii, etc… Acum însă, timpurile s-au schimbat. Educaţia a ajuns aproape universală, şi dacă se îndeplinesc poruncile lui Bahá’u’lláh, fiecare băiat sau fată în lumea întreagă, va primi o educaţie temeinică. Fiece om, atunci, va fi în stare, să cerceteze pe seama lui, Cărţile Sfinte, şi să se adape singur cu Apa Vieţei, chiar de la Izvor. Slujbe şi ceremonii complicate, care au nevoie de serviciile unei profesiuni sau bresle speciale, nu-şi au locul, în comunitatea Bahá’í; iar împărţirea dreptăţii e lăsată în seama autorităţilor contituite în acest scop. Pentru un copil e nevoie de un profesor, dar scopul adevăratului învăţător, e, de a-şi pregăti astfel elevul, încât să nu aibă nevoie de învăţător; să vadă lucrurile prin ochii lui proprii, să audă cu propriile lui urechi, şi să înţeleagă prin propria lui minte. Întocmai la fel, în copilăria omenirei, preotul e necesar, dar adevărata lui muncă, e să aducă pe oameni în starea, de a nu mai avea nevoie de el: de a vedea lucrurile divine cu proprii lor ochi, de a le auzi cu propriile lor urechi, şi de a le înţelege, cu propria lor minte. Azi, e aproape îndeplinită menirea preoţilor, şi scopul învăţăturilor Bahá’í, e de a încerca să desăvârşească această menire, să facă pe om, să nu mai aibă nevoie de nimeni, decât de Dumnezeu, aşa încât să se poată întoarce spre Dânsul fără mijlocitor, adică spre Manifestarea Lui. Când se vor întoarce toţi, spre acelaşi Centru, atunci nu vor mai putea fi neînţelegeri şi erori; şi cu cât se vor apropia toţi, mai mult de Centru, cu atât se vor apropia mai tare, unii de alţii.

CAPITOLUL IX
ADEVĂRATA CIVILIZAŢIE

„O, popor al Domnului! Nu cugetaţi numai la voi. Încordaţi-vă mintea, asupra îmbunătăţirei lumei şi a înălţării neamurilor”. - Bahá’u’lláh.

Religia, temelia civilizaţiei.

După părerile Bahá’í, problemele vieţei omeneşti, individuală şi socială, sunt aşa nemaipomenit de complexe, încât obişnuita minte omenească, nu e în stare, prin ea însăşi, să le orânduiască. Numai Cel Atotştiutor, cunoaşte pe deplin scopul creaţiunei, şi cum poate fi atins acest scop. Prin profeţii Lui arată oamenilor adevăratul ţel al vieţii omeneşti şi adevărata cale a propăşirii: iar înfăptuirea unei adevărate civilizaţii atârnă de credincioasa supunere la călăuzirea unei Revelaţii profetice. Bahá’u’lláh spune:

„Religia e cea mai puternică unealtă pentru orânduirea lumei şi pentru liniştea tuturor fiinţelor vieţuitoare.”

„Slăbirea stâlpilor religiei, a dat curaj celor ignoranţi şi i-a făcut îndrăzneţi şi netemători. Cu adevărat vă spun că orice înjoseşte înalta treaptă a religiei, va mări nechibzuirea celor răi, şi va avea drept urmare anarhia…”

„Priviţi la civilizaţia popoarelor din Apus, - ce tulburări şi ce zdruncinări a pricinuit popoarelor din lumea întreagă. S-au născocit unelte infernale, şi se desfăşoară o astfel de cruzime în nimicirea vieţilor cum n-au mai văzut încă ochii lumei şi cum n-au mai auzit urechile neamurilor. E cu neputinţă să se pună capăt acestor năpraznice şi cotropitoare rele, dacă nu se unesc laolaltă popoarele lumei în vederea unui scop anumit sau sub umbra aceleiaşi Religii…”

„O, popor al lui Bahá! Fiecare din poruncile revelate, e o puternică cetate, pentru ocrotirea lumei”. - Cuvinte despre Raiu.

Starea de azi a Europei şi a lumei îndeobşte adevereşte cu tărie temeinicia acestor cuvinte scrise cu atâţia ani în urmă.

Nepăsarea faţă de poruncile profetice, şi slăbirea credinţei religioase, au fost întovărăşite de dezordine şi de prăpăd într-o măsură neînchipuită.

Fără schimbarea inimilor şi a scopurilor care e caracterul esenţial al unei adevărate religii preschimbarea societăţii pare cu desăvârşire imposibilă.

Dreptate.

În cărticica „Cuvinte Tainice” în care Bahá’u’lláh, dă pe scurt miezul învăţăturilor profetice, primul sfat al lui e privitor la viaţa individuală: „Să ai o inimă bună, curată şi luminată”. Al doilea, arată principiile fundamentale ale adevăratei vieţi sociale:

„Dreptatea e preţuită mai presus de orice. Să n-o laşi la o parte, dacă mă doreşti pe Mine. Printr-însa vei fi întărit, ca să vezi lucrurile cu proprii tăi ochi, ci nu prin ochii oamenilor şi să le ştii prin cunoştinţa ta proprie iar nu prin cunoştinţa oricui alt din lume”.

Cea mai însemnată condiţie a vieţii sociale e ca fiecare om, să ştie deosebi adevărul de neadevăr şi binele de rău şi să poată vedea toate lucrurile în proporţiile lor exacte. Cea mai mare pricină a orbirei spirituale şi sociale şi cel mai mare duşman al progresului social e egoismul. Bahá’u’lláh spune:

„O voi fii ai înţelepciunei! O pleoapă subţire împiedică ochiul de a vedea lumea şi cele cuprinse într-însa. Atunci, gândiţi-vă care pot fi urmările când perdeauna lăcomiei acoperă ochiul inimei!”

„O popor! Negura lăcomiei şi a pizmei întunecă lumina sufletului aşa cum împiedică norul să pătrundă razele soarelui”. (Scrisoare către nişte Bahá’í persani zoroastrieni).

O lungă experienţă a îndemnat pe oameni să creadă în adevărul învăţăturilor profetice, anume că vederi şi fapte egoiste aduc neapărat nenorociri sociale; dacă vrem să nu piară omenirea într-un chip ruşinos, fiecare trebuie să privească lucrurile vecinului ca având aceeaşi însemnătate ca ale lui şi să socotească interesele lui ca mai prejos decât ale întregei omeniri. În acest chip, se vor ocroti mai bine interesele fiecăruia şi ale tuturor. Bahá’u’lláh spune:

„O, fiu al omului! Dacă te uiţi spre milostivire, nu lua în seamă ceea ce îţi foloseşte ţie ci mai degrabă ceea ce va folosi semenilor tăi. Dacă priveşti spre dreptate, alege pentru ceilalţi ceea ce alegi pentri tine”. - Cuvinte despre Raiu.

Cârmuire.

Bahá’u’lláh, ne-a arătat cu cea mai mare limpezime principiile fundamentale ale organizaţiei sociale care vor fi temeliile adevăratei civilizaţii, timp de o mie sau de mai multe mii de ani, de acum înainte, - până se va ivi alt profet, cu o nouă Solie. Totuşi nu formulează legi riguroase şi nemlădioase în ceea ce priveşte amănuntele vieţei sociale.

Într-o societate în continuă dezvoltare, legile trebuie să se modifice mereu, potrivit cu nevoile schimbătoare ale clipei. Sistemele propuse de întemeietorii mişcării Bahá’í, sunt destul de mlădioase pentru a corespunde acestei nevoi. Bahá’u’lláh, sfătuieşte, cu toate că nu porunceşte în chip riguros, să se dea precădere formei de guvernare numită „Monarhie Constituţională”. În „Veşti de Bucurie” spune:

„Cu toate că o formă de guvernământ democratic e folositoare pentru toate popoarele din lume, totuşi măreţia regalităţii e una din semnele Dumnezeirei. Noi nu dorim să fie lipsite de dânsa ţările de pe pământ. Dacă un om de stat combină amândouă formele într-una singură, mare va fi răsplata lui în faţa lui Dumnezeu”.

Discutând într-o zi asupra acestui subiect de faţă cu cel ce scrie aceste rânduri, ‘Abdu’l-Bahá a spus în rezumat următoarele:

„Un guvern despotic e un rău. O formă republicană ca aceea din Statele Unite e bună, dar o formă de monarhie constituţională e şi mai bună, pentru că uneşte laolaltă însuşirile cele bune ale republicei şi ale monarhiei. Regele are un prestigiu pe care preşedintele ales pentru şapte ani nu-l poate avea. Regalitatea trebuie să treacă de la tată la fiu. Aceasta dă guvernării continuitate şi statornicie, ceea ce lipseşte într-o republică. Când se alege la câţiva ani, capul unui guvern, toată ţara, în timpul alegerii preşedintelui e înecată în tulburări şi învrăjbiri politice. Pe cât timp e ţara în aşa stare, dreptatea nu poate domni.

„Întrebare. - Dacă există o monarhie ereditară trebuie să existe şi o nobilitate ereditară?

Răspuns. - Cel ce-şi serveşte bine patria ar trebui să fie răsplătit printr-o cinstire potrivită, dar nimeni nu trebuie să ceară să fie cinstit pentru că tatăl său a fost bunăoară un mare general. Cel ce nu-şi serveşte neamul nu trebuie să primească vreo distincţie. Poate să fie cinstit din pricina serviciilor aduse de tatăl său, în ceea ce priveşte slujbele, nu va trece niciodată înaintea altora”.

Menirea guvernului este de a îndeplini legea cu dreptate şi nepărtinire. ‘Abdu’l-Bahá, spune:

„Toţi oamenii sunt deopotrivă în faţa legii care trebuie să domnească neştirbită…”

„Când va domni deplina dreptate, în toate ţările de la Răsărit şi de la Apus, atunci va ajunge pământul, un locaş de frumuseţe. Demnitatea şi egalitatea fiecărui rob al lui Dumnezeu, vor fi recunoscute; visul solidarităţii neamului omenesc, adevărata frăţie între oameni, vor fi împlinite şi strălicitoarea lumină a Soarelui Adevărului, se vă revărsa peste sufletele tuturor oamenilor”. - Cuvântări la Paris, ediţia a II-a, p. 143.

Dreptatea politică.

Bahá’u’lláh, descrie ca o stare ideală, o formă de guvern cu totul democratic, sau mai bine zis reprezentativ, locală, naţională şi internaţională. Totuşi ne învaţă că această formă nu va fi cu putinţă, decât atunci, când oamenii vor atinge o treaptă destul de înaltă, în dezvoltarea individuală şi socială. A hărăzi deodată, dreptul de a se guverna el singur, unui popor care nu e îndeajuns educat, şi care e mânat de năzuinţe egoiste, şi nu sunt destoinici în conducerea afacerilor publice, ar fi un dezastru. Nu e nimic mai primejdios, decât libertatea dată celor ce nu sunt în stare s-o întrebuinţeze înţelepţeşte. Bahá’u’lláh scrie în Cartea Aqdas:

„Am băgat de seamă că unele ţări, năzuiesc spre libertate şi se mândresc cu dânsa, însă rămân în vădită ignoranţă.”

„Libetatea, în astfel de cazuri, are drept urmări, învrăjbiri, ale căror flăcări nu mai pot fi stinse. Aşa vă învaţă Cel Chibzuit, Cel Atotştiutor. Aflaţi că întruchipările desăvârşitei libertăţi, sunt animalele. Cât despre om, e de absolută nevoie pentru el, să fie supus legilor, care îl vor apăra de propria lui neştiinţă, şi de vătămările celor vicleni. Libertatea sileşte pe om, să nesocotescă cerinţele curteniei şi ale demnităţii, şi îi îngăduie să facă parte dintre cei vicioşi. Socotiţi fiinţele umane, ca pe nişte oi. Ele au nevoie de un păstor. Cu siguranţă aceasta e, un adevăr neîndoios. Noi îngăduim libertatea în unele împrejurări, dar nu în altele. Zi: Libertatea consistă în a urma Poruncile Mele, dacă aţi fi dintre cei ce ştiu. Dacă oamenii ar urma ceea ce le-am dezvăluit din Cerul Inspiraţiei, ar găsi, că sigur, sufletele lor sunt în deplină libertate… Zi: Libertatea care ţi-e de folos, constă în a sluji Adevăratului Dumnezeu, şi cel care a gustat odată din dulceaţa ei, nu o va schimba nici pe împărăţia cerului şi a pământului”.

Pentru a îmbunătăţi starea ţărilor şi a neamurilor necivilizate, leacul fără seamăn e învăţătura Divină. Când şi poporul şi oamenii politici, învaţă şi adoptă aceste învăţăminte, neamurile vor fi liberate din toate lanţurile lor.

Guvernanţii şi poporul.

Bahá’u’lláh înfierează tirania şi asuprirea, în cuvintele cele mai izbitoare. În „Cuvinte Tainice”, scrie:

„O, voi, asupritori ai pământului! Opriţi mâinile voastre de la asuprire, căci am făcut jurământ, să nu las nedreptate să treacă, nebăgată în seamă”.

Cei cărora li s-a încredinţat alcătuirea legilor, şi a regulementelor, trebuie

„să se ţină strâns de frânghia Consfătuirei, şi să hotărască şi să pună în practică, tot ce poate aduce buna pază a poporului, belşugul şi liniştea; căci, dacă se întâmplă altfel, urmările vor fi dezbinare şi tulburări”. - Scrisoare despre Lume.

Pe de altă parte, poporul trebuie să fie ascultător legii şi supus faţă de guvernul nepărtinitor. Trebuie să se încreadă în metodele de educaţie şi în punerea bunelor pilde, iar nu în silnicie, pentru a aduce o mai bună stare de lucruri, în toate ţările. Bahá’u’lláh zice:

„În toate ţările în care locuieşte una din aceste comunităţi, trebuie să se poarte faţă de guvernul acelei ţări, cu credincioşie, sinceritate, şi supunere”. - Veşti de Bucurie.

„O, popor al Domnului! Împodobiţi templele voastre cu mantia vredniciei şi a cinstei; apoi ajutaţi pe Stapânul vostru, printr-o oaste de fapte bune şi de moravuri bune. Cu adevărat, v-am oprit de la vrajbă şi de la răzvrătiri, în Cărţile şi Epistolele Mele, în Scrierile şi Scrisorile Mele; şi prin aceasta, n-am năzuit la nimic alt, decât la înălţarea şi desăvârşirea voastră”. - Scrisoarea de la Ishráqát.

Numiri şi avansări.

Când se face o numire, singurul lucru ce trebuie ţinut în seamă, e potrivirea celui numit pentru acea slujbă. În faţa acestei griji mai presus decât toate, orice altă consideraţiune precum vârsta, situaţia socială sau financiară, legături familiare sau prietenie personală, trebuie să cedeze. Bahá’u’lláh spune în Scrisoarea Ishráqát:

„A cincea Ishráq (Strălucire) e cunoaşterea de către guvernanţi a stării celor guvernaţi, şi împărţirea rangurilor, potrivit cu meritele şi însuşirile fiecăruia. Buna chibzuire în această privinţă, e riguros poruncită legislat, ca nu cumva să uzurpe vreun nevrednic, locul celor destoinici sau vreun hrăpăreţ, să nu ocupe rangul vreunui bun conducător”.

Nu e nevoie de multă socoteală, pentru a înţelege, că dacă s-ar aplica îndeobşte acest principiu s-ar ivi în viaţa noastră socială, o uimitoare preschimbare. Când se va da fiecărui om, slujba, de care e vrednic prin însuşirile şi talentele sale, va fi în stare să muncească din toată inima, şi va ajunge un adevărat maistru în profesia lui, ceea ce va fi de nespus folos şi pentru dânsul şi pentru lumea întreagă.

Probleme economice.

Învăţămintele Bahá’í, stăruiesc cu multă căldură asupra nevoiei de reforme în relaţiunile economice dintre bogaţi şi săraci.

Iată ce spune ‘Abdu’l-Bahá:

„Regularea împrejurărilor în popoare, trebuie să fie astfel, încât să dispară sărăcia, aşa încât, fiecare, pe cât se poate, după rangul şi situaţia sa, să aibă partea sa de îndestulare şi de bunăstare. Vedem printre noi, pe de o parte, oameni covârşiţi de bogăţie, iar pe de altă parte, unii nenorociţi, care suferă de lipsă şi de foame, unii care stăpânesc mai multe palate măreţe şi unii care n-au unde să-şi odihnească oasele. Această stare de lucruri e un rău şi trebuie vindecată. Iar vindecarea trebuie pregătită cu multă grijă. Nu poate fi înfăptuită prin o desăvârşită egalitate între oameni. Egalitatea e o himeră! E cu desăvârşire imposibil de a o pune în practică.

Chiar dacă s-ar ajunge la egalitate, ea n-ar putea dăinui şi dacă ar fi posibilă întemeierea ei, întreagă ordine a lumei, ar fi nimicită. Legea ordinei trebuie să predomine în omenire. Aşa a hotărât Cerul, la crearea omului.

„Omenirea, ca o mare oştire, are nevoie de un general, de căpitani, de ofiţeri, fiecare cu gradul său, şi de soldaţi, fiecare cu datoria lui hotărâtă. Gradele sunt de netăgăduită nevoie, pentru a asigura o organizare, bine rânduită. O armată nu s-ar putea compune numai din generali, sau numai din căpitani, sau numai din soldaţi, cu nimeni care să-i comande.

Desigur, fiind unii oameni peste măsură de bogaţi şi alţii în cumplită sărăcie, e nevoie de o organizare pentru a regula şi a îmbunătăţi această stare de lucruri. E nevoie să se pună stavilă bogăţiei, după cum e nevoie să se pună stavilă sărăciei. Niciuna nici alta nu sunt bune, când trec peste măsură. Când vedem sărăcia ajunsă până la lipsa pâinei de toate zilele, putem fi siguri că alături, vom găsi tirania.

Oamenii trebuie să se străduiască în această privinţă şi să nu mai întârzie în preschimbarea stărei de lucruri, care are drept urmări, dureroasa sărăcie, ce-i apasă pe un mare număr dintre ei.

Cel bogat trebuie să dea o parte din belşugul lui; trebuie să-şi îndulcească inimile şi să facă să răsară într-înşii o înţelegere plină de milă şi să se gândească la nenorociţii care suferă de lipsa primelor necesităţi ale vieţii:

Trebuie să se facă legi speciale, privitoare la bogăţia peste măsură şi la sărăcia peste măsură… Guvernul fiecărei ţări, ar trebui să se conformeze Legii Divine, care împărţeşte tuturor, dreptatea egal.. Până nu se va face aceasta, nu va fi îndeplinită Legea lui Dumnezeu.” - Cuvântări la Paris, ediţia II-a pg. 140.

Finanţele Publice.

‘Abdu’l-Bahá propune că fiecare oraş, sat sau district, să fie lăsat, pe cât posibil, să-şi administreze treburile fiscale, în tot cuprinsul său, şi să contribuie cu partea ce i se cuvine, la cheltuielile generale ale statului.

Unul din veniturile cele mai de seamă, ar trebui să fie, un impozit proporţional cu venitul. Dacă venitul unui om, nu întrece cheltuielile sale de primă necesitate, n-ar trebui să plătească nici un impozit, dar în toate cazurile, când veniturile întrec suma necesară pentru a trăi, atunci trebuie percepută o taxă, al cărei procent să crească treptat după suma la care se ridică venitul.

Pe de altă parte, dacă o persoană, fie din pricină de boală, de recolte slabe, sau de alte împrejurări care nu depind de dânsul, nu poate câştiga destul pentru a-şi împlini nevoile timp de un an, atunci suma necesară pentru întreţinerea lui şi a familiei lui, ar trebui plătită din fondurile publice. Vor fi şi alte sorginţi de venituri pentru stat, bunăoară, domenii fără moştenitori, mine, comori găsite şi contribuţiuni benevole; iar în cheltuielile statului, se vor destina sume pentru întreţinerea infirmilor, a orfanilor, a şcolilor, a surzilor şi a orbilor şi pentru paza sănătăţii publice. Astfel se va asigura buna stare şi îndestularea tuturor 1)

1) Pentru mai multe amănunte, vezi conferinţele ţinute de ‘Abdu’l-Bahá, în special în Statele Unite ale Americii.

Împărţeala benevolă.

Într-o scrisoare adresată Organizării Centrale pentru Întemeierea unei Păci Statornice, ‘Abdu’l-Bahá, spune:

„Printre învăţămintele lui Bahá’u’lláh, e şi una privitoare la împărţirea de bună voie, a averilor, printre oameni. Această împărţeală de bunăvoie, e mai bună decât egalitatea impusă de lege şi constă în faptul că un om nu trebuie să se preţuiască mai mult decât pe alţii, ci dimpotrivă, să-şi jertfească viaţa şi avutul pentru alţii. Dar aceasta nu se poate înfăptui prin silnicie, nici să se schimbe într-o lege, pe care omul e nevoit s-o urmeze. Ba dimpotrivă, omul ar trebui de bunăvoie şi din propria sa hotărâre să-şi jertfească avutul şi viaţa sa, pentru semenii lui şi să cheltuiască benevol pentru săraci, aşa cum se face în Persia, printre Bahá’í.”

Munca pentru Toţi.

Una din cele mai de seamă porunci ale lui Bahá, în privinţa chestiunei economice, e că fiecare trebuie să se îndeletnicească cu o muncă folositoare. Nu trebuie trântori în roiul social şi nici un parazit, bun-zdravăn, pe spezele societăţii.

Iată ce spune:

„E poruncit fiecăruia dintre voi, să se dedea la o muncă folositoare, - vreo artă, vreun comerţ, sau ceva de acelaşi fel. Am făcut din munca voastră, ceva deopotrivă cu Slăvirea Dumnezeului Adevărat. Cugetă, o popor, asupra Milostivirei lui Dumnezeu şi asupra Harurilor Sale, apoi mulţumeşte-I seara şi dimineaţa.

Nu-ţi pierde vremea în lâncezie şi lenevie şi lucrează ceva de folos pentru tine şi pentru semenii tăi. Astfel a fost hotărât în această privinţă, în Scrisoarea de faţă, din Zarea căreia străluceşte Soarele Înţelepciunei şi al Graiului Dumnezeiesc! Omul cel mai dispreţuit în faţa lui Dumnezeu, este cel care stă şi cerşeşte.

Ţine-te strâns de frânghia mijloacelor, şi reazămă-te de Dumnezeu, Pricina tuturor Pricinilor.” - Vestea de Bucurie.

Ce mare parte din străduinţa cheltuită în lumea afacerilor de azi, se cheltuieşte numai pentru a împiedica şi a nimici străduinţele altora, - în nefolositoare luptă şi întrecere! Şi cât se cheltuieşte în alte chipuri şi mai dăunătoare! Dacă toţi ar munci şi dacă orice muncă, fie intelectuală, fie manuală, ar fi făcută într-un chip folositor omenirei, precum porunceşte Bahá’u’lláh, atunci cele de nevoie pentru o viaţă sănătoasă, plăcută şi aleasă, ar fi cu prisos, îndestulătoare pentru toţi. N-ar mai fi mahalalele de mizerie, nici foamete, nici sărăcie, nici robie industrială, nici muncă istovitoare.

Etica bogăţiei.

După principiile Bahá’í, bogăţia căpătată pe drept şi bine întrebuinţată, e demnă de cinstire şi de laudă.

O slujbă bine făcută, trebuie răsplătită cum se cuvine. Bahá’u’lláh spune în Scrisoarea Ţárázát:

„Poporul Bahá, nu trebuie să refuze de a da răsplata cuvenită fiecăruia şi trebuie să cinstească pe cei ce sunt destoinici în vreun meşteşug… Omul trebuie să vorbească cu dreptate şi să recunoască valoarea lucrurilor de folos.”

În ceea ce priveşte împrumutarea de bani cu procent, Bahá’u’lláh scrie precum urmează în Scrisoarea Ishráqát:

„Cea mai mare parte din oameni, au nevoie de aceasta căci dacă nu s-ar lua procente de bani, afacerile ar fi stăvilite şi ar lâncezi. Se găsesc puţini oameni, cari ar împrumuta bani cuiva pe baza principiului Qard-I-hasan (adică bunul împrumut sau bani împrumutaţi fără procent şi restituiţi la buna voie a debitorului).

Aşadar,din bunăvoinţă către credincioşii noştri, am îngăduit să se răspândească obiceiul de a se lua procentul, printre alte tranzacţiuni financiare ce se fac între popoare. Adică… e îngăduit legal şi cinstit a lua procent pe bani… dar aceasta trebuie să fie orânduit cu cumpătare şi dreptate. Pana Celui Slăvit, şi-a pus stavilă în formularea scrisă a limitelor ce trebuiesc păstrate, ca o Înţelepciune a Prezenţei Lui şi ca o înlesnire pentru credincioşii Lui. Îndemnăm pe prietenii lui Dumnezeu să se poarte cu dreptate şi nepărtinire şi în aşa chip încât mila Lui către cei iubiţi de El şi, bunăvoinţa Lui, să fie dovedită fiecăruia…

Înfăptuirea acestor lucruri, a fost pusă în mâinile oamenilor Casei Dreptăţii, ca să se poarte fiecare cu înţelepciune, potrivit cu nevoile vremei.”

Despre robia industrială.

Bahá’u’lláh, în Cartea Aqdas, se ridică împotriva robiei, iar ‘Abdu’l-Bahá, a arătat, că nu numai robia individuală dar şi cea industrială, se împotriveşte legii lui Dumnezeu. Când se afla în Statele Unite, în anul 1912, vorbi cum urmează, poporului american:

„Între 1860 şi 1865, aţi făcut un lucru minunat; aţi desfiinţat sclavia individuală; dar astăzi trebuie să faceţi un lucru cu mult mai minunat, trebuie să desfiinţaţi sclavia industrială.

Dezlegarea chestiunilor economice nu va fi înfăptuită prin lupta capitalului cu munca şi a muncii contra capitalului, în vrajbă şi dezbinare, ci prin dovedirea nesilită a bunăvoinţei de amândouă părţile. Atunci va fi asigurată şi statornică dreptate în relaţiunile lor.

Printre Bahá’í, nu se pomenesc tranzacţii asupritoare, hrăpăreţe şi nevrednice, nici cerinţi răzvrătite, nici înjghebări revoluţionare, împotriva guvernelor stabilite.

Pe viitor, nu vor mai putea oamenii să adune mari bogăţii, prin munca altora. Bogaţii îşi vor împărţi averea de bună voie. Vor ajunge la aceasta treptat, în chip firesc, din propria lui voinţă. Aceasta nu se va înfăptui niciodată prin război şi vărsare de sânge.” - Steaua Apusului, vol. VII Nr. 15, pg. 147.

Numai prin consfătuire prietenească şi prin cooperaţie, printr-o dreaptă tovărăşie şi împărţire a câştigurilor se vor putea servi totodată interesele capitalului şi ale muncii. Armele vătămătoare ale grevelor sunt dăunătoare, nu numai pentru industriile pe care le lovesc direct, ci şi întregei naţiuni. De aceea e de datoria fiecărui guvern să găsească mijloacele pentru a împiedica întrebuinţarea unor metode atât de barbare, pentru rezolvarea unor probleme. ‘Abdu’l-Bahá, a spus la Dublin, New Hampshire, în 1912:

„Vreau acum să vă vorbesc de legea lui Dumnezeu.

După legea divină, slujbaşi n-ar trebui să fie plătiţi numai cu lefi, ci ar trebui să fie părtaşi, la câştigul fiecărui lucru. Legea socializării muncii e foarte grea. Nu poate fi rezolvată prin greve, pentru mărirea salariilor. Toate guvernele din lume trebuie să se unească, şi să alcătuiască o adunare ai căror membri să fie aleşi din parlamentul şi din nobilimea fiecărei ţări. Această adunare, trebuie să înjghebe cu înţelepciune şi autoritate, un plan, prin care nici capitaliştii să nu sufere pierderi enorme, nici lucrătorii să rămână săraci. Ar trebui să facă o lege, cu cea mai deplină chibzuire, şi apoi să vestească obştei că drepturile clasei muncitoreşti, trebuie cu stricteţe respectată; de asemenea trebuiesc ocrotite şi drepturile capitaliştilor. Când se va adopta o asemenea lege generală, cu voia ambelor părţi, ar trebui ca la ivirea unei greve, toate guvernele din lume laolaltă să i se opună. Altfel, toată munca, va avea drept rezultat, o mare năruire, mai ales în Europa. Se vor întâmpla lucruri îngrozitoare.

Una din multele pricini, unui mare război European, va fi această chestiune. Cei ce posedă moşii, mine şi fabrici, ar trebui să-şi împartă veniturile cu lucrătorii lor şi să dea un oarecare procent, din câştiguri, lucrătorilor lor, astfel ca slujbaşul să primească în afară de salarii, o parte din întregul produs al fabricei, aşa încât să-şi pună tot sufletul în muncă” - Steaua Apusului, vol. VIII Nr. 1, pg. 7.

Legate de moştenire.

Bahá’u’lláh declară, că un om trebuie să dispună liber de averea sa, în timpul vieţii lui, şi că fiecare e obligat să scrie un testament în care să arate ce să se facă din averea lui, după moarte. Când moare cineva fără testament, trebuie evaluată averea lui şi împărţită în proporţiuni fixate, între şapte moştenitori, anume, copii, soţie sau soţ, tata, mama, fraţi, surori şi profesori, partea fiecăruia descrescând de la primii, la ultimii.

În lipsa uneia sau mai multora din aceste categorii, partea care i s-ar fi cuvenit, să se verse la tezaurul public, pentru a fie cheltuită în folosul săracilor, orfanilor şi văduvelor, sau pentru lucrări publice folositoare. Dacă defunctul n-are moştenitori, atunci toată averea lui, se varsă la tezaurul public.

Nu e nimic în legea lui Bahá’u’lláh, care să împiedice pe un om, să-şi lase averea, unei oarecare persoane, dacă aşa îi e voia, însă Bahá’íi, vor fi desigur înrâuriţi la facerea testamentului lor, de către modelul lăsat de Bahá’u’lláh, în cazul de averi fără testament, care asigură împărţirea averei, într-un mare număr de moştenitori.

Egalitatea între bărbat şi femeie.

Unul din principiile sociale, căruia Bahá’u’lláh îi dă o mare însemnătate, e acel prin care afirmă că femeile sunt egale cu bărbaţii şi că ar trebui să se bucure de drepturi şi de privilegii egale, de o educaţie egală şi de înlesniri egale.

Mijlocul pe care se întemeiază pentru înfăptuirea emancipării femeilor, e egalitatea educaţiei. Fetele trebuie să primească o educaţiune tot aşa de bună ca şi băieţii. De fapt, educaţiunea fetelor e şi mai importantă decât a băieţilor, căci la vremea lor, vor fi mame, şi ca mame, vor fi primele învăţătoare, ale noii generaţii. Copiii sunt ca nişte lăstare, verzi şi fragede; dacă prima îndrumare e bună, cresc drepte, iar dacă e greşită, cresc strâmbe; şi până la sfârşitul vieţii poartă urmările îndrumărei primite în primii lor ani. Cât de însemnat, aşadar, e ca fetele să primească o educaţie bună şi înţeleaptă.

În călătoriile sale în Apus, ‘Abdu’l-Bahá, a avut adesea prilejul de a expune principiile Bahá’í, în această privinţă. La o adunare a Ligii pentru Libertatea Femeilor la Londra, în ianuarie 1913, a spus următoarele:

„Omenirea e ca o pasăre cu două aripi - una e masculină, cealaltă feminină. Dacă nu sunt amândouă aripile puternice şi mişcate de o forţă comună, pasărea nu poate zbura spre cer.

Potrivit cu spiritul acestui veac, femeile trebuie să propăşească şi să-şi împlinească menirea în toate formele de viaţă, şi să ajungă deopotrivă cu bărbaţii. Trebuie să fie la acelaşi nivel ca fiinţe umane şi să se bucure de aceleaşi drepturi.

Aceasta e statornica mea rugă şi unul din principiile fundamentale, ale lui Bahá’u’lláh.

Câţiva savanţi au afirmat că creierul bărbaţilor cântăreşte mai mult decât al femeii, şi văd în aceasta o dovadă a superiorităţii bărbaţilor. Totuşi, când ne uităm în jurul nostru, vedem persoane cu capul mic, al căror creier trebuie să cântărească puţin şi care arată foarte mare inteligenţă, şi multă pătrundere; iar alte persoane cu capul mare, al căror creier trebuie să cântărească mult, şi totuşi sunt lipsiţi de deşteptăciune. Aşadar, greutatea creierului, nu e adevărata măsură a inteligenţei sau a superiorităţii. Când bărbaţii aduc ca dovadă a superiorităţii lor, femeile n-au produs până acuma, ce au produs bărbaţii, întrebuinţează argumente slabe, care nesocotesc spusele istoriei, ar trebui să ştie că, au fost femei de seamă, care au făcut lucruri mari în trecut, şi că există şi acum asemenea femei, care înfăptuiesc lucruri mari.”

Aici, ‘Abdu’l-Bahá, descrise faptele Zenobiei, şi ale altor femei mari ale trecutului, şi sfârşi printr-un însufleţit omagiu, adus curajului Mariei Magdalena, a cărei credinţă rămase neclintită, pe când a apostolilor şovăia. Urmă apoi, zicând:

„Printre femeile din ziua de azi, trebuie pomenită, Qurratu’l-’Ayn, fiica unui preot Mahomedan. Când apăru în lume Báb, ea dovedi atâta putere şi vitejie, încât toţi cei ce o auzeau, rămâneau uimiţi. Îşi aruncă vălul de pe faţă, în pofida datinei de veacuri a persanilor, şi cu toate că se socotea necuviincios ca o femeie să stea de vorbă cu bărbaţii, această femeie eroică, susţinu controverse cu oamenii cei mai învăţaţi, şi la fiecare întâlnire îi birui. Guvernul Persan, o închise în temniţă; fu lovită cu pietre în străzi, blestemată, surghiunită, din oraş în oraş, ameninţată cu moartea, dar niciodată nu şovăi în hotărârea ei, de a lucra pentru emanciparea surorilor ei. Răbda prigonirea şi suferinţele cu cel mai mare eroism ; şi chiar în închisoare, câştigă adepţi. Spuse unui Ministru Persan, în a cărui casă era prizonieră: „Poţi să mă omori când vei pofti, dar nu poţi împiedica emanciparea femeii”. La urmă, veni sfârşitul tragicei ei vieţi; fu dusă într-o grădină şi gâtuită. Totuşi, se îmbracă în acea zi, cu hainele cele mai frumoase parcă s-ar fi dus la o nuntă. Îşi dădu viaţa cu atâta mărinimie şi vitejie, încât uimi şi înduioşă pe toţi cei ce o văzură. A fost cu adevărat o mare eroină. Şi azi, în Persia, sunt printre Bahá’í, femei care arată o vitejie neclintită, şi cari sunt înzestrate cu o mare pătrundere poetică. Vorbesc cu multă însufleţire în faţa a mari adunări de popor.

Femeile trebuie să nu înceteze de a progresa; trebuie să-şi adâncească cunoştinţele în ştiinţă, literatură, istorie, pentru desăvârşirea omenirei, în curând îşi vor dobândi drepturile. Oamenii vor privi femeile lucrând temeinic, purtându-se cu demnitate, îmbunătăţind viaţa civilă şi politică, împotrivindu-se războaielor, şi cerând stăruitor, şi drepturi egale. - Aştept de la voi să vă văd, propăşind în toate fazele vieţii, şi atunci va fi încoronată fruntea voastră, cu coroana slavei eterne.”

Femeile şi veacul nou.

Când se va da consideraţia cuvenită punctelor de vedere feminine şi când se va acorda voinţei femeilor, o precădere egală cu a bărbaţilor, în regularea afacerilor sociale, putem aştepta un mare progres, în lucruri ce au fost până acuma, privite cu nepăsare, în dauna tuturor, pe când precumpăneau părerile masculine, - asemenea chestiuni sunt sănătatea, antialcoolismul, pacea şi preţuirea mai mare, a vieţii individuale. Orice progres, în aceste privinţe, vor avea urmări binefăcătoare şi larg răspândite.

Iată ce spune ‘Abdu’l-Bahá:

„Lumea în trecut a fost codusă de putere şi omul a predominat asupra femeii din pricina însuşirilor lui, mintale şi trupeşti, mai agresive şi mai puternice. Dar echilibrul începe să se schimbe, tăria începe să-şi piardă din precumpănire şi vioiciunea minţii, intuiţia şi însuşirile spirituale de iubire şi jertfă, în care femeia e tare, încep să capete precădere. De aceea, veacul nou va fi un veac mai puţin masculin şi mai pătruns de idealul feminin, sau, mai bine zis va fi un veac în care elementele masculine şi feminine de civilizaţie, vor fi cumpănite mai egal.” - Steaua Apusului, vol VIII, Nr. 3, pg. 4.

Renunţarea la metode silnice.

În înfăptuirea emancipării feminine, ca în orice alt progres, Bahá’u’lláh sfătuieşte pe credincioşii săi, să se ferească de metode silnice.

O foarte bună pildă a metodelor Bahá’í în reformele sociale, a fost dată de femeile Bahá’í, în Persia, Egipt şi Sirira. În acele ţări, e obiceiul, ca femeile, când ies din casă, să-şi acopere faţa cu un văl. Báb a propovăduit că în noua orânduire a lucrurilor, femeile vor fi scutite de această supărătoare datină, pe când Bahá’u’lláh sfătuieşte că unde nu e vorba de chestiuni de moralitate să se supună la datinele străvechi, până se va lumina poporul, decât să jignească pe cei care trăiesc, şi să deştepte în ei antagonismul nefolositor. Femeile Bahá’í, aşadar, ştiind bine că obiceiul de a purta vălul, e pentru un popor luminat şi nefolositor şi supărător, s-au supus liniştit obiceiului, pentru a nu stârni o furtună de ură fanatică şi de împotrivire învrăjbită, prin dezvăluirea feţei lor, în public. Această supunere la datină, nu e datorită fricii, ci unei încrederi temeinice în puterea educaţiei şi în înrâurirea înălţătoare şi dătătoare de viaţă a religiei. Bahá’íi, în acele ţinuturi îşi depun toată energia pentru educaţiunea copiilor, mai ales a fetelor, şi pentru răspândirea şi propăşirea idealurilor Bahá’í, ştiind bine că cu cât se va creşte şi se va răspândi în popor noua viaţă spirituală, cu atât vor dispărea treptat datinele învechite şi prejudecăţile, în chip tot atât de firesc, cum dispar primăvara, sepalele mugurilor, când se deschid în lumina soarelui, florile şi foile.

Educaţia.

Educaţia - adică învăţătura şi călăuzirea oamenilor, şi dezvoltarea şi întărirea însuşirilor lor înnăscute, a fost scopul de căpetenie, al tuturor Sfinţilor Profeţi, de la începutul lumei, iar în învăţăturile Bahá’í, însemnătatea fundamentală şi nemărginita propăşire a educaţiei, sunt arătate în termenii cei mai limpezi. Învăţătorul e factorul cel mai puternic al civilizaţiei şi menirea lui, e cea mai înaltă, la care poate năzui omul. Educaţia începe în pântecele mamei şi nu se sfârşeşte decât cu viaţa individului.

E o nestrămutată nevoie a vieţei cinstite şi temelia binelui individual şi social. Când se va răspândi peste tot educaţia cuvenită, omenirea va fi preschimbată şi lumea va ajunge un rai.

În timpul de faţă, un om adevărat, bine educat, e cel mai rar fenomen, căci aproape toată lumea are prejudecăţi false, idealuri greşite, concepţii neîntemeiate, şi obieceiuri rele, care i-au fost impuse din pruncie. Cât sunt de puţini cei pe care îi învaţă cineva din copilărie să iubească pe Dumnezeu din toată inima, şi să-şi închine Lui viaţa; să privească munca pusă în serviciul omenirei, ca cel mai înalt ţel al vieţii; şi să-şi dezvolte toate însuşirile pentru binele obştesc! Şi totuşi, acestea sunt elementele esenţiale, ale unei bune educaţii. A încărca memoria cu noţiuni despre aritmetică, gramatică, geografie, limbi străine,etc… are comparativ, puţină înrâurire pentru a forma fiinţe, care să poată duce o viaţă înaltă şi folositoare. Bahá’u’lláh spune că educaţia trebuie să fie universală:

„Porunca lui e că fiecare tată trebuie să predea fiilor şi fiicelor sale, învăţăturile şi meşteşugul scrisului, precum şi toate poruncile cuprinse în scrisoarea privitoare la educaţie. Dacă un om nu împlineşte această poruncă, în cazul când e bogat, e de datoria membrilor Casei Dreptăţii, să perceapă de la dânsul sumele necesare pentru educaţia copiilor; iar dacă părinţii nu sunt în stare să plătească, cheltuiala rămâne în seama Casei Dreptăţii. Cu adevărat, am făcut din această Casă, un azil pentru săraci şi nevoiaşi.

„Cel ce-şi creşte fiul, sau orice alt copil, e ca şi când ar fi crescut pe unul din copiii Mei”. - Scrisoarea Ishráqát.

„Oamenii şi femeile trebuie să pună deoparte ceva din ceea ce câştigă prin comerţ, agricultură sau alte îndeletniciri, şi să se încredinţeze acea sumă unei persoane de încredere, care s-a cheltuiască pentru educaţia şi instrucţiunea copilului. Acest depozit trebuie întrebuinţat pentru educaţia copiilor, sub supravegherea membrilor Casei Dreptăţii”. - Scrisoare despre Lume.

Deosebiri înnăscute.

După părerile Bahá’í, firea copiilor nu e ca o ceară care poate fi modelată în orice formă, după voia învăţătorului. Dimpotrivă, fiecare are de la început, firea sa, dată de Dumnezeu, şi o individualitate proprie, care nu se poate dezvolta deplin, decât într-un chip anumit; şi în fiecare caz, nu e decât un singur chip potrivit. Nu sunt două fiinţe, care să aibă exact, aceleaşi aplecări şi aceleaşi însuşiri, şi adevăratul educator, nu va încerca niciodată, să modeleze cu sila, după acelaşi tipar, două firi deosebite. De fapt, nu va încerca niciodată să dea cu sila, niciunei firi, forma unui tipar. Ba din contră, va căuta cu evlavie să dezvolte darurile fiecărui suflet tânăr, îl va încuraja şi îl va ocroti, şi îi va da hrana şi ajutorul de care are nevoie. Menirea lui e ca a unui grădinar, care îngrijeşte de plante deosebite. Unele plante iubesc căldura soarelui, altele, umbra răcoroasă; unele iubesc marginea apei, altele, pământul uscat; altele se dezvoltă mai mult în pământ nisipos, şi altele în pământ gras. Fiecăreia trebuie să i se dea cele de nevoie, altfel nu va ajunge niciodată la desăvârşire. Iată ce spune ‘Abdu’l-Bahá:

„Profeţii au mărturisit că educaţia are mare înrâurire asupra neamului omenesc, dar au recunoscut că mintea şi priceperea fiecăruia, sunt de la început deosebite. Vedem că unii copii de aceeaşi vârstă, de aceeaşi treaptă şi de acelaşi neam, ba chiar din aceeaşi familie, şi crescuţi de acelaşi învăţător, sunt deosebiţi ca minte şi pricepere. Oricât s-ar educa, adică s-ar şlefui ca o scoică, niciodată nu va ajunge un strălucitor mărgăritar. Iar o piatră neagră, un diamant ce luminează lumea. Oricât vom îngriji şi vom dezvolta un cactus plin de spini, niciodată nu va ajunge un folositor pom roditor. Aşadar educaţia nu schimbă firea înnăscută a giuvaierului uman, dar totuşi are o minunată înrâurire. Prin lucrarea acestei puteri, toate însuşirile şi aplecările ascunse în firea omenească, ies la lumină”. - Scrisorile lui ‘Abdu’l-Bahá, vol III, pg.577.

Educaţia caracterului.

Punctul cel mai însemnat al educaţiei e formarea caracterului. În această privinţă, e mai folositoare pilda decât sfaturile, iar viaţa şi caracterul părinţilor copiilor, al profesorilor şi al persoanelor ce-l înconjoară, e un factor de cea mai mare însemnătate. Profeţii lui Dumnezeu, sunt marii educatori ai omenirii, iar viaţa şi preceptele lor, ar trebui predate copiilor, îndată ce sunt în stare să le priceapă. De cea mai mare importanţă, sunt mai ales cuvintele, Supremului învăţător, Bahá’u’lláh, care ne dezvăluie rădăcinile principiilor, pe temelia cărora trebuie clădită noua civilizaţie. Iată ce spune:

„Învăţaţi pe copiii voştri, ceea ce a fost dezvăluit, de către Pana Strălucirei. Învaţă-i ceea ce s-a scoborât din cerul mărirei şi al puterei. Să înveţe pe de rost Scrisorile Celui Milostiv, şi să le cânte cu vocea cea mai melodioasă, în sălile din Mashriqu’l-Adhkár”. - Steaua Apusului, vol IX Nr.7 pg.81.

Arte, ştiinţe şi meşteşuguri.

Se socoteşte ca necesar şi de mare însemnătate, studiul artelor, ştiinţelor, meseriilor şi al profesiunilor folositoare. Iată ce spune Bahá’u’lláh:

„Ştiinţa e ca nişte aripi, pentru orice fiinţă omenească, şi e ca o scară, pe care ne putem urca sus. Fiecare e dator să-şi însuşească cunoştinţele, însă să fie din acele ce pot folosi copiilor pământului, iar nu din acele ştiinţe ce încep cu cuvinte goale, şi se sfârşesc tot cu cuvinte. Cei ce sunt stăpâni pe arte şi pe ştiinţe, au mari drepturi printre popoarele lumei. La drept vorbind, adevărata comoară a unui om, sunt cunoştinţele lui . Ştiinţa e izvor de cinste,de fericire, de bucurie, veselie, mulţumire şi înălţare”. - Scrisoarea Tajallíyát.

Purtarea faţă de criminali.

Într-o convorbire, privitoare la chipul cum trebuiesc trataţi criminalii, ‘Abdu’l-Bahá a spus următoarele:

„Lucrul de căpetenie, e ca poporul să fie educat în astfel, încât fiecare să se ferească şi să fugă de crime, şi să i se pară crima însăşi cea mai cumplită pedeapsă, osândire şi chin. Astfel, nu se vor mai comite, care să aibe nevoie de pedepsire.

Dacă un om asupreşte, vatămă pe un altul, sau îi face vreun rău, şi dacă cel împilat îi plăteşte cu un alt rău, această faptă se numeşte răzbunare, şi e vrednică de dojană. Dacă ‘Amr necinsteşte pe Zayd, acesta din urmă n-are dreptul să-l necinstească pe ‘Amr; dacă o face aceasta e răzbunare, şi e lucru neîngăduit. Dimpotrivă, trebuie să plătească răul prin bine şi nu numai să ierte, dar şi dacă se poate, să fie de vreun folos asupritorului său. Această purtare e vrednică de-un om, căci ce folos ar avea de la răzbunare? Amândouă faptele, sunt deopotrivă de rele; dacă una din ele e vrednică de mustrare, şi cealaltă e la fel. Singura deosebire e, că prima a fost comisă mai întâi, iar cealaltă mai la urmă.

Comunitatea însă are dreptul se apere şi să se ocrotească pe ea însăşi; afară de aceasta, comunitatea nu are nici ură nici pizmă, împotriva ucigaşului; îl pedepseşte şi îl închide, numai pentru paza şi apărarea celorlalţi.

Astfel, când a spus Hristos: „Oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt” a fost pentru a învăţa pe oameni, să nu se răzbune singuri. N-a vrut să spună că, de s-ar repezi un lup asupra unei turme ca s-o nimicească, trebuie încurajat lupul să-şi îndeplinească pofta. Dimpotrivă, dacă Hristos ar fi ştiut că un lup a pătruns în ocol, şi că e cât p-aci să nimicească oile, desigur că el l-ar fi împiedicat…

Toată alcătuirea comunităţii atârnă de dreptate… Aşadar, ceea ce a vrut să zică Hristos, când a vorbit despre iertare, nu înseamnă că trebuie să ne supunem unor duşmani tiranici, şi să le îngăduim să-şi înfăptuiască cruzimile şi împilările, când un neam străin, năvăleşte în ţara noastră, ne dă foc caselor, ne jefuieşte avutul, ne omoară soţiile, copiii şi rudele şi ne necinsteşte căminurile. Nu, cuvintele lui Hristos privesc purtarea a doi oameni, unul faţă de altul. Dacă un om vatămă pe altul, cel vătămat trebuie să-l ierte. Dar comunităţile, trebuie să ocrotească drepturile oamenilor. Un lucru mai rămâne de spus anume că: zi şi noapte, comunităţile se îndeletnicesc cu alcătuirea de legi penale, şi cu pregătirea şi rânduirea mijloacelor de a pedepsi pe oameni. Clădesc închisori, fac lanţuri şi cătuşe, aleg locuri de surghiun şi exil, şi diferite feluri de chinuri şi de grozăvii, şi cred că în chipul acesta, vor înfrâna pe criminali; pe când, de fapt, pricinuiesc nimicirea moralităţii şi pervertirea caracterelor.

Comunitatea, dimpotrivă, ar trebui să se străduiască şi să caute cu cea mai mare râvnă să îmbunătăţească educaţia oamenilor, să-i ajute să propăşească din zi în zi, şi să capete mai multe cunoştinţe, să dobândească însuşiri bune, să-şi însuşească moravuri bune şi să se ferească de vicii, aşa încât să nu se mai ivească crime”. - Răspunsuri la câteva întrebări, pg. 307- 312.

Influenţa presei.

Însemătatea presei, ca mijloc de răspândire al cunoştinţelor şi de educare al poporului, precum şi puterea ei, ca forţă civilizatoare, când e mânuită aşa cum trebuie, sunt pe deplin recunoscute de Bahá’u’lláh. Iată ce scrie:

„În ziua de azi, tainele acestui pământ, sunt dezvelite şi vădite în faţa ochilor tuturor, şi foile grabnic răspândite ale ziarelor, sunt adevărata oglindă a lumei; ele ne arată, întâmplările şi faptele tuturor neamurilor; le lămuresc şi totodată le răspândesc pretutindeni. Ziarul e într-adevăr ca o oglindă, înzestrată cu auz, văz şi grai; sunt un fenomen minunat şi un lucru nespus de mare.

Dar se cuvine ca redactorii şi editorii să fie curăţaţi de prejudecăţile egoismului şi a lăcomiei şi să fie înfrumuseţaţi cu podoaba dreptăţii şi a nepărtinirei. Trebuie să cerceteze cât se poate de bine orice lucru, pentru a fi bine informat despre adevărul faptelor, şi să le povestească în scris. În ceea ce priveşte persecuţiile tot ce au publicat ziarele, au fost în mare parte, lipsit de adevăr. Vorbele bune, şi adevărul, sunt pentru un om de rang şi situaţie înaltă, ca soarele când se ridică deasupra orizontului, pe cerul cunoştinţei”. Scrisoare Ţarázát.

CAPITOLUL X
CALEA SPRE PACE

„În ziua de azi, servitorul tău va veni desigur, pentru a reda viaţă lumei şi pentru a uni laolaltă pe toţi, pe toţi cei de pe faţa pământului. Ceea ce a vrut Domnul se va înfăptui şi vei vedea pământul ajuns asemănător cu Abhá (Preaslăvitul) Raiu.” - Bahá’u’lláh, în scrisoarea către Ra’is.

Vrajbă împotriva unirei.

În timpul vremurilor trecute, învăţaţii au închinat o mare parte din cercetările lor, studiului luptei pentru existenţă, în lumea vegetală şi animală şi mulţi, în complexitatea vieţei moderne au căutat călăuzire în principiile care s-au adeverit că domină formele inferioare ale vieţei. În acest chip au ajuns să socotescă rivalitatea şi lupta ca necesităţi ale vieţii şi nemiloasa eliminare a membrilor mai slabi ai societăţii ca un mijloc îngăduit, ba chiar necesar, pentru îmbunătăţirea rasei. Pe de altă parte, Bahá’u’lláh ne spune, că dacă dorim să urcăm scara progresului, în loc de a ne uita înapoi la lumea animală, trebuie să ne îndreptăm privirile înainte şi sus şi să luăm drept călăuză profeţii, iar nu fiarele. Principiile de unire, împăcare şi milă, propovăduite de preoţi, sunt pe de-a-ntregul opuse celor ce conduc lupta animală pentru apărarea propriei vieţi şi trebuie să alegem între ele, căci nu se pot contopi.

Iată ce spune ‘Abdu’l-Bahá:

„Nota ce domină în lumea animală, e lupta pentru existenţă - a cărei urmare e supravieţuirea celui mai destoinic. Legea supravieţuirei celui mai destoinic e sorgintea tuturor neînţelegerilor.E prilej de război şi de luptă, de ură şi de învrăjbire, printre oameni.

În viaţa naturei domneşte împlilarea, egoismul, vrajba, asuprirea, uzurparea drepturilor altora, şi alte fapte nemiloase care sunt cusururile vieţei animale. Aşadar, pe câtă vreme, obiceiurile vieţei naturei, vor juca un rol de frunte printre fiii oamenilor, vor fi cu neputinţă izbânda şi buna stare. Natura e războinică, naturei îi place vărsare de sânge, natura e tiranică căci natura nu cunoaşte pe Atotputernicul Dumnezeu.

De aceea, sunt fireşti în lumea animală, acele crunte însuşiri.

De aceea, Stăpânul omenirei, plin de iubire şi de milă, a orânduit ivirea profeţilor, şi revelaţiile din Cărţile Sfinte, astfel ca omenirea, prin educaţia divină să fie mântuită de păcatele naturei şi de întunericul ignoranţei, să fie întărită în virtuţi ideale şi în însuşiri spirituale şi să ajungă locul unde să răsară, toate simţirile milostive… Din nenorocire, se arată încă peste tot, printre neamurile pământului de sute de mii de ori, acele prejudecăţi neluminate, dezbinări nefireşti şi păreri învrăjbite, care împiedică progresul obştesc.

Această întârziere a progresului pricinuită de faptul că principiiile civilizaţiunei divine, sunt cu totul părăsite şi că sunt uitate învăţăturile profeţilor.” - Steaua Apusului, vol. VIII, pg.15.

Cea Mai Mare Pace.

În toate veacurile, profeţii lui Dumnezeu, au prevestit venirea unei „ere de pace pe pământ şi a bunei învoiri între oameni.” Precum am văzut, Bahá’u’lláh, în termenii cei mai înflăcăraţi şi plini de credinţă, întăreşte aceste profeţii şi declară că împlinirea lor se apropie.

Iată ce zice ‘Abdu’l-Bahá:

„În acea eră minunată, pământul se va preschimba şi omenirea se va împodobi în pace şi frumuseţe. Certurile, vrajba, omorurile vor fi înlocuite prin armonie, adevăr şi bună înţelegere, printre neamuri, popoare şi ţări, se vor statornici în sfârşit, războaiele vor dispărea cu totul… Pacea universală îşi va înălţa cortul în mijlocul pământului şi pomul binecuvântat al vieţii, se va lăţi într-atât, încât va umbri Răsăritul şi Apusul. Cei puternici şi cei slabi, cei bogaţi şi cei săraci, sectele învrăjbite şi neamurile dezbinate, care sunt ca lupul şi mielul, leopardul şi ciuta, leul şi viţelul se vor purta unul faţă de altul, cu cea mai deplină iubire, prietenie, dreptate şi nepărtinire. Lumea va fi plină de ştiinţă, de cunoştinţa realităţii şi a tainelor vieţei şi de cunoaşterea lui Dumnezeu.” - Răspunsuri la câteva întrebări, pg.73.

Prejudecăţi religioase.

Pentru a vedea mai limpede, cum s-ar putea înfăptui Pacea Cea Mare, să cercetăm mai întâi, pricinile de căpetenie, care au prilejuit în trecut războiul şi să vedem leacul ce-l propune Bahá’u’lláh, pentru fiecare din ele.

Una din cele mai însemnate pricini ale războiului au fost prejudecăţile religioase.

În această rivinţă, învăţăturile Bahá’í, arată desluşit că vrajba şi dezbinarea între popoare de religiuni şi secte deosebite, au fost totdeauna cauzate, nu de adevărata religie, ci tocmai de lipsa ei şi de înlocuirea ei cu prejudecăţi greşite, imitaţie şi rea interpretare.

În una din cuvântările sale la Paris, ‘Abdu’l-Bahá spune:

„Religia ar trebui să unească toate inimile şi să facă să dispară de pe faţa pământului cearta şi războiul; ar trebui să dea naştere spiritualităţii şi să aducă fiecărui suflet, viaţă şi lumină. Dacă religia ajunge o pricină de dezbinare, ură şi luptă, ar fi mai bine să ne lipsim de dânsa, şi a ne îndepărta de o asemenea religie, ar fi o faptă, în adevăr religioasă. Căci e vădit, că scopul unui leac, e de a vindeca, dar dacă leacul nu face decât să înrăiască boala, mai bine trebuie să ne lăsăm de el. Orice religie care nu e pricină de dragoste şi de unire nu e religie”. - Cuvântări la Paris, pg.180.

Într-alt loc spune: „De la începutul istoriei omenirei până azi, toate religiile de pe pământ, s-au blestemat una pe alta, şi s-au învinuit una pe alta, ca fiind greşite.

S-au ferit cu străşnicie una de alta în alt loc să caute să se cunoască, arătându-şi reciproc, înverşunare şi ură. Cercetează istoria, războaiele religioase. Unul, din cele mai mari războaie religioase, Cruciadele, a dăinuit, timp de 200 de ani. Uneori, Cruciaţii erau biruitori, omorau, jefuiau şi luau pe Mahomedani, prizonieri; alteori biruiau duşmanii la rândul lor, făcând mare prăpăd, şi vărsare de sânge, printre învinşi.

Astfel, s-a urmat timp de două veacuri, pe rând, luptând cu înverşunare, sau domolindu-se din pricina slăbirei, până când, s-au retras din Răsărit Europenii creştini, lăsând în urma lor, cenuşă şi pustiire, şi găsindu-şi ţările, într-o stare de mare tulburare şi răzvrătire. Şi aceasta n-a fost decât unul dintre răzoaiele religioase.

Au fost multe războaie religioase. Nouă sute de mii de martiri ai cauzei Protestante, au murit în lupta dintre două religii Creştine, cea Catolică şi cea Protestantă. Şi câţi lâncezeau în temniţă! Cât de nemilos se purtau faţă de prizonieri! Şi toate în numele religiei!

Creştinii şi Mahomedanii, socoteau pe Evrei ca fii ai satanei şi duşmani ai lui Dumnezeu. De aceea îi blestemau şi-i prigoneau. Un mare număr de Evrei au fost ucişi, casele lor au fost arse şi jefuite, şi copii lor, luaţi prizonieri. Evreii, pe de altă parte, socoteau pe Creştini ca eretici şi pe Mahomedani ca duşmani şi nimicitori ai legei lui Moise; de aceea au adus din ceruri răzbunarea asupra lor şi îi blestemă până în ziua de azi.

Când s-a ivit la Răsărit lumina lui Bahá’u’lláh, el a vestit făgăduiala unirei neamului omenesc. Vorbi către întreaga omenire, zicând: „Sunteţi toţi, roadele aceluiaşi arbore. Nu sunt doi arbori, unul al milostivirei dumnezeieşti şi celălalt al lui Satan”. Trebuie, aşadar, să avem cea mai desăvârşită iubire, unii către alţii. Nu trebuie să privim pe nici un popor, ca popor al lui Satan, ci să privim şi să recunoaştem în fiecare, un popor al lui Dumnezeu. Cel mult putem spune aceasta: unii nu ştiu, şi trebuiesc călăuziţi. Alţii sunt ignoranţi şi trebuiesc luminaţi. Unii sunt ca copiii, şi trebuiesc ajutaţi, să ajungă vârstnici. Unii sunt bolnavi, starea lor morală e nesănătoasă, trebuiesc căutaţi, până li se îmbunătăţesc moravurile. Dar omul bolnav nu e vrednic de ură, pentru că e bolnav; copilul nu trebuie ţinut de rău, pentru că e copil, şi cel neştiutor nu trebuie dispreţuit, pentru că n-are ştiinţă. Trebuie căutaţi de boală, educaţi, ridicaţi şi ajutaţi cu dragoste. Trebuie făcut orice, ca omenirea să trăiască sub umbra lui Dumnezeu, în cea mai desăvârşită apărare şi într-o fericire de soiul cel mai înalt”. - Steaua Apusului, vol. VIII, pg.76.

Prejudecăţi de rasă şi de patrie.

Principiul Bahá’í al unităţii neamului omenesc, loveşte la rădăcină, o altă pricină de războire, anume, prejudecăţile de rasă. Unele rase s-au socotit ca superioare celorlalte, şi au luat drept adevăr, pe baza „supravieţuirei celui mai destoinic” că întâietatea lor le dă dreptul să asuprească spre folosul lor, sau chiar să nimicească, rasele mai slabe. Multe din paginile cele mai negre ale istoriei omenirei, sunt pilde de nemiloasa aplicare a acestui principiu. După vederile Bahá’í, orice neam de oameni, e deopotrivă vrednic de preţuire în faţa lui Dumnezeu. Toate au minunate însuşiri înnăscute, care nu au nevoie decât de o educaţie potrivită pentru a se dezvolta, şi fiecare poate juca un rol, care în loc de a sărăci, va îmbogăţi şi va desăvârşi viaţa celorlalte făpturi. Iată ce spune ‘Abdu’l-Bahá:

„În ceea ce priveşte prejudecata de rasă: e o părere, o superstiţie şi nimic alt, căci Dumnezeu ne-a creat pe toţi de aceeaşi rasă… La început, nu erau hotare nici graniţe, între deosebitele ţări; nici o parte a pământului, nu aparţinea unui popor mai mult decât altuia. În ochii lui Dumnezeu, nu e nici o deosebire, între feluritele rase.

De ce să născocească omul, o astfel de prejudecată? Şi cum putem să îndreptăţim un război pricinuit de asemenea păreri greşite? Dumnezeu, nu a creat pe oameni, ca să nimicească unii pe alţii. Toate rasele, triburile, sectele şi clasele sociale, au o parte egală în dărnicia Tatălui lor Ceresc.

Singura adevărata deosebire, stă în credincioşie, şi în supunerea faţă de legile lui Dumnezeu. Unii seamănă cu nişte făclii aprinse; alţii strălucesc ca nişte stele, pe cerul omenirei.

Cei ce iubesc neamul omenesc, aceia sunt oamenii de seamă din orice rasă ar face parte, oricare ar fi neamul, crezul sau culoarea lui ‘. - Cuvântări la Paris, pg. 136.

Tot aşa de primejdios, ca prejudecata de rasă, e şi prejudecata politică sau patriotică. A sosit astăzi vremea când strâmtul patriotism naţional ar trebui să se contopească în patriotismul mai larg, al cărui patrie este lumea întreagă. Iată ce spune Bahá’u’lláh:

„În vremurile de demult se spusese că: a-şi iubi ţara e o datorie”, dar Graiul Cel Preamărit, a spus în ziua acestei Manifestări: „Slava nu e a acelui care-şi iubeşte ţara în care s-a născut, ci Slava e a aceluia care iubeşte neamul omenesc”. Prin aceste înalte cuvinte, a arătat păsărilor sufletului un zbor nou şi a şters din Carte, îngrădirile oarbe şi strălucirile”. - Scrisoare despre lume.

Năzuiţe teritoriale.

Numeroase au fost războaiele ce s-au dezlănţuit din pricina unei bucăţi de pământ, a cărei stăpânire, a fost dorită de două sau mai multe naţiuni potrivnice. Lăcomia a fost o tot atât de mare pricină de vrajbă între neamuri ca şi între oameni. După părerile Bahá’í, pământul după dreptate nu aparţine unor oameni sau unor neamuri, ci întregii omeniri; ba la drept vorbind aparţine numai lui Dumnezeu, şi oamenii nu sunt decât nişte arendaşi ai Lui.

Cu prilejul bătăliei de la Benghazi, iată ce spune ‘Abdu’l-Bahá :

„Vestea bătăliei de la Benghazi, îmi îndurerează inima. Mă miră sălbăticia omenească ce se mai vede pe pământ: Cum e cu putinţă ca oamenii să lupte de dimineaţa până seara, ucigându-se, vărsând sângele semenilor lor? Şi din ce pricină? Pentru a dobândi stăpânirea unei bucăţi de pământ! Până şi animalele când se luptă, au o pricină imediată şi mai îndreptăţită pentru înverşunarea lor. Cât e de grozav să vezi, că oamenii care fac parte din împărăţia cea înaltă, pot să se coboare până la ucidere şi până la nimicirea semenilor lor, pentru stăpânirea unei fâşii de pâmănt - cea mai înaltă dintre făpturile lumii, luptându-se pentru a dodândi cea mai de jos formă a materiei, pământul.

Pământul nu aparţine unui popor, ci tuturor popoarelor. Pământul nu e locuinţa omului, ci mormântul lui.

Oricât de mare ar fi un cuceritor, oricât de multe ţări ar robi, nu e în stare să păstreze nimic din toate acele ţări, jefuite, nimic decât o bucăţică mică, - mormântul lui.

Dacă e nevoie de mai mult pământ, pentru a îmbunătăţi traiul poporului, pentru a răspândi civilizaţia… desigur că s-ar putea dobândi cu pace, mărirea teritoriului. Însă războiul se face pentru a satisface, ambiţiile oamenilor. Pentru a aduce foloase materiale, unui număr mic de oameni, se pricinuiesc nespuse suferinţe unui mare număr dintre semenii lor, se frâng inimile a sute de bărbaţi şi femei… Vă poruncesc ca fiecare dintre voi, să-şi încordeze toate puterile inimei asupra iubirei şi a unirei. Când se iveşte vreun gând de război, ridicaţi împotriva lui, un şi mai puternic gând de pace. Orice gând de ură trebuie nimicit, de către un mai puternic gând de iubire. Când scot sabia ostaşii lumii pentru a ucide, să-şi strângă mâna între ei, ostaşii lui Dumnezeu. Astfel ar dispare toată sălbăticia oamenilor, prin milostivirea lui Dumnezeu, care lucrează prin mijlocirea celor cu inima curată, şi cu adevărul în suflet. Să nu crezi că pacea lumei, este un ideal cu neputinţă de atins. Nimic nu e cu neputinţă, divinei bunăvoinţe a lui Dumnezeu.

Dacă doreşti din toată inima, prietenie cu toate neamurile de pe pământ, gândul dumitale spiritual şi pozitiv se va răspândi, are să ajungă cu încetul şi dorinţa altora şi se va întări tot mai mult, până va cuprinde minţile tuturor oamenilor.” - Cuvântări la Paris, pg. 23.

Limba universală.

După ce am aruncat o privire asupra celor mai însemnate pricini ale războaielor şi asupra chipului de a le înlătura, putem acum lua în cercetare câteva propuneri precise, făcute de Bahá’u’lláh în vederea dobândirei Păcii Cele Mari.

Prima e privitoare la alcătuirea unei limbi auxiliare universale. Bahá’u’lláh pomeneşte de aceasta în Cartea sa Aqdas şi în multe dintre scrisorile lui.

Astfel în Scrisoarea Ishráqát, spune următoarele:

„A şasea Ishráq (Strălucire) e Bunăînvoire şi Unire între oameni. În toate timpurile, au fost luminate toate locurile pământului, de către strălucirea Unirei şi cel mai puternic mijloc pentru a dobândi, e putinţa de a-şi înţelge unul altuia, graiul şi scrisul. Şi în mai multe rânduri, în scrisorile noastre, am poruncit membrilor Casei Dreptăţii, sau să aleagă una din limbile cunoscute până azi, sau să alcătuiască una nouă şi în acelaşi fel să adopte un scris comun, pe care se predea copiilor din toate şcolile din lume, astfel ca lumea întreagă să fie ca o singură ţară, şi un singur cămin.”

Cam pe vremea când a fost dată întâia oară lumei, această poruncă a lui Bahá’u’lláh, se năştea în Polonia, un băiat numit Ludovic Zamenhof, care era menit să joace un mare rol, în împlinirea acelei porunci. Chiar din copilărie, ideea unei limbi universale, ajunsese un scop precumpănitor în viaţa lui Ludovic Zamenhof şi urmările neîncetatei lui străduinţe, au fost alcătuirea şi larga răspândire, a limbei cunoscute sub numele de Esperanto, care a înfruntat neştirbită, trecerea a patruzeci de ani şi care s-a dovedit a fi un foarte folositor mijloc de comunicare, internaţional. Poate fi uşor învăţată, într-un timp de vreo douăzeci de ori mai scurt, decât timpul necesar pentru a învăţa limba engleză, franceză sau germană.

La un banchet esperantist, dat la Paris, în februarie 1913, ‘Abdu’l-Bahá a spus:

„În ziua de azi, una din cele mai mari pricini ale neînţelegerii din Europa, e deosebirea de limbă. Noi zicem cutare om e italian, cutare e german, apoi ne întâlnim cu un englez şi mai apoi cu un francez. Cu toate că fac parte din aceeaşi rasă, deosebirea de grai, e o mare stavilă între ei. Dacă s-ar fi răspândit limba auxiliară universală, ei toţi ar fi socotiţi la fel.

Sfinţenia sa Bahá’u’lláh, a spus despre această limbă universală acum vreo patruzeci de ani şi mai bine, că până nu se va adopta o limbă universală, nu se va putea înfăptui o adevărată unire, între diferite părţi ale lumii, căci am văzut că, neînţelegerea împiedică popoarele de a se contopi, iar acele neînţelegeri, nu vor dispărea decât prin mijlocirea unei limbi auxiliare internaţionale.

Dealtfel, popoarele din Răsărit, nu au cunoştinţă deplină de cele ce se întâmplă în Apus şi nici Apusenii nu pot intra în legături prieteneşti cu Răsăritenii; gândurile lor sunt închise într-un chivot şi limba internaţională va fi cheia care-l va putea deschide.

Dacă am fi stăpâni pe o limbă universală, cărţile Apusene ar putea fi uşor traduse în acea limbă şi popoarele răsăritene, ar lua cunoştinţă de conţinutul lor. De asemenea şi cărţile răsăritene, ar putea fi traduse în acea limbă, spre folosul popoarelor din Apus. Cel mai mare mijloc de propăşire spre unirea Răsăritului cu Apusul, va fi un grai comun. Va face din lumea întreagă un singur cămin şi va fi cel mai puternic imbold spre progres. Va ridica standardul unităţii neamului omenesc. Va face din pământ, o singură bogăţie stăpânită laolaltă. Va fi prilej de dragoste, între copiii oamenilor. Va întemeia prietenia între oamenii de rasă deosebită.

Acum să mulţumim lui Dumnezeu, că domnul Zamenhof a inventat limba esperanto. Cuprinde într-însa potenţial toate însuşirile necesare ca să poată ajunge un mijloc universal de comunicare. Trebuie să-i mulţumim toţi şi să-i fim recunoscători pentru vrednica lui strădanie, căci dânsa, a slujit destoinic pe semenii săi. Limba esperanto va ajunge universală, prin neobosita muncă a adepţilor ei, şi prin jertfele lor. Aşadar, trebuie ca fiecare să înveţe această limbă, şi s-o răspândească cât va putea aşa ca zi cu zi să pătrundă peste tot, să fie primită de toate naţiunile şi cârmuirile din lume şi să facă parte din programele şcolare ale tuturor statelor. Nădăjduiesc că esperanto va fi adoptată ca limbă internaţională în toate viitoarele conferinţe şi congrese, astfel încât fiecare ţară să nu aibă nevoie să cunoască decât două limbi - una limba proprie şi cealaltă limba internaţională. Atunci se va statornici deplina unire între toate popoarele din lume. Gândiţi-vă cât de greu este azi, de a intra în legătură cu diferite naţiuni. Dacă învaţă cineva cincizeci de limbi, tot nu va putea să străbată o ţară, a cărei limbă nu o cunoaşte. De aceea nădăjduiesc că veţi face cele mai mari sforţări, ca să se răspândească cât mai departe, limba esperanto.”

Pe când încuraja astfel răspândirea limbii esperanto, ‘Abdu’l-Bahá îşi dădea seama că ar trebui să fie dezvoltată, îmbunătăţită şi bine lămurită, înainte de a putea împlini toate nevoile unui mijloc de comunicare, universal.

În una din convorbirile lui din Londra iată ce spune:

„Dragostea şi strădania depuse pentru esperanto, nu vor fi pierdute, dar nici un om, nu poate singur, să alcătuiască o limbă universală. Trebuie să fie alcătuită dintr-un consiliu care să reprezinte toate naţiunile şi trebuie să cuprindă cuvinte din diferite limbi.” - ‘Abdu’l-Bahá la Londra, pg.95.

Dezvoltarea limbii esperanto, se înfăptuieşte astăzi sub călăuzirea unui „Lingva Komitato”, internaţional şi an cu an se îmbogăţeşte şi i se măreşte vocabularul, prin adăugirea de rădăcini, luate din diferite limbi.

Liga Naţiunilor.

O altă propunere adesea şi puternic susţinută de Bahá’u’lláh, a fost înfiinţarea unei Lige Universale a Naţiunilor, pentru menţinerea păcii universale.

Într-o scrisoare către Regina Victoria, scrisă în 1865, el spune următoarele:

„O, adunare a cârmuitorilor! Împăcaţi-vă neînţelegerile şi atunci n-o să mai aveţi nevoie de un mare număr de luptători, nici de echipamentele lor, ci numai atât cât trebuie, pentru a vă apăra ţara şi poporul…

Fiţi uniţi, o adunare a Suveranilor! Căci astfel vântul dezbinărei se va potoli între voi şi popoarele din jurul vostru, vor cunoaşte liniştea…

Dacă s-ar ridica unul din voi, împotriva celorlalţi, ridicaţi-vă voi, toţi, laolaltă, împotriva lui, căci asta n-ar fi nimic, decât o netăgăduită dreptate.”

În 1875, ‘Abdu’l-Bahá, dădu schiţa unei viitoare Lige Universală a Naţiunilor, care e deosebit de interesant în ziua de azi, având în vedere, încercările temeinice ce se fac acum, pentru a înfăptui o asemenea ligă.

Iată ce scrie:

„Da, flamura adevăratei civilizaţii, va fi ridicată în mijlocul lumei, atunci când câţiva vrednici cârmuitori cu înalte năzuinţe, aştrii strălucitori ai lumei avântului umanitar, se vor ridica cu neclintită hotărâre şi cu iscusită putere a minţii pentru binele şi fericirea întregului neam omenesc, şi vor alcătui o conferinţă în vederea păcii universale; când vor fi pe deplin stăpâni pe mijloacele de a impune vederile lor, când vor statornici unirea statelor din lume şi vor încheia un tratat definitiv şi o strânsă alianţă între ele, în condiţiuni ce nu se vor putea călca. Când întregul neam omenesc va fi întrebat de părerea lui, prin reprezentanţii săi, şi va fi îndemnat să se supună acestui tratat, care în adevăr va fi un tratat de pace universală, şi care va fi socotit ca sacru de către toate popoarele de pe pământ, atunci ar fi de datoria puterilor unite ale întregei lumi să poarte de grijă ca acest mare tratat să fie întărit şi să dăinuiască.

Într-un astfel de tratat universal, ar trebui ca graniţele şi hotarele tuturor ţărilor din lume, să fie statornicite, precum şi legile şi regulamentele tuturor guvernelor; toate convenţiile şi afacerile de stat şi învoielile între deosebitele guverne, ar trebui cercetate şi hotărâte în chip nestrămutat; armamentul fiecărei ţări, ar trebui de asemenea fixat odată pentru totdeauna, căci dacă s-ar întâmpla ca într-o ţară, să crească tot mai mari pregătirile de război,ar fi o pricină de îngrijorare, pentru celelalte state. Temelia acestei puternice alianţe, ar trebui atât de bine statornicită, încât dacă un stat oarecare, ar călca unul din articolele tratatului celelalte naţiuni ale pământului s-ar ridica şi l-ar sili să se supună. Da, întregul neam omenesc şi-ar încorda împreună puterile pentru a îngenunchia acel guvern.

Dacă s-ar întrebuinţa un astfel de leac, pentru trupul bolnav al omenirei ar fi mijlocul unei vindecări neîncetate şi statornice, prin răspândirea unei împăciuiri universale.” (Vezi Forţele misterioase ale civilizaţiei, pg.134-140)

Arbitraj internaţional.

Bahá’u’lláh susţine de asemenea instiuirea unei cărţi internaţionale de arbitraj, astfel ca neînţelegerile ce se ivesc între naţiuni, să poată ajunge la o învoială potrivit cu dreptatea şi cu buna chibzuire, în loc de a se face apel la grozăviile unui război.

Într-o scrisoare către Secretarul Conferinţei de la Mohonk privitoate la arbitrajul internaţional, în august 1911, ‘Abdu’l-Bahá, spune următoarele:

„Acum vreo cincizeci de ani, în Cartea Aqdas, Bahá’u’lláh porunci popoarelor să întemeieze o pace universală, şi pofti toate naţiunile la un ospăţ al arbitrajului internaţional, ca, neînţelegerile asupra graniţelor, asupra avutului şi a precumpănirilor şi a tuturor punctelor de o însemnătate de căpetenie, dintre neamuri, să fie judecate de către o curte internaţională de arbitraj şi de justiţie, şi ca nici o ţară să nu îndrăznească să refuze a se supune, hotărârilor astfel statornicite. Dacă s-ar isca, vreo ceartă între două naţiuni, trebuie judecată de această curte internaţională şi sentinţa trebuie dată de judecător ca în orice litigiu ivit între doi indivizi. Dacă se întâmplă vreodată ca o naţiune să îndrăznească a călca o asemenea hotărâre, toate celelalte naţiuni trebuie să se ridice, pentru a înăbuşi această răzvrătire.”

Într-alt loc, în Cuvântări la Paris, în 1911, ‘Abdu’l-Bahá zice:

„Un tribunal suprem va fi înfiinţat de popoare şi de guverne, compus din membri aleşi de fiece ţară şi de fiece guvern. Membrii acestui mare consiliu, se vor aduna în bună învoire. Şi toate neînţelegerile iscate între naţiuni, vor fi supuse acestei curţi, care va avea drept menire, de a împăca prin arbitraj tot ce ar putea fi altfel, pricina unui război. Menirea acestui tribunal ar fi, de a împiedica războaiele.” - Cuvântări la Paris, pg.145.

Cu un sfert de veac, înainte de înfiinţarea Ligei Naţiunilor se instituise la Haga, o Curte de Arbitraj Internaţional (1900) şi multe tratate de arbitraj au fost iscălite, dar multe din ele, nu ajung la lărgimea de vederi, propuse de Bahá’u’lláh. Nu s-a înfăptuit între două mari Puteri, nici un tratat de arbitraj, în care să fie cuprinse toate punctele de dezbătut Neînţelegerile privitoate la „interesele vitale”, „cinstea” şi „neatârnarea”, erau cu dinadinsul lăsate la o parte. Nu numai atât, dar orice garanţie temeinică asigurând că naţiunile vor ţine seamă de hotărârile tratatelor, lipsea cu totul. În propunerea Bahá’í, pe de altă parte neînţelegerile privitoare la graniţe, la cinstea naţională, şi la orice interes vital sunt cu tot dinadinsul puse în cercetare şi orice învoială va avea la spatele lor drept garanţie Liga Naţiunilor Lumii întregi. Numai când se vor ţine pe deplin în seamă aceste propuneri, va ajunge arbitrajul internaţional la desăvârşita dezvoltare a binefăcătoarei lui înrâuriri şi în sfârşit va fi izgonit din omenire blestemul războiului.

Limitarea armamentelor.
Iată ce spune ‘Abdu’l-Bahá:

„Toate guvernele din lume, printr-o învoială obştească, trebuie să hotărască dezarmarea simultan. N-ar fi de nici un folos, dacă unul ar depune armele şi altul ar refuza s-o facă. Toate naţiunile din lume, trebuie să se înţeleagă împreună, în privinţa acestui punct de supremă însemnătate, astfel ca să poată părăsi toţi deodată, ucigătoarele arme, ale măcelurilor omeneşti.

Pe câtă vreme Liga Naţiunilor îşi va mări bugetul militar şi naval, celelalte naţiuni vor fi nevoite să ia parte la această întrecere nebună, închipuindu-şi că aceasta este interesul lor firesc.” - jurnalul lui Mirzá Ahmad Sohrab, 11-14 mai, 1914.

Ne-împotrivire.

Bahá’íi, în calitatea lor de comunitate religioasă, şi din porunca lui Bahá’u’lláh, au părăsit cu totul întrebuinţarea forţei armate în slujba intereselor lor, chiar în cazurile de strictă apărare. În Persia, multe mii de Bábi şi de Bahá’í, au suferit o moarte sângeroasă, din pricina credinţei lor. La începutul Mişcării, Bábii, în mai multe rânduri şi-au apărat familia şi propria lor viaţă cu sabia, cu multă vitejie şi îndrăzneală.

Bahá’u’lláh însă nu îngădui aceasta.
Iată ce scrie ‘Abdu’l-Bahá:

„Când apăru Bahá;u;lláh, declară că răspândirea adevărului prin astfel de mijloace, nu trebuie îngăduită cu nici un chip, chiar pentru apărarea vieţii. El desfiinţă legea sabiei precum şi porunca „Războiului Sfânt”.

„Dacă sunteţi ucişi”, zice el, „e mai bine pentru voi decât a ucide. Prin statornicia şi temeinicia credinţei, trebuie răspândită Cauza lui Dumnezeu. Dacă cei credincioşi se ridică fără teamă şi fără şovăire, cu desăvârşită nepăsare faţă de cele lumeşti pentru a premări Cuvântul lui Dumnezeu, şi întorcându-şi privirile de la orice e pământesc, iau asupra lor, să slujească cu dragoste pe Domnul, ajutaţi de puterea Lui, atunci vor face să triumfe Cuvântul lui Dumnezeu. Aceste fiinţe binecuvântate, aduc prin sângele lor, mărturie adevărului Cauzei, şi stau chezaşi prin adâncimea credinţei lor, prin jertfirea şi statornicia lor. Dumnezeu singur îşi poate răspândi Cauza şi învinge potrivnicii. Nu dorim alt apărător decât pe El, şi purtându-ne viaţa în mâini, putem înfrunta pe duşmani şi primi cu bucurie o moarte de martir.” (scris de ‘Abdu’l-Bahá pentru această carte).

Bahá’u’lláh, a scris către unul din prigonitorii cauzei, următoarele:

„Dumnezeule Mare! Această mişcare n-are nevoie de arme. Toate strădaniile ei sunt pentru pacea lumei. Oştirile ei, sunt faptele bune; armele ei sunt lucrările bune; generalii ei sunt, frica lui Dumnezeu. Fericit cel ce e drept.

Pe Dumnezeu! Aceşti oameni, prin răbdarea, prin liniştea, prin resemnarea şi prin mulţumirea lor, au ajuns nişte manifestări ale dreptăţii.

Supunerea lor a ajuns atât de departe încât mai degrabă se lasă ucişi decât să ucidă; în timpul când aceşti asupriţi ai pământului s-au supus la chinuri ce nu s-au mai pomenit în istoria lumei, şi pe care ochii neamurilor nu le-au mai văzut până acuma.

Cum au putut să rabde aşa îngrozitoare nenororciri, fără a întinde mâna ca să se apere? Care a fost pricina resemnării şi a liniştei lor? Au fost necontenitele interdicţii date de Pana Slavei, căci ele au apucat în mână hăţurile poruncilor cu puterea şi tăria unui Stăpân al lumei”. - L’Epitre au fils de Loup.

Bunele urmări, ale politicei de neîmpotrivire a lui Bahá’u’lláh, s-au adeverit mai demult. Pe urma fiecărui Bahá’í martirizat în Persia, credinţa Bahá’í, a primit în turma ei, o sută de noi credincioşi iar felul nespăimântat şi plin de bucurie cu care aceşti martiri au aruncat coroana vieţii lor, la picioarele Stăpânului lor, a dăruit lumii cea mai limpede dovadă, că găsiseră o viaţă nouă, în care moartea nu insuflă groază, o viaţă nespusă plinătate şi fericire, pe lângă care plăcerile pământului nu sunt decât cenuşă, iar cele mai diavoleşti chinuri ale trupului, nimicuri uşoare ca aerul.

Războiul îndreptăţit.

Cu toate că Bahá’u’lláh, ca şi Hristos, sfătuieşte pe credincioşii lui şi ca indivizi şi ca comunitate religioasă, să arate duşmanilor lor, iertare şi neîmpotrivire, îi învaţă că e datoria comunităţii să împiedice nedreptatea şi asupririle. Dacă sunt prigoniţi şi vătămaţi indivizii, se cuvine să ierte şi să se oprească de la răzbunare, dar nu se cuvine ca o comunitate să îngăduie ca jaful şi omorulsă se dezlănţuie nestânjenit între graniţele ei. E datoria unei bune cârmuiri să împiedice faptele rele, şi să pedepsească pe răufăcători 1). Lucrurile stau la fel şi în comunităţile alcătuite de naţiuni. Dacă una din ele asupreşte sau vatămă pe alta, e de datoria tuturor celorlalte se unească împreună pentru a împiedica asemenea împilare. Iată ce scrie ‘Abdu’l-Bahá:

1) Vezi paragraful despre purtarea faţă de criminali, pg 146

„S-ar putea întâmpla ca la un moment dat, triburi sălbatice şi războinice să atace o grupare politică, cu gândul de a măcelări pe membrii ei; în astfel de împrejurări, apărarea e necesară’. - Cuvântări la Paris, ediţia IV-a, p.170.

Până acuma, obiceiul omenirei a fost că dacă o naţiune atacă pe alta, toate celelalte neamuri din lume, să rămână neutre, şi să nu ia nici o răspundere în această întâmplare, dacă propriile lor interese nu erau atinse sau ameninţate.

Toată greutatea apărării era lăsată naţiunei atacate, oricât de slabă şi neputincioasă ar fi fost. Învăţăturile lui Bahá’u’lláh, schimbă cu totul această stare de lucruri şi aruncă răspunderea apărării, nu numai asupra naţiunei atacate, ci şi asupra tuturor celorlalte, individual sau colectiv. Deoarece întreaga omenire e o singură comunitate, orice atatc împotriva unei naţiuni, e împotriva comunităţii şi trebuie susţinută de către comunitate.

Dacă ar fi peste tot recunoscută şi ţinută în seamă această doctrină, orice naţiune care ar plănui o agresiune împotriva alteia, ar şti dinainte că va avea de luptat, nu numai cu acea naţiune, dar cu întreaga grupare a tuturor naţiunilor din lume. Această siguranţă ar fi de ajuns, pentru a ţine pe loc chiar şi pe cea mai îndrăzneaţă şi războinică, dintre naţiuni. Când se va înfăptui o ligă destul de puternică a naţiunilor iubitoare de pace, războiul va ajunge să fie ceva al trecutului.

În timpul perioadei de trecere de la vechea stare de anarhie internaţională la starea de solidaritate internaţională, tot se vor ivi agresiuni armate; în asemenea împrejurări, va fi o adevărată datorie, să se pună în joc, întru apărarea dreptăţii internaţionale a păcii şi a unirii, orice măsuri silnice, fie militare, fie de alt soi. ‘Abdu’l-Bahá scrie că în asemenea caz:

„Chiar războiul e uneori, marea temelie a păcii, şi printr-însul ceva se dărâmă, pentru a se reclădi… poate că acel război e în esenţa lui, în armonie cu melodia păcii; şi atunci înverşunarea e adevărată bunătate, prigonirea e dreptate, şi războiul e sorgintea unei împăcări. În ziua de azi, datoria unui rege puternic, e de a apropia pacea universală; căci în adevăr aceasta ar însemna libertatea tuturor popoarelor din lume’. - Misterioasele Puteri ale Civilizaţiei.

Unirea Răsăritului cu Apusul.

Un alt factor, care va ajuta la înfăptuirea păcii universale, e legătura ce trebuie statornicită între Apus şi Răsărit. Pacea Cea Mare, nu e numai încetarea luptelor armate, ci o rodnică unire şi inimoasă conlucrare a ţărilor de pe pământ despărţite până acuma ceea ce va avea cele mai nepreţuite urmări.

În una din convorbirile sale de la Paris, ‘Abdu’l-Bahá, spune următoarele:

„În vremea trecută, precum şi azi, Soarele Adevărului, a strălucit totdeauna pe zările Răsăritului.

La Răsărit a apărut Moise pentru a călăuzi şi a învăţa pe popor. Pe zările Răsăritene, a apărut Dumnezeul Hristos. Mahomed a fost trimis unui neam Răsăritean. Báb a apărut în ţara Răsăriteană a Persiei. Bahá’u’lláh a trăit şi a propovăduit într-o ţară Răsăriteană. Toţi marii învăţători ai spiritualităţii, s-au ivit la Răsărit.

Însă cu toate că Soarele lui Hristos s-a ivit laRăsărit, strălucirea Lui s-a răspândit în Apus, unde s-a văzut mai limpede, lumina slavei Lui. Dumnezeiasca strălucire a învăţăturii Lui, a sclipit cu mai multă putere în lumea Apuseană, unde a propăşit mai repede decât în ţara în care apăruse.

În ziua de azi, Răsăritul are nevoie de progres material, iar Apusul de un ideal spiritual. Ar fi bine ca Apusul să se întoarcă spre Răsărit, pentru a primi lumină, şi să-i dea în schimb cunoştinţele sale ştiinţifice. Trebuie să se facă acest schimb de daruri. Răsăritul şi Apusul trebuie să se unească, pentru a-şi dărui unul altuia, ceea ce le lipseşte. Această unire, va avea drept urmare adevărata civilizaţie, în care orice e spiritual se adevereşte şi se îndeplineşte în lumea materială. Primind astfel, unii de la alţii daruri, se va înfăptui cea mai mare armonie, toate neamurile vor fi unite, se va ajunge la o stare de mare desăvârşire, toate se vor aşeza pe neclintite temelii, şi această lume va ajunge la o oglindă strălucitoare, în care să se răsfrângă însuşirile lui Dumnezeu.

Noi toţi, neamurile de la Apus şi de la Raăsărit, trebuie să ne străduim zi şi noapte, din toată inima şi din toto sufletul, pentru a ajunge la acest ideal, şi pentru a întări legătura între toate neamurile de pe pământ. Toate inimile atunci vor fi împrospătate, toţi ochii vor fi deschişi, se va dobândi cea mai minunată putere, şi va fi asigurată fericirea omenirei… Acesta e Raiul care va veni pe pământ, când tot neamul omenesc va fi adunat laolaltă sub Cortul Unirei în Împărăţia strălucirei”. Cuvântări la Paris, pg. 17.

CAPITOLUL XI
DIVERSE PORUNCI ŞI ÎNVĂŢĂMINTE

„Află că în fiece veac şi în fiece stare, toate poruncile divine se schimbă, şi se prefac, potrivit cu nevoile vremei, afară de legea iubirei, care asemenea unui izvor, curge neîncetat şi nu e niciodată atinsă de schimbare”. Bahá’u’lláh.

Viaţa monahală.

Bahá’u’lláh, ca şi Mohamed, opreşte pe credincioşii lui, de a duce o viaţă monahală şi departe de lume.

Citim în Scrisoare lui către Napoleon III:

„Zi: O, adunare de monahi! Nu vă închideţi în chilii şi mănăstiri; dimpotrivă, părăsiţi-le la porunca mea şi apucaţi-vă de ceea ce foloseşte sufletului vostru şi sufletelor oamenilor.

Intraţi în legătura căcătoriei, ca să se ridice altul în locul vostru, căci noi v-am oprit de la necurăţie şi v-am poruncit credincioşie. Aţi urmat propriile voastre căi, şi aţi lăsat la spatele vostru, căile Domnului. Temeţi-vă de Domnul şi nu vă smintiţi. De n-ar fi oameni, cine ar pomeni de numele Meu, în ţara Mea, şi cum s-ar putea dezvălui tuturor însuşirile şi atributele Mele? Cugetaţi şi nu fiţi dintre acei ce dorm, sau privesc printr-un văl! Cel ce nu se căsătoreşte (adică Iisus) n-a găsit un loc în care să locuiască, nici un adăpost unde să-Şi culce capul, şi aceasta din pricina celor înfăptuite de mâinile trădărei. Sfinţenia sufletului Lui, nu atârna de ceea ce noi am cunoscut sau preţuit într-o zadarnică nălucire, ci mai degrabă atârna de ceea ce Noi avem.

Cereţi, ca să vi se îngăduie să pricepeţi Înălţimea Lui, care întrece tot ce e cunoscut pe pământ. Binecuvântaţi cei ce ştiu!”

Nu se pare ciudat ca sectele creştine să fi înfiinţat viaţa monastică şi necăsătoria clericilor, când vedem că Iisus şi-a ales drept apostoli oameni căsătoriţi şi că El şi apostolii Lui au dus o viaţă de neîncetată muncă binefăcătoare, amestecându-se cu apropiată prietenie, printre popor?

Citim în Qur’an-ul Mahomedan:

„Am dat lui Iisus, fiul Mariei, Evanghelia, şi am pus în inimile celor care L-au urmat, bunătate şi milă; cât despre viaţa monahică, au născocit-o ei singuri. Noi le-am poruncit numai, să dorească a plăcea lui Dumnezeu, dar ei n-au ţinut seamă de aceasta, aşa cum ar fi trebuit”. (Qur’an, vezi c. VII. 27).

Oricum ar fi fost îndreptăţită viaţa monahică, în vremile trecute şi în împrejurările de demult, Bahá’u’lláh declară, că acum nu mai e îndreptăţită.

Într-adevăr, pare vădit că plecarea dintre semenii lor, a oamenilor celor mai cucernici şi temători de Dumnezeu, şi părăsirea datoriilor şi a răspunderilor unui tată de familie, nu poate avea ca urmare, decât sărăcirea spirituală a neamului.

Căsătoria.

Învăţămintele Bahá’í, îndeamnă la monogamie, şi Bahá’u’lláh face să depindă căsătoria de consimţământul ambelor părţi, şi a părinţilor.

În Cartea Aqdas spune:

„Într-adevăr în Cartea Bayán (Revelaţia lui Báb) hotărârea se mărgineşte la consimţământul celor două părţi. (logodnicul şi logodnica) Deoarece am dorit să întemeiem, dragostea, prietenia şi unirea între oameni,am făcut să stăruie căsătoria şi de voinţa părinţilor, ca să neferim de duşmănie şi de vrajbă”.

În această privinţă, iată ce răspunde ‘Abdu’l-Bahá la o întrebare:

„În ceea ce priveşte căsătoria, potrivit cu legea lui Dumnezeu: Mai întâi trebuie să-ţi alegi o soţie şi apoi, totul va atârna de consimţământul tatălui şi a mamei. Înainte de alegerea dumitale, ei n-au nici un drept să se amestece”. - Scrisorile lui ‘Abdu’l-Bahá, vol. III, p. 563.

‘Abdu’l-Bahá, spune, că din pricina acestei chibzuiri a lui Bahá’u’lláh, starea de neprietenie dintre socri şi tinerii căsătoriţi, care a ajuns proverbială în ţările Creştine şi Mahomedane, e aproape necunoscută printre Bahá’í, iar divorţurile sunt de asemeni foarte rare. Iată ce scrie în privinţa căsătoriei:

„Logodna Bahá’í e deplină învoire şi desăvârşita consimţire a ambelor părţi. Logodnicii trebuie să chibzuiască cu cea mai mare băgare de seamă, şi să caute a-şi cunoaşte caracterul unul altuia. Nestrămutata legătură între ei, trebuie să fie veşnică potrivire, prietenie, unire şi viaţă. Logodnicul trebuie să spună, faţă cu martorii şi cu câţiva alţi prieteni: „Cu adevărat, suntem mulţumiţi de Voinţa lui Dumnezeu”, iar logodnica trebuie să răspundă: „Cu adevărat suntem bucuroşi de Dorinţa lui Dumnezeu”.

Căsătoria Bahá’í înseamnă că soţul şi soţia, trebuie să se unească în chip şspiritualşi fizic, ca să domnească între ei o veşnică unire, în toate lumile dumnezeieşti, şi fiecare să înalţe viaţa spirituală a celuilalt. Aceasta e căsătoria la Bahá’í”. - Scrisorile lui ‘Abdu’l-Bahá, vol. II, pg. 325.

Divorţul.

În ceea ce priveşte divorţul, ca şi căsătoria, învăţămintele profeţilor s-au schimbat după nevoile timpului.

Iată cum statorniceşte ‘Abdu’l-Bahá, învăţămintele Bahá’í, cu privire la divorţ:

„Prietenii (Bahá’íi) ar trebui după dreptate să se ferească de divorţ, afară de cazul când se iveşte ceva care-I sileşte să se despartă, din pricina aversiunei unuia faţă de altul; în asemenea împrejurări, şi cu ştiinţa întregei Adunări Spirituale, pot hotărî să se despartă. Atunci trebuie să aibă răbdare, să aştepteun an întreg. Dacă nu se stabileşte iar, buna înţelegere între ei, în timpul acestui an, atunci se poate îndeplini divorţul lor.

Temelia Împărăţiei lui Dumnezeu, se reazimă pe armonie, dragoste, unire, rudenie şi bună învoire, iar nu pe neînţelegeri, mai ales între soţ şi soţie. Dacă unul din ei, e pricină de divorţ, acela va cădea neîndoios în mari greutăţi, va fi lovit de mari nenorociri, şi va cunoaşte, adânci remuşcări”. - (Scrisoare către Bahá’íi din America).

În privinţa divorţului, ca şi în alte privinţe, Bahá’íi desigur se vor supune nu numai învăţămintelor Bahá’í, ci şi legilor şi datinilor ţărilor în care trăiesc.

Calendarul Bahá’í.

Printre deosebitele popoare, şi la timpuri deosebite, s-au adoptat multe feluri diferite de a măsura timpul, de a fixa datele, astfel încât, în ziua de azi, se întrebuinţează mai multe calendare, bunăoară, cel Gregorian în Apusul Europei, cel Iulian, în multe ţări din răsăritul Europei, cel Ebraic la Evrei, şi cel Mahomedan la Musulmani.

Báb, arată însemnătatea soliei pe care venise s-o răspândească, prin instituirea unui nou calendar. În acest Calendar ca şi-n cel Gregorian, s-a lăsat la o parte luna lunară şi s-a adoptat anul solar. Anul Bahá’í, e compus din 19 luni, fiecare de câte nouăsprezece zile, (adică 361 zie) la care se mai adaugă câteva zile intercalate, (de obicei patru, şi în anii bisecţi cinci) între lunile a optsprezecea şi a nouăsprezecea, pentru a potrivi calendarul cu anul solar. Báb dădu numele lunilor, după atributele lui Dumnezeu. Anul Nou Bahá’í, ca şi vechiul An Nou Persan, e fixat astronomiceşte, şi începe la echinocţiul de Martie (21 Martie) şi era Bahá’í începe în anul când şi-a declarat Báb menirea (adică 1844 A.D, 1260 A.H.)

Într-un viitor apropiat va fi nevoie de toate popoarele din lume, sã se învoiascã asupra unui calendar comun. S-ar pãrea, aşadar potrivit, ca era nouã sã aibã un calendar nou, dezlegat de toate împotrivirile şi amintirile, care fac cu neputinţã, primirea vreunuia din vechile calendare, de cãtre însemnate grupãri de oameni, şi nu e uşor de gãsit vreo hotãrâre care sã întreacã în simplicitate şi bunã chibzuire, propunerea lui Báb.

Lunile în Calendarul Bahá’í, sunt precum urmeazã:
Luni Nume arab Traducere Prima zi
De introdus calendarul Bahá’í
Adunãrile spirituale.

În oricare centru, unde Bahá’íi sunt în numãr mai mare de nouã, sunt datori sã aleagã o „Adunare Spiritualã” sau un Consiliu, pentru a-i cãlãuzi şi pentru a orândui activitatea prietenilor în acel ţinut.

Urmãtoarea dare de seamã asupra Adunãrilor Spirituale din oraşele Persiei, a fost datã celui ce scrie aceste rânduri de cãtre Jiníb-i-Asadu’lláh Fádil (Mázindaráni) şi aratã foarte limpede, metodele Bahá’í de organizaţie:

„Datoriile de cãpetenie a Adunãrii Spirituale sunt urmãtoarele:

1. A lua mãsuri pentru rãspândirea învãţãmintelor în popor prin adunãri, literaturi, etc.

Adunãrile generale, de la care nu sunt excluşi cei ce nu cred se ţin de mai multe ori pe sãptãmânã, pentru a rãspândi învãţãtura şi a sfãtui poporul şi pentru a atrage şi a întãri pe noii Bahá’í.

2. A lua mãsuri, pentru a ajuta pe sãraci şi nevoiaşi, printre Bahá’í şi ne-Bahá’í. Dacã unul din prieteni dã peste vreun necaz, fie în cãminul lui, fie în afaceri, fie de ordin spiritual, poate cere ajutor de la Adunarea Spiritualã, care îi va da sfaturi şi sprijin.

3. A încuraja educaţia, ştiinţele şi artele. Adunarea Spiritualã ia asupra sa grija, ca fiecare copil Bahá’í, sã primeascã o bunã educaţie.

4. Învãţãmântul în legea Bahá’í. Adunarea Spiritualã numeşte profesori destoinici care sã ia cuvântul în adunãri generale pentru a explica legea şi pentru a îndemna pe popor sã se supunã ei. Dacã unii din cei ce sunt în legãturã cu prietenii şi care se dau drept Bahá’í, nu sunt decât fãţarnici şi nu trãiesc dupã principiile admise, Adunarea Spiritualã rânduieşte întruniri speciale pentru acei oameni, precum şi profesori înţelepţi, hotãrâţi şi destoinici care sã le lãmureascã datoriile lor şi sã-i îndrume.

5. Adunarea şi administrarea fondurilor. Nu se percepe nici o taxã la adunãrile generale şi publicul nu contribuie cu nici o sumã la cheltuialã. Banii se dau de cãtre adevãraţii Bahá’í. Adunarea Spiritualã ţine un registru cu numele celor care contribuie arãtând şi suma contribuţiei fiecãruia. Se fixeazã timpul când se primesc contribuţiile şi când se elibereazã chitanţele. Se primesc adesea daruri anonime. Adunarea Spiritualã hotãrãşte cum trebuie cheltuite fondurile, ce sumã se va destina învãţãmântului, ce sumã ajutorãrii sãracilor, etc.

6. Orânduirea serbãrilor. Adunarea Spiritualã numeşte un comitet, care sã organizeze serbãrile. Din nouãsprezece în nouãsprezece zile, prietenii orânduiesc o serbare. Oricine vrea sã dea o serbare, alege ziua, ora şi locul, împreunã cu comitetul. Un prieten poate da trei serbãri pe an, unul mai multe, altul mai puţine - Comitetul ţine alt registru în care înseamnã, tot ce priveşte gãzduirea Bahá’ílor ce vin în vizitã. Dacã s-a hotãrât o zi oarecare pentru serbare, se comunicã gazdei câţi musafiri Bahá’í sunt în oraş. Dacã gazda nu-i poate primi pe toţi, alţi Bahá’í îi vor gãzdui.

Praznice date pentru toţi Bahá’íi deodatã, într-un oraş, se întâmplã numai în zile de mare sãrbãtoare, precum Naw-Ruz (Anul Nou) şi Ridván.

Toate lucrãrile Bahá’í dintr-un ţinut trebuiesc supuse aprobãrei Adunãrii Spirituale, care ar trebui sã fie centrul din care radiazã Lumina Spiritului. Dacã Adunarea Spiritualã nu e curatã la suflet şi spiritualã, Cauza nu va putea propãşi în acel oraş. Prietenii trebuie sã-şi dea seama, cã sunt datori sã asculte de Adunarea Spiritualã, în ceea ce priveşte Cauza. La fiece adunare a Adunãrii Spirituale se cântã o scrisoare a lui ‘Abdu’l-Bahá, în care el lãmureşte diferitele îndatoriri ale Adunãrii.

Alegerea Adunãrii Spirituale, se desfãşoarã cum urmeazã:

Când are sã se facã vreo alegere, se vestesc toţi prietenii. Bahá’íi cei mai cu experienţã, lãmuresc poporului, ce însuşiri se cere de la un membru al Adunãrii Spirituale.

‘Abdu’l-Bahá spune, cã prima îndatorire a unui asemenea membru e sa urmeze statornic Legea. Mai trebuie sã aibã şi experienţã în tot ce priveşte Cauza, şi sã aibã o educaţie îndestulãtoare, şi purtãrile lui trebuie sã fie bune. Trebuiesc aleşi acei, care vor conlucra în bunã învoire. Nimeni nu trebuie ales, care ar putea fi prilej de dezbinare. Prietenii aleg reprezentanţi în numãr de 38, bunãoarã, ca Comitet din care se va face alegerea, iar acest Comitet numeşte pe membrii Adunãrii Spirituale, care nu trebuie sã fie în numãr mai mic de nouã.

În Persia, femeile au încã o Adunare spiritualã deosebitã, dar ‘Abdu’l-Bahá spune, cã în Apus, bãrbaţii şi femeile trebuie sã colaboreze în aceeaşi Adunare. Membrii se aleg pe timp de doi sau trei ani. Toţi se retrag deodatã la sfârşitul acelor trei ani şi se alege o altã Adunare Spiritualã.

Praznice.

Bucuria care e miezul religiei Bahá’í se adevereşte în numeroasele praznice şi sãrbãtori, de-a lungul anului.

Într-o convorbire despre sãrbãtoarea de Anul Nou (Naw-Ruz) din Alexandria (Egipt) în 1912, ‘Abdu’l-Bahá, spune urmãtoarele:

„În sfânta lege a lui Dumnezeu, se prãznuiesc în fiece ciclu şi-n fiecare epocã, binecuvântate serbãri, zile de sãrbãtoare şi zile nelucrãtoare.

În asemenea zile, orice soi de îndeletnicire, fie comerţ, industrie, agriculturã, etc., trebuie întreruptã.

Toţi trebuie sã se bucure împreunã, sã se adune laolaltã, sã fie ca o singurã adunare, astfel încât frãţia neamului, unirea şi buna învoire, sã fie vãdite în ochii tuturor.

Deoarece e o zi binecuvântatã, nu trebuie privitã cu nepãsare şi nici nu trebuie sã se piardã bunele ei urmãri, închinând-o toatã, numai plãcerii.

În asemenea zile, trebuiesc întemeiate instituţii, care ar putea fi de un necurmat folos şi de un mare preţ pentru popor...

În ziua de azi, nu e faptã mai de folos, decât înãlţarea poporului. E neîndoios cã prietenii lui Dumnezeu, trebuie în asemenea zile, sã lase urme filantropice vãdite sau urme ideale, care sã se rãspândeascã asupra întregei omeniri fãrã deosebire, cãci e manifestarea milostivirei lui Dumnezeu. Aşadar, nãdejdea mea e cã prietenii lui Dumnezeu, cu toţii, vor ajunge asemenea cu milostivirea lui Dumnezeu, pentru omenirea întreagã.”

Serbarea Anului Nou (Naw-Ruz) şi Ridván, aniversarea naşterii lui Báb şi a lui Bahá’u’lláh şi a proclamãrii misiunii lui Báb (care e şi ziua de naştere a lui ‘Abdu’l-Bahá) sunt zilele de mare bucurie, pentru Bahá’í. În Persia se serbeazã prin adunãri sãrbãtoreşti în aer liber, cântarea versetelor şi a maximelor şi prin scurte cuvântãri potrivite cu împrejurarea, rostite de cei de faţã. Zilele intercalate între lunile 18 şi 19, (adicã de la 26 februarie la 1 martie inclusiv) sunt îndesebi menite pentru gãzduirea prietenilor, împãrţirea de daruri, ajutorarea bolnavilor şi a sãracilor, etc.

Aniversarea martirizãrii lui Báb şi a morţii lui Bahá’u’lláh şi a lui ‘Abdu’l-Bahá, se serbeazã cu solemnitate, prin adunãri special organizate şi cuvântãri, prin cântarea rugãciunilor şi a maximelor.

Postul.

Luna a nouãsprezecea, care urmeazã imediat dupã primirile de oaspeţi, din zilele intercalare, e luna postului. Timp de nouãsprezece zile de post, nemâncând şi nebând nimic de la rãsãritul soarelui şi pânã la asfinţit. Deoarece luna de post, se sfârşeşte la echinocţiul de Martie, postul cade totdeauna în acelaşi anotimp, adicã primãvara în emisfera de nord şi toamna, în emisfera de sud; şi nicodatã în mijlocul marelui frig de iarnã, sau a marii cãlduri de varã, cãci ar putea avea urmãri supãrãtoare. Afarã de aceasta, în acel anotimp, intervalul între rãsãrit şi asfinţit pe toatã partea locuitã a globului, e aproape aceeaşi, adicã de la 6 dimineaţa la 6 seara. Postul nu e obligatoriu la copii şi la bolnavi, nici la cãlãtori, sau la bãtrâni prea slabi (nici la femeile gravide sau care alãpteazã).

Sunt multe dovezi cã postul poruncit de învãţãmintele Bahá’í, e foarte folositor ca mãsurã de sãnãtate, dar precum înţelesul adânc al serbãrilor Bahá’í nu e cuprins în faptul de a mânca o hranã materialã ci în comemorarea lui Dumnezeu, care e hrana noastrã spiritualã, tot astfel, înţelesul adânc al postului Bahá’í, nu constã în abţinerea de la hranã materialã, cu toaste cã şi aceasta ajutã la purificarea trupului, ci abţinerea de la dorinţele şi poftele trupeşti, şi în despãrţirea de oricine, afarã de Dumnezeu.

Iatã ce spune ‘Abdu’l-Bahá:

„Postul e un simbol. Postul înseamnã abţinerea de la orice poftã. Postul material e simbolul acelei abţineri, şi slujeşte pentru a ne aminti cã, precum un om se abţine de la pofte materiale, tot astfel trebuie sã se abţînã de la nãzuinţe egoiste şi de la dorinţe egoiste. Însã, abţinerea numai de la hranã, nu are nici o lucrare asupra sufletului. E numai un simbol, un chip de a ne aminti. Altminteri, nu are nici o însemnãtate. A posti în acest scop, nu sã zicã deplina abţinere de la hranã. Maxima de aur, în privinţa hranei, e urmãtoarea, sã nu mâncaţi prea mult şi nici prea puţin. Cumpãtarea e necesarã. Este o sectã în India care practicã extrema abţinere, şi îşi împuţineazã treptat hrana, pânã ajung sã trãiascã aproape cu nimic. Prin aceasta însã, scade puterea lor mintalã. Un om nu mai e în stare sã slujeascã lui Dumnezeu, dacã i s-au slãbit creierul şi trupul, prin lipsa de hranã. Nu mai poate vedea limpede.” (citat de Miss E.S.Stevens în Fortnightly Review, Iunie 1911).

Adunãri.

‘Abdul’l-Bahá, dã o mare însemnãtate adunãrilor regulate a credincioşilor, pentru a se ruga laolaltã, pentru expunerea şi studiul învãţãturilor, şi pentru a se sfãtui cu privire la propãşirea Mişcãrii. Iatã ce spune în una din scrisori:

„A fost hotãrât prin Voinţa lui Dumnezeu, ca din zi în zi sã creascã, buna înţelegere şi unirea printre prietenii lui Dumnezeu, şi roadele Celui Milostiv. Pânã nu se va înfãptui aceasta, nu va putea prin nici un mijloc, sã meargã înainte mişcares! Iar cel mai mare mijloc, pentru a grãbi buna înţelegere şi unirea, sunt Adunãrile Spirituale. Aceasta e de mare însemnãtate şi e ca un magnet, care atrage întãrirea dumnezeiascã”. - Scrisorile lui ‘Abdu’l-Bahá, vol. I. p.125.

În adunãrile spirituale ale Bahá’ílor, trbuie toţi sã se fereascã de discuţii aprinse, privitoare la chestiuni politice sau lumeşti; singurul scop al credincioşilor trebuie sã fie de a învãţa şi de a preda Adevãrul Divin, a-şi umple sufletul cu Iubirea de Dumnezeu, a dobândi o mare supunere faţã de Voinţa Divinã, şi a grãbi întemeierea Împãrãţiei lui Dumnezeu. Într-o conferinţã ţinutã la new-York, ‘Abdu’l-Bahá, spune urmãtoarele:

„O adunare Bahá’í, trebuie sã fie o adunare a Fãpturilor Cereşti. Inimile trebuie sã fie ca nişte oglinzi din care se rasfrânge Lumina Soarelui Adevãrului. Pieptul fiecãruia trebuie sã fie ca un post telegrafic: un capãt al firului va fi în pieptul sufletului, celãlalt în Fãptura Cereascã, astfel încât, pot trece solid de la unii la alţii. Astfel va curge inspiraţia din Impãrãţia Abhá, şi va domni între voi, buna înţelegere şi unirea, cu atât vã va ajuta întãrirea Divinã şi vã va sprijini ajutorul Binecuvântatei Frumuseţi, Bahá’u’lláh”.

Iatã ce spune în una din Scrisori:

În aceste adunãri, trebuie toţi sã se fereascã, de convorbiri deşarte, şi toatã întrunirea trebuie sã se mãrgineascã la cântarea versetelor, la citirea Cuvintelor, şi la cercetarea chestiunilor privitoare la Cauza lui Dumnezeu, precum: lãmurirea dovezilor expunerea faptelor limpezi şi evidente şi de desemnarea semnelor Celui Mult iubit de toate fãturile. Cei care iau parte la întrunire, trebuie înainte de a intra sã se înveşmânte în cea mai mare curãţie sã se întoarcã spre Împãrãţia Abhá, şi apoi sã intre în adunare cu toatã smerenia; iar pe când se citesc maximele, trebuie sã tacã şi pãstreze liniştea; iar dacã unul doreşte sã vorbeascã, trebuie s-o facã cu toatã curtenia, cu voia şi învoirea celor de faţã, şi sã vorbeascã cu uşurinţã şi însufleţire”.

Mashriqu’l-Adhkár 1
1) Se pronunţã Azkár.

Bahá’u’lláh, a lãsat porunci, ca credincioşii lui, sã clãdeascã temple pentru rugãciuni, în fiece ţarã şi oraş. Dãdu acestor temple, numele de „Mashriqu’l-Adhkár”, care însemneazã „Locul unde rãsare Lauda lui Dumnezeu.” Mashriqu’l-Adhkár, trebuie sã fie o clãdire poligonalã cu nouã laturi, boltitã şi cât se poate de frumoasã ca linie şi ca meşteşug. Trebuie aşezatã în mijlocul unei mari grãdini împodobitã cu fântâni, pomi şi flori şi înconjuratã cu un numãr de clãdiri anexe, menite pentru operele de educaţie, de binefacere sau sociale, astfel încât, rugãciunea cãtre Dumnezeu în templu, sã fie legatã de aproape cu o cucernicã bucurie faţã de frumuseţile naturii şi ale artei şi cu munca practicã pentru îmbunãtãţirea stãrii sociale.1)

1) În legãturã cu Mashriqu’-Adhkár, este interesat sã amintim versurile lui Tennyson:

Am visat cã piatrã cu piatrã am ridicat un locaş sfânt,

Un templu, nici Pagodã, nici Moschee, nici Bisericã.

Dar mai mãreţ, mai simplu, totdeauna deschis,

Oricãrei suflãri a cerului, a Adevãrului şi a Pãcii

În Persia, pânã acum, Bahá’íi au fost opriţi de a clãdi temple publice, astfel încât primul mare Mashriqu’l-Adhkár, a fost clãdit la Ishqíbád în Rusia.

Al doilea se va ridica la Wilmette, pe marginea lacului lângã Chicago, Statele Unite ale Americii. S-a ales un loc frumos, planurile au fost aprobate, arhitectul fiind Mr. Louis Bourgeois, şi în momentul de faţã, se lucreazã la construcţia lui. În mai multe scrisori, privitoare la acest templu-model al Apusului, ‘Abdu’l-Bahá scrie urmãtoarele:

„Slavã Domnului, cã în clipa de faţã, se trimit mereu, din toate pãrţile lumii, dupã puteri, contribuţii pentru a mãri fondul lui Mashriu’l-Adhkár din America...

Din zilele lui Adam pânã azi, nu s-a vãzut încã în omenire aşa ceva, ca din cel mai îndepãrtat colţ al Asiei sã se trimitã sume de bani în America. Aceasta s-a întâmplat prin puterea Legii lui Dumnezeu. Cu adevãr, acesta e un prilej de uimire, pentru cei ce pricep. E de nãdãjduit cã credincioşii lui Dumnezeu vor fi darnici şi vor aduna o sumã mare, pentru ridicare clãdirii... Vreau ca fiecare sã fie slobod sã facã cum vrea. Dacã cineva vrea sã-şi întrebuinţeze altfel banii, sã o facã. Sã nu cãutaţi a-l ademeni nicidecum, dar fiţi încredinţaţi, cã în clipa de faţã, lucrul cel mai de cãpetenie, e ridicarea lui Mashriqu’l-Adhkár.

Mashriqu’l-Adhkár, trebuie sã aibã nouã laturi, uşi, fântâni, cãrãri, porţi, coloane şi grãdini, cerdacuri, bolţi şi trebuie sã fie frumos ca linii şi lucrare. Înţelesul tainic al clãdirei e mare, şi nu poate fi dezvãluit acum, însã înãlţarea lui, e fapta cea mai de cãpetenie a zilei de azi. Mashriqu’l-Adhkár, are însemnate dependinţe, care fac parte din temelia acestei clãdiri. Acestea sunt: orfelinat, spital şi dispensar pentru sãraci, azil pentru invalizi, şcoala pentru înalta educaţie ştiinţificã, şi un ospiciu. Trebuie înfiinţat dupã acest mode, câte un mare Mashriqu’l-Adhkár, în fiece oraş. Se vor oficia slujbe în fiece dimineaţã. În Templu, nu va fi orgã. În clãdirile alãturate, se vor ţine festivaluri, slujbe, adunãri publice, întruniri spirituale, însã în Templu, cântãrile şi recitãrile, nu vor fi însoţite de vreun instrument. Deschideţi uşile Templului, omenirei întregi.

Când se vor clãdi aceste instituţii, licee, spital, ospiciu şi aziluri pentru incurabili, universitate pentru studiul ştiinţelor înalte, cursuri pentru licenţiaţi, precum şi alte clãdiri filantropice, uşile vor fi deschise tuturor naţiunilor şi religiilor. Nu va fi nici cel mai mic hotar de despãrţire.

Binefacerile vor fi împãrţite fãrã a se face deosebire de rasã sau culoare. Uşile lui vor fi mari deschise, întregei omeniri; prejudecatã faţã de nimeni, drasgoste faţã de toţi. Clãdirea centralã, va fi menitã pentru rugãciune şi închinare. Astfel... se va îmbina religia cu ştiinţa, şi ştiinţa va fi pusã în slujba religiei, amândouã rãspândindu-şi darurile materiale şi spirituale, peste întreaga omenire.”

Viaţa dupã moarte.

Bahá’u’lláh ne spune cã viaţa trupului nu e decât starea embrionarã a existenţei noastre, şi cã scãparea din cãtuşele trupului e ca o nouã naştere, prin care sufletul omensesc intrã într-o viaţã mai plinã, mai liberã.

Iatã ce scrie:

„Aflaţi cã sufletul se va înãlţa dupã plecarea lui, pânã va ajunge faţã în faţã cu Dumnezeu, într-o formã care va fi nepieritoare ca şi veşnicia Împãrãţiei lui Dumnezeu, a Stãpânirei Lui, a Puterei Lui, şi a Tãriei Lui; şi în care se vor arãta urmele lui Dumnezeu, Însuirile Lui, binefacerile şi darurile Lui. Mâna Milostivirei Divine, va sprijini sufletul ca sã ajungã la o treaptã, care nu poate fi cuprinsã în cuvinte, nici lãmuritã de vreo fãpturã de pe pãmânt. Binecuvântat este sufletul care iese purificat din trup şi din îndoielile şi superstiţiile neamurilor.

În adevãr, el pluteşte în vãzduhul Sfintei Voinţe a lui Dumnezeu şi intrã în Raiul Cel Suprem. Toţi îngerii din Paradisul Suprem îl înconjoarã, şi îl însoţesc, şi va avea tovãrãşia tuturor profeţilor lui Dumnezeu şi a sfinţilor Lui, şi va vorbi cu dânşii, şi le va spune tot ce i s-a întâmplat în lupta pentru Cauza lui Dumhnezeu, Stãpânul întregei Lumi.

Dacã şi-ar putea da seama cineva, de ceea ce a fost orânduit în Împãrãţia lui Dumnezeu, Stãpân al Tronului şi al cenuşei, ar fi cuprins îndatã de un dor nespus de acea stare neschimbãtoare, înaltã, sfântã şi strãlucitã. Cât despre forma (a sufletului) nu se poate descrie, şi nici nu e nevoie sã o lãmurim; numai unele lucruri, trebuiesc ştiute; n-au venit solii decât pentru a cãlãuzi fiinţele pânã la cãrarea dreaptã a lui Dumnezeu, şi pentru a înãlţa pe om.

Prin Fiinţa lui Dumnezeu, razele acelor suflete (cele înãlţate) sunt pricina dezvoltãrii popoarelor şi a înãlţãrii neamurilor. Ei sunt drojdia care face sã creascã tot ce existã. Sufletele au fost şi sunt pentru vecie mai presus de noi, şi deosebirea dintre aceastã împãrãţie ( de pe pãmânt) şi cealaltã, e ca deosebirea între lumea embrionarã şi aceastã lume”. (Scrisoarea tradusã de ‘Ali Quli Khán cam pe la 1903).

De asemenea ‘Abdu’l-Bahá mai scrie:

„Tainele de care omul e nepãsãtor în viaţa pãmânteascã, pe acelea le va descoperi în viaţa cereascã, şi acolo va afla toate adevãrurile ascunse; cu atât mai uşor va recunoaşte şi va descoperi persoanele cu care a fost în legãturã. Fãrã îndoialã, sufletele sfinte, care gãsesc un ochi curat şi sunt dãruite cu darul pãtrunderii, vor cunoaşte în împãrãţia luminii toate tainele şi vor cãuta fericire de a fi de faţã la dezvãluirea tuturor sufletelor mari. Vor putea privi neîncetat în acea lume, Frumuseţea lui Dumnezeu. De asemenea vor gãsi în adunarea cereascã, pe toţi prietenii lui Dumnezeu, pe cei mai de demult şi pe cei mai noi.

Deosebirile dintre oameni se vor învedera în mod firesc dupã ieşirea lor din aceastã lume pieritoare. Dar aceste deosebiri nu privesc locul ci sufletul şi conştiinţa. Cãci Împãrãţia lui Dumnezeu, e purificatã (sau liberatã) de loc şi de spaţii; e o altã lume şi un alt univers. Şi aflaţi ca un lucru sigur, cã în lumil divine, sufletele celor iubiţi se vor recunoaşte unele pe altele, şi vor cãuta sã se împreune, într-o împreunare spiritualã. De asemenea, o iubire pe care a simţit-o cineva, nu va fi uitatã în lumea Împãrãţiei, şi nic nu vei uita acolo viaţa pe care ai dus-o în lumea materialã”. - Scrisorile lui ‘Abdu’l-Bahá, vol.I, p.204.

Cerul şi Iadul.

Bahá’u’lláh şi ‘Abdu’l-Bahá, socotesc drept simbolice, descrierile Cerului şi a Iadului, care se aflã în câteva din vechile religii dinaintea lor, precum şi povestirea Biblicã a Creaţiei, iar nu ca lucruri de un adevãr literal. Dupã învãţãtura lor, Cerul este o stare de desãvârşire, şi Iadul e o stare de imperfecţie; Cerul e starea de armonie cu voinţa lui Dumnezeu, şi cu semenii noştri, iar Iadul, e lipsa acestei armonii; Cerul este o stare de viaţã spiritualã, iar Iadul e o stare de moarte spiritualã. Un om poate trãi fie în Rai, fie în Iad, când e încã pe pãmânt. Bucuriile Cerului sunt bucurii spirituale, iar durerile Iadulu, se datoresc lipsei acelor bucurii. Iatã ce spune ‘Abdu’l-Bahá:

„Când un om e mântuit de către lumina credinţei, de întunericul viciilor, I ajunge să fie luminat de strălucirea soarelui Adevărului, şi înnobilat de toate virtuţile, el socoteşte aceasta ca cea mai adevărată răsplată şi ştie că acesta e adevăratul Rai. De asemenea ştie că pedeapsa spirituală constă în a fi stăpânit de lumea firească, în a fi ascuns printr-un văl de privirea lui Dumnezeu, în a fi fioros şi neluminat, în a cădea în pofte trupeşti, în a fi mânat de slăbiciuni animale, în a purta semnul unor însuşiri întunecate… acestea sunt cele mai mari pedepse şi chinuri.

Răsplătirile virţii de apoi, sunt perfecţiunea şi pacea, dobândite în lumile spirituale, după ce-o părăsim pe aceasta… darurile spirituale, feluritele dobândiri spirituale din Împărăţia lui Dumnezeu, împlinirea dorinţelor sufletului şi a inimii şi întâlnirea cu Dumnezeu, în lumea veşniciei. De asemenea, pedepsele vieţii de apoi, constau în lipsa binecuvântărilor divine speciale, şi a nemărginitei milostiviri, şi în coborârea la trepta cea mai de jos a existenţei. Cel ce e lipsit de aceste daruri dumnezeieşti cu toate că nu încetează de a fiinţa după moarte, e privit ca mort de către poporul adevărului.

Bogăţia lumii de apoi, e apropierea lui Dumnezeu. Aşadar, e sigur, că cei ce sunt aproape de Locaşul Divin, au voie să se roage pentru ceilalţi şi această rugăciune e bine primită de Dumnezeu. E chiar cu putinţă, că soarta celor care au murit în păcat şi necredinţă, poate fi schimbată; adică pot căpăta iertare, prin milostivirea lui Dumnezeu, nu prin Dreptatea Lui; căci milostivirea dăruieşte fără merit, iar dreptatea dă fiecăruia ceea ce merită. După cum avem puterea să ne rugăm aici pe pământ, pentru acele suflete, vom avea aceeaşi putere în lumea cealaltă, care este Împărăţia lui Dumnezeu. Aşadar, şi-n lumea cealaltă se poate progresa. Precum aici, sufletul poate primi lumină prin propriile sale rugi, tot aşa pot I acolo să se roage de iertare şi să primească lumină prin rugăciuni şi evlavie.

Şi înainte, şi după ce ne-am eliberat de forma materială, se poate progresa în desăvârşire, însă nu în valoare. Nu există o fiinţă mai înaltă, decât un om perfect. Omul când a ajuns la acea stare mai înaltă decât a unui om perfect, la care să se poată urca. El poate progresa mereu în perfecţiune umană, căci perecţiunile umane sunt nemărginite. Astfel, oricât de învăţat ar fi un om, ne putem închipui altul şi mai învăţat. Aşadar, fiind nemărginite perfecţiunile omeneşti, omul poate progresa în perfecţiune şi după ce a părăsit această lume”. - Răspunsuri la câteva întrebări, p.259-274.

Unitatea celor două lumi.

Unitatea omenirii, aşa cum o propovăduieşte Bahá’u’lláh, nu se referă numai la fiinţele trupeşti, ci şi la toate fiinţele umane, fie întrupate, fie dezlegate de trup. Nu numai oamenii ce trăiesc azi pe pământ, dar şi toţi acei din lumea spirituală, sunt părţile unui singur şi aceluiaşi organism, şi aceste două părţisunt strâns legate una de alta. Comunicarea spirituală între una şi alta, departe de a fi cu neputinţă sau nefirească, e neîncetată şi de neînlăturat. Acei, care au facultăţi spirituale nedezvoltate, nu-şi dau seama de această înlănţuire vitală, dar cu cât se dezvoltă acele facultăţi, comunicarea cu cei de dincolo de văl, se face din ce în ce mai simţită şi mai vădită. Pentru profeţi şi sfinţi, această îmbinare spirituală e tot atât de apropiată şi de vie, cum sunt văzul şi graiul pentru ceilalţi oameni. Iată ce spune ‘Abdu’l-Bahá:

„Vedeniile profeţilor nu sunt visuri; nu, sunt descoperiri spirituale şi sunt văzute aievea de ei. Bunăoară, ei spun: „Am văzut o persoană în cutare formă, I-am spus cutare lucru, şi mi-a răspuns în cutare fel”. Viziunea are loc în lumea nesomnului, iar nu într-a somnului; e o descoperire spirituală.

Între sufletele spirituale există înţelegere spirituală, descoperiri şi o legătură curăţită de orice închipuire sau fantezie, o tovărăşie neîncătuşată de timp şi de spaţiu. Astfel e scris în Evanghelie, că pe Muntele Tabor, Moise şi Ilie au venit la Hristos, şi e sigur că această întâlnire nu a fost materială. A avut loc, într-o stare spirituală, „Comunicări de acest fel”, sunt reale şi pricinuiesc urmări minunate în mintea şi în gândurile oamenilor, şi le apropie inimile.” - Răspunsuri la câteva întrebări, p. 290-292.

‘Abdu’l-Bahá, cu toate că admite realitatea facultăţilor „psihice supranormale”, opreşte de la o prea grăbită şi silnică dezvoltare a lor. Aceste facultăţi vor înflori în chip firesc, la timpul cuvenit, dacă urmăm cărarea propăşirii spirituale, pe care au însemnat-o pentru noi, profeţii. Iată ce spune în această privinţă:

„Faptul de a ne atinge de forţele spirituale, pe câtă vreme, suntem în această lume, are urmări rele, asupra stărei sufletului în viaţa viitoare. Acele forţe sunt reale, însă în mod normal, nu lucrează pe planul vieţii pământeşti. Copilul din pântecele mamei, are ochi, urechi, mâini, picioare, etc., dar ele nu sunt în activitate. Întregul scop al vieţii înlumea materială, e intrarea în lumea Realităţii, unde acele forţe vor deveni active, căci aparţin acelei lumi”. (convorbire notată de Miss Buckton’s şi revăzută de ‘Abdu’l-Bahá).

Comunicarea cu spiritele celor trecuţi din viaţă, nu ar trebui căutată, din plăcere, sau din curiozitate deşartă. Totuşi e o datorie şi o bucurie, pentru cei ce se află de o parte a vălului să iubească şi să ajute pe cei de partea cealaltă şi să se roage pentru dânşii. Bahá’íilor le e poruncit să se roage pentru cei morţi.

Iată ce spune ‘Abdu’l-Bahá:

„Harul rugăciunilor urmate de îndeplinire, e una din perfecţiunile dăruite sufletelor înaintate, precum şi Manifestărilor lui Dumnezeu. Iisus Hristos avea puterea de a se ruga, pentru iertarea duşmanilor Lui, pe când era pe pământ, şi desigur că are şi acum acea putere. ‘Abdu’l-Bahá, niciodată nu pomeneşte de o persoană moartă, fără a zice: „Dumnezeu să-l ierte!” sau cuvinte cu acelaşi înţeles. Credincioşii profeţilor, au şi ei puterea de a se ruga, pentru iertarea sufletelor. Aşadar, nu trebuie sã credem cã vreun suflet poate sã fie osândit la o stare neschimbãtoare de suferinţã sau de pãrãsire, pricinuitã de o deplinã necunoaştere a lui Dumnezeu. Rãmânã întotdeauna spre folosul lor puterea rugãciunilor urmate de îndeplinire...

Cei bogaţi în lumea cealaltã, pot ajuta pe sãraci, precum bogaţii ajutã pe sãraci aici pe pãmânt. În amândouã lumile, toţi sunt fãpturile lui Dumnezeu, şi totdeauna atârnã de El. Ei nu sunt independenţi şi nici nu pot fi, deoarece au nevoie de Dumnezeu; cu cât se roagã mai mult, cu atât se îmbogãţesc. Care e avutul şi bogãţia lor? Ce e în lumea cealaltã sprijinul şi ajutorul? E ruga. Sufletele nedezvoltate, trebuie sã dobândeascã propãşire, mai întâi prin rugile celor spiritualiceşte bogaţi; mai târziu, se pot îmbogãţi prin propriile lor rugi.” (convorbire cu Miss E. J. Rosenberg în 1904).

Într-alt loc spune:

„Cei ce s-au înãlţat au însuşiri diferite de ale celor rãmaşi pe pãmânt, totuşi nu e o adevãratã deosebire. În rugãciune, se face un amestec între amândouã ţãrile, amândouã treptele. Rugaţi-vã pentru ei, cum se roagã şi ei pentru voi.” -‘Abdu’l-Bahá la Londra, p.97.

Fiind întrebat dacã ar fi cu putinţã ca prin credinţã şi iubire sã se facã cunoscutã Noua Revelaţie celor ce au murit înainte sã audã de ea, ‘Abdu’l-Bahá a rãspuns:

Da, desigur! Deoarece o rugãciune adâncã are întotdeauna urmãri şi are înrâurire în lumea cealaltã. Nu suntem niciodatã cu totul despãrţiţi de cei ce se aflã acolo. Adevãrata şi neştirbita lor adormire nu e în lumea aceasta, ci în cealaltã” - Convorbire notatã de Mary Handford Ford, Paris, 1911.

Pe de altã parte, Bahá’u’lláh scrie:

„Dacã un om trãieşte, potrivit cu poruncile ce i s-au dat - se va ruga pentru dânsul Adunarea Cereascã, poporul Supremului Paradis, cei ce locuiesc sub Bolta Mãrirei, în urma unei Porunci a lui Dumnezeu, Cel Mult Iubit şi Cel Mult Lãudat.” - (Scrisoare tradusã de ‘Ali Quli Khán).

Fiind întrebat odata ‘Abdu’l-Bahá, cum se face cã inima adesea se întoarce în mod firesc cu rugãciune cãtre o fiinţã iubitã trecutã în lumea cealaltã, a rãspuns urmãtoarele:

„E o lege a creaţiei lui Dumnezeu, ca cei slabi sã se sprijine pe cei tari. Cei cãtre care te întorci, pot fi mijlocitori ai puterii lui Dumnezeu, pentru tine, precum au fost în viaţa pãmânteascã, dau Unul este Sfântul Duh, care întãreşte pe toţi oamenii”. - ‘Abdu’l-Bahá la Londra, p.97.

Inexistenţa Rãului.

În filozofia lui Bahá, urmeazã din doctrina asupra unitãţii lui Dumnezeu, cã nu poate sã existe rãul absolut. Infinitul poate fi numai unul. Dacã ar exista vreo altã putere în afarã de Cel Unul, sau opusã lui, atunci Cel Unul nu ar mai fi infinit. Precum întunericul nu e decât lipsa luminei sau un grad mai mic al ei, tot astfel rãul nu e decât lipsa binelui sau un grad mai mic al lui - starea cea mai dezvoltatã.

Un om rãu, e un om cu pãrţile cele mai înalte ale firei lui, nedezvoltate. Dacã e egoist, rãul nu stã în iubirea sa pentru sine - cãci orice e iubire, e bun, e divin chiar iubirea pentru sine. Rãul stã în faptul cã are o iubire pentru sine atât de sãracã, de nepotrivitã şi de rãu îndrumatã şi cã are o aşa lipsã de iubire pentru alţii şi pentru Dumnezeu. El se sosoteşte pe dânsul ca un fel de animal superior, şi rãsfaţã nesãbuit pãrţile cele mai joase ale fierii lui, cum ar rãsfãţa pe un cãţel favorit - cu rezultate mult mai rele pentru el, decât pentru un cãţel.

În una din scrisorile sale, ‘Abdu’l-Bahá spune:

„În privinţa celor spuse de ‘Abdu’l-Bahá, unor credincioşi, cum cã rãul niciodatã nu existã, ba dimpotrivã, e un lucru inexistent, nu e decât adevãr, deoarece rãul cel mai mare e rãtãcirea omului şi depãrtarea lui de adevãr.

Rãtãcirea e lipsa de cãlãuzire, întunericul e lipsa de luminã; neştiinţa e lipsa de cunoştinţe; minciuna e lipsa de adevãr; orbirea e lipsa de vedere; şi surzenia e lipsa de auz. De aceea, rãtãcirea, orbirea, surzeni şi neştiinţa sunt lucruri inexistente.”

Într-alt loc spune:

„În creaţiune nu existã rãu; totul e bun. Unele însuşiri şi firi înnãscute în unii oameni care la prima vedere par neîngãduite, nu sunt astfel în realitate. Bunãoarã, vei putea vedea de la începutul vieţii la un sugar, semne de mânie, lãcomie şi încãpãţânare. Atunci s-ar putea spune cã, bunul şi rãul sunt înnãscute în firea omului, şi aceata ar fi opus neştirbitei bunãtãţi a naturii şi a creaţiei. Rãspunsul e cã lãcomia, care nu e alt decât dorinţa de a avea mereu mai mult, e o însuşire vrednicã de laudã, dacã e bine întrebuinţatã. Dacã un om e lacom de a dobândi ştiinţã şi cunoştinţe, or de a a junge milostiv, darnic şi drept, e aievea cât se poate de lãudabil. De asemenea, dacã-şi pune mânia şi înverşunarea împotriva tiranilor crunţi, care sunt ca fiarele sãlbatice, e foarte vrednic de laudã; dacã nu întrebuinţeazã aceste însuşiri cum ar trebui, e vrednic de mustrare... E acelaşi lucru, cu toate însuşirile fireşti ale oamenilor, care alcãtuiesc capitalul vieţii; dacã sunt întrebuinţate şi desfãşurate împotriva legii, omul e vinovat. De aceea, se vede limpede cã creaţia nu e decât bunã.” - Rãspunsuri la câteva întrebãri, p.250.

Rãul e totdeauna o lipsã de viaţã. Dacã e peste mãsurã dezvoltatã partea cea mai de jos, a firii unui om, leacul nu constã în a da mai puţinã viaţã pãrţii mai înalte, aşa încât sã se restabileascã echilibrul.

„Am venit” a spus Hristos, „ca sã aveţi viaţã şi ca sã aveţi din ce în ce mai multã”. De aceasta avem cu toţii nevoie - viaţã, mai multã viaţã, viaţa care e adevãrata viaţã! Solia lui Bahá’u’lláh, e aceeaşi ca a lui Hrostos. „Astãzi” zice, „robul tãu a venit, desigur, pentru a da lumii viaţã” (Scrisoare cãtre Ra’is) iar cãtre credincioşii lui a spus: „Veniţi, ca sã fac din voi, reînvietorii lumii”. (Scrisoare cãtre Papa).

CAPITOLUL XII
RELIGIE ŞI ŞTIINŢÃ

„Ali, ginerele lui Mahomed, a spus urmãtoarele: Ceea ce e în conformitate cu ştiinţa, e în conformitate şi cu religia. Religia n-ar trebui sã primeascã nimic, ce nu poate fi pãtruns de mintea omeneascã. Religia şi ştiinţa pãşesc mânã în mânã şi orice religie potrivnicã ştiinţei, nu e adevãratã.” ‘Abdu’l-Bahá, în Cuvântãri la Paris.

Neînţelegere datoritã eroarei.

Unul din învãţãmintele fundamentale ale lui Bahá’u’lláh, ne spune cã adevãrata ştiinţã şi adevãrata religie, trebuie sã fie totdeauna în armonie. Adevãrul e unul, şi de câte oro se iveşte vreun conflict, nu adevãrului i se datoreşte, ci eroarei. Între aşa zisa religie şi aşa zisa ştiinţã, au fost cumplite lipte în tot lungul veacurilor, dar uitându-ne înapoi, la acele lupte, în lumina mai deplinã a adevãrului, putem de fecare datã, sã le gãsim sorgintea în ignoranţã şi prejudecatã, trufie, lãcomie, îngustimea gândirii, intoleranţã, încãpãţânare sau ceva asemãnãtor - ceva strãin de adevãratul înţeles i al ştiinţei şi al religiei, cãci gândul lui Dumnezeu e unul. Dupã cum spune Huxley,

2Faptele mari ale filozofilor, au fost mai puţin rodul gândirii lor, decât îndrumarea acelei gândiri, de cãtre o aplecare înalt religioasã, a minţii lor. Adevãrul s-a supus mai degrabã rãbdãrii lor, iubirii statorniciei şi jertfirii de sine, decât iscusinţii logice.”

Matematicianul Boole, ne asigurã cã intuiţia geometricã e în esenţa ei, un soi de rugãciune - o rugã trimisã de mintea trecãtoare, cãtre Infinit, pentru a dobândi luminã în chestiuni trecãtoare.”

Marii profeţi ai religiei şi ai ştiinţei, niciodatã nu s-au tãgãduit unii pe alţii. Numai nedemnii urmaşi ai acestor mari învãţãtori ai lumii, - care se închinã literei, iar nu înţelesului spiritual al ştiinţei - au fost totdeauna prigonitorii profeţilor din vremea noastrã, şi au fost cei mai haini potrivnici ai propãşirii.

Am studiat lumina anumitei revelaţii pe care o socotesc sfântã şi i-au hotãrât însuşirile şi trãsãturile speciale, aşa cum o înţelegeau cu vederea lor mãrginitã, cu nespusã grijã şi amãnunţime. Aceasta e pentru ei, singura luminã adevãratã. Dacã Dumnezeu în nemãrginita lui dãrnicie, trimite o lminã mai deplinã, dintr-alt izvor, şi dacã fãclia inspiraţiei arde mai strãlucitoare decât înainte, în mâna altui purtãtor de fãclie, ei, în loc de a primi bucuroşi lumina cea nouã şi de a se închina cu mai multã evlavie Pãrintelui tuturor luminilor, se mânie i se îngrijoreazã. Aceastã luminã nouã, nu se potriveşte cu definiţiile lor. N-are culoarea cea îngãduitã şi nu strãluceşte în locul îngãduit, aadar trebuie cu tot preţul sã fie stinsã, ca nu cumva sã rãtãceascã pe oameni pe cãrãrile ereziei!

Mulţi duşmani ai profeţilor sunt de soiul acesta - oarbe cãlãuze ale orbilor care se împotrivesc unui adevãr mai nou şi mai deplin, pentru presupusul interes a ceea ce cred ei cã e adevãrul. Alţii sunt de o fire mai josnicã şi sunt împinşi de un interes egoist în lupta împotriva adevãrului, sau, uneori, stãvilesc drumul progresului, din pricina inerţiei şi a morţii lor spirituale.

Prigonirea profeţilor.

Marii profeţi ai religiilor, au fost totdeauna la ivirea lor dispreţuiţi şi respinşi de oameni. Şi ei şi urmaşii lor cei mai vechi, au primit smerit pe spate loviturile asupritorilor şi şi-au jertfit viaţa şi avutul pe cãrarea lui Dumnezeu. Chiar şi în zilele noastre, aşa s-a întâmplat. De la 1844 A.D. multe mii de Bábii şi Bahá’í din Persia au suferit o moarte crudã, pentru credinţa lor; şi mai mulţi au suferit închisoare, surghiun, sãrãcie şi degradare. Ultima mare religie a fost „botezatã cu sânge” şi mai mult decât cele dinaintea ei şi martirii ei au urmat în şir neîntrerupt pânã la ultimele decade.

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu profeţii ştiinţei: Giordano Bruno a fost ars pe rug, ca eretic, în anul 1600 A.D. pentru cã afirma cã pãmântul se învârteşte împrejurul soarelui. Câţiva ani mai târziu, bãtrânul filozof Galileo, a fost silit sã tãgãduiascã în genunchi aceastã doctrinã, pentru a nu fi supus aceleiaşi soarte. În timpul din urmã, Drvin şi iniţiatorii ştiinţei geologice, au fost crâncen combãtuţi, pentru cã au îndrãznit sã contrazicã spusele Sfintei Scripturi, cum cã lumea a fost creatã în şase zile şi ceva mai puţin de acum şase mii de ani! Totuşi împotrivirea faţã de noile adevãruri ştiinţifice, n-a venit toatã numai de la Bisericã.

Ştiinţele admise au fost tot atât de înverşunate împotriva progresului, ca şi cei ce susţineau religiile admise. Christofor Columb, a fost luat în batjocurã de cãtre aşa zişii învãţaţi din vremea lui, care dovedeau spre mulţumirea lor, cã dacã nãvile izbuteau sã ajungã la antipozi, de partea cealaltã a globuui, le-ar fi fost cu neputinţã sã se întoarcã înapoi! Galvani, pionierul ştiinţei electrice, a fost luat în râs de învãţaţii lui colegi, şi supranumit „profesorul de dans al broaştelor”. Harvey, care a descoperit circulaţia sângelui, a fost persecutat şi batjocorit de confraţii lui şi gonit de la catedrã, din pricina ereziei lui. Când nãscoci Stephenson locomotiva cu aburi, matematicienii europeni din acea vreme, în loc sã deschidã ochii şi sã cerceteze faptele, n-au încetat, timp de mai mulţi ani, sã dovedeascã spre marea lor mulţumire, cã o maşinã pe şine, nu ar putea niciodatã sã transporte o povarã, cãci roţile s-ar învârti în loc şi maşina n-ar înainta. S-ar putea adãuga un şir nesfârşit de alte pilde la aceste câteva, în istoria şi veche şi modernã, ba chiar şi din vremea noastrã.

D-rul Zamenhof, care a inventat Esperanto, a trebuit sã se lupte pentru minunata lui limbã internaţionalã, împotriva aceluiaşi fel de batjocurã, de dispreţ şi de oarbã opunere cu care au fost întâmpinaţi Columb, Galvani şi Stephenson. Chiar şi Esperanto, care a fost datã lumei de aşa puţinã vreme, (1887) şi-a avut martirii.

Zorile împãcãrii.

Cam pe la jumãtatea ultimului veac, totuşi, s-a ivit o schimbare în spiritul timpului, a rãsãrit o Nouã Luminã a Adevãrului, care a fãcut sã parã de pe acum, cu totul fãrã noimã, controversele din secolul trecut.

Unde sunt acuma fruntaşii materialişti şi ateii dogmatici, care abia acum câţiva ani, ameninţau cã vor izgoni din lume religia? Şi unde sunt predicatorii care cu atâta încredere, trimiteau în focul gheenei şi la chinurile celor osândiţi de veci, pe cei ce nu le primeau dogmele? Mai auzim încã ecouri ale strigãtelor lor, dar vremea lor a trecut repede, şi doctrinele lor, nu mai au crezare. Azi ne putem da seama, cã doctrinele lor, în jurul cãrora se înverşunau mai tare vrajba lor, nu erau nic ştiinţa adevãratã, nici religia adevãratã.

Care om de ştiinţã, ar putea susţine, în lumina noilor cercetãri psihice, cã „creierul secretã gândirea, cum secretã ficatul fierea?” Şi cã nimicirea trupului e neapãrat întovãrãşitã de nimicirea sufletului? Ştim astãzi cã gândirea pentru a fi adevãrat liberã, trebuie sã se înalţe pânã în domeniul fenomenelor psihice şi spirituale, iar nu sã fie încãtuşatã numai în lumea celor materiali.

Ne dãm seama cã ceea ce ştim despre naturã, nu e decât o picãturã în ocean, pe lângã ceea ce rãmânde de descoperit. Aşadar, admitem fãrã teamã, posibilitatea minunilor, desigur, nu în înţelesul cãlcãrii legilor naturii, ci ca manifestãri, a unor forţe subtile, care ne sunt încã necunoscute, cum erau necunoscute strãbunilor noştri, electricitatea şi razele X. Pe de altã parte, care e de neapãratã trebuinţã pentru a fi mântuit, sã creadã cineva cã lumea a fost creatã în şase zile, sau cã descrierea celor şapte plãgi ale Egiptului aşa cum se gãseşte în Cartea Exodus, e adevãratã cuvânt cu cuvânt, sau cã soarele a stat pe loc în cer (adicã pãmântul şi-a oprit rotaţia) ca sã lase pe Joshua sã-şi goneascã din urmã duşmanii, sau cã un om, dacã nu acceptã Crezul Sf. Athanasie „fãrã îndoialã va pieri pentru vecie?”

Astfel de credinţe, se mai rostesc câteodatã în cuvinte, dar cine le mai acceptã în înţelesul lor literal şi fãrã rezervã?

Înrâurirea lor asupra inimilor omeneşti a trecut sau trece din ce în ce mai repede. Lumea religioasã, are o datorie de recunoştinţã, faţã de oamenii care au contribuit la fãrâmiţarea unor astfel de crezuri şi doctrine rãsuflate şi au lãsat adevãrul sã iasã liber la luminã. Dar lumea ştiinţificã are o datorie şi mai mare faţã de adevãraţii sfinţi şi mistici, care în mijlocul tuturor greutãţilor au menţinut adevãrurile vitale ale experienţei spirituale şi au dovedit unei lumi neîncrezãtoare, cã viaţa e ceva mai mult decât carnea şi cã nevãzutele sunt mai multe decât vãzutele. Aceşti învãţaţi şi aceşti sfinţi, au fost ca vârfurile munţilor, care au prins primele raze ale zorilor şi le-au rãsfrânt asupra lumei mai de jos, iar soarele a rãsãrit şi razele lui lumineazã întreaga lume. Avem în învãţãmintele lui Bahá’u’lláh, o strãlucitã revelaţie a adevãrului, care mulţumeşte şi inima şi mintea, şi în care se îmbinã laolaltã religia şi ştiinţa.

Cãutarea adevãrului.

Se vãdeşte în învãţãmintele Bahá’í, o deplinã armonie cu ştiinţa, în ceea ce priveşte chipul în care trebuie cãutat adevãrul. Omul trebuie sã se descãtuşeze de orice prejudecatã, ca sã poatã cãuta nestãvilit adevãrul.

Iatã ce spune ‘Abdu'l-Bahá:

„Pantru a gãsi adevãrul trebuie sã ne dezbrãcãm de orice prejudecatã şi de micile noastre pãreri neluminate; înainte de toate, e nevoie de o minte deschisã şi primitoare.

„Dacã potirul nostru e plin de noi înşine, nu mai e loc într-însul pentru apa vieţii. Faptul de ane închipui cã noi avem dreptate, şi cã toţi ceilalţi se înşealã, e cea mai mare stavilã în calea spre unire, iar unirea e de neapãratã trebuinţã dacã vrem sã ajungem la Adevãr, cãci Adevãrul e unul...

Nici un adevãr nu poate sã se împotriveascã altuia. Lumina e bunã, oricare ar fi lampa în care arde! Un trandafir e frumos, oricare ar fi grãdina în care ar înflori! Steaua strãluceşte tot atât, fie cã rãsare la Rãsãrit sau la Apus!

Dezbãraţi-vã de prejudecãţi; astfel veţi iubi Soarele Adevãrului, în oricare punct al zãrilor ar rãsãri. Vã veţi da seama cã, de a strãlucit în Hristos, Dumnezeiasca Luminã a Adevãrului, a strãlucit şi în Moise şi în Budha.

Iatã ce înseamnã cãutarea adevãrului.

Înseamnã cã trebuie sã fim gata sã ne lepãdãm de tot ce învãţasem pânã atunci, de tot ce ne-ar împiedica mersul pe cãrarea Adevãrului; nu trebuie sã ne dãm înapoi, dacã ar fi nevoie de la refacerea pe de-a-ntregul a educaţiei noastre de la început. Nu trebuie sã dãm voie vreunei religiuni, sau iubirii noastre pentru vreo personalitate sã ne orbeascã într-atât ochii, încât sã ajungem încãtuşaţi de o superstiţie. Când vom fi dezlegaţi, din toate aceste lanţuri, şi vom cãuta cu minte slobodã, atunci vom izbuti sã ne atingem ţelul.” - Cuvântãri la Paris, - p.26.

Adevãratul agnosticism.

Învãţãmintele Bahá’í, sunt în conformitate cu ştiinţa şi filozofia când afirmã cã Dumnezeu, întrece cu totul pãtrunderea omeneascã. Cu aceeaşi tãrie cu care huxley şi Spencer ne învaţã cã Natura Primei Mari Cauze e cu neputinţã de cunoscut, Bahá’u’lláh ne învaţã cã „Dumnezeu cuprinde totul; el nu poate fi cuprins de mintea omeneascã.” Drumul spre cunoştinţa esenţei Divine e închis „şi calea e fãrã trecere,” cãci cum ar putea finitul sã cuprindã Infinitul; cum poate o picãturã sã cuprindã oceanul, sau un atom ce joacã într-o razã de soare, sã cuprindã universul? Totuşi, lumea întreagã vãdeşte pe Dumnezeu. În fiece picãturã de apã, sunt ascunse noianuri de înţelesuri, şi în fiece atom e tãinuit un întreg univers de înţelepciune, care întrece cu mult, priceperea celui mai învãţat om de ştiinţã. Chimistul şi fizicianul, cufundaţi în cercetãrile lor asupra materiei, au trecut de la mase la molecule, de la molecule la atomi, la electroni şi eter, îsã la fiecare pas se înteţesc greutãţile cercetãrilor, pânând nu poate pãtrunde mai departe, nici cea mai adâncã înţelepciune, nu-i rãmâne atunci decât se plece cu evlavie, în faţa Infinitului necunoscut care rãmâne pentru totdeauna învãluit în nepãtrunsul lui mister.

„Floare micã în crãpãtura zidului,
Te culeg dintre crãpãturi.
Te ţin aşa, cu rãdãcinã cu tot în mânã,
Floare micã; dar dacã aş putea înţelge

Ce eşti tu, cu rãdãcinã cu tot, şi toate din tine,

Aş şti ce e Dumnezeu şi ce e omul.” - Tennyson.

Dacã floarea din crãpãtura zidului, dacã mãcar un singur atom de materie, ne înfãţişeazã taine, pe care nu le poate dezlega nici cea mai adâncã înţelepciune, cum ar fi cu putinţã ca omul sã înţeleagã universul? Cum ar îndrãzni el, sã încerce a defini şi a descrie Cauza Infinitã, a tuturor lucrurilor? Toate teoriile teologice asupra esenţei lui Dumnezeu, sunt astfel înlãturate ca fãrã noimã şi deşarte.

Cunoaşterea lui Dumnezeu.

Dar dacã esenţa nu se poate cunoaşte, manifestãrile milostivirii lui se aratã peste tot. Dacã nu se poate pãtrunde cauza primã, urmãrile ei se desfãşoarã în faţa simţurilor noastre. Precum, cunoaşterea tablourilor unui pictor, dã cunoscãtorului o idee adevãratã despre artist, tot astfel, cunoaşterea universului în unul din aspectele sale, - cunoaşterea naturii sau a firii omeneşti, a lucrurilor vãzute sau a celor nevãzute - e cunoaşterea lucrãrilor lui Dumnezeu, şi dã celui ce cautã adevãrul Divin, o realã cunoştinţã a Mãririi Lui.

„Cerurile mãrturisesc Mãrirea lui Dumnezeu; şi bolta înstelatã Îi dovedeşte lucrarea. Ziua cãtre zi grãieşte, şi noaptea cãtre noapte, rosteşte adevãr”. - Ps.XIX.

Manifestãrile Divine.

Toate lucrurile vãdesc milostivirea lui Dumnezeu, mai mult sau mai puţin limpede, precum toate lucrurile materiale expuse la soare, îi rãsfrâng lumina, într-un grad mai mare sau mai mic. Un morman de funingine rãsfrânge puţinã, o piatrã rãsfrânge mai multã, o bucatã de cretã şi mai multã, dar niciuna din aceste rãsfrângeri, nu putem vedea forma sau culoarea strãlucitului astru. O oglindã bunã, însã, reflectã pe deplin forma şi culoarea soarelui, astfel încât, a privi în oglindã, e ca şi când ai privi soarele însuşi. Astfel e şi chipul, în care lucrurile ne vorbesc de Dumnezeu. Piatra ne spune ceva despre atributele lui Dumnezeu, floarea ne spune mai mult, animalul cu minunatele lui simţuri, instincte şi puterea de a se mişca, ne spune şi mai mult. Putem descoperi în cel mai înjosit dintre semenii noştri, însuşiri minunate care ne vorbesc despre un minunat Creator. În poet, sfânt, geniu, gãsim o revelaţie mai înaltã, iar profeţii cei mari şi întemeietorii de religie, sunt oglinda desãvârşitã, prin care dragostea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, se rãsfrâng asupra întregii omeniri. Oglinzile altor oameni, sunt întunecate de petele şi praful egoismului şi al prejudecãţiloe, dar acelea sunt curate şi neîntinate - predate cu totul, Voinţei lui Dumnezeu. Astfel ajung ei marii educatori ai omenirii. Învãţãşturile Divine, şi Puterea Duhului Sfânt, ce se revarsã prin ele, au fost şi sunt pricina progresului omenirii, cãci Dumnezeu ajutã pe oameni, prin mijlocirea altor oameni. Fiecare om, care e mai sus pe treptele vieţii, e mijlocul prin care se înalţã cei care sunt mai jos; iar cei ce sunt mai sus decât toţi ceilalţi, ajutã la înãlţarea întregii omeniri. E ca şi când, toţi oamenii ar fi legaţi laolaltã, prin coarde elastice. Dacã un om se ridicã puţin, deasupra nivelului obştesc al semenilor sãi, coardele se strâng. Foştii lui tovarãşi cautã sã-l tragã înapoi, dar el, cu o forţã egalã, îi trage în sus.

Cu cât se ridicã mai sus, cu atât simte mai mult, greutatea lumii întregi care îl trage înapoi, şi cu atât mai mult, se bizuie pe divinul ajutor, care ajunge pânã la el. Mai sus decât toţi, sunt marii Profeţi şi Mântuitorii, „Manifestãrile” Divine,- acei oameni desãvârşiţi, care au fost fiecare în vremea lui fãrã pereche şi fãrã seamãn, şi care au purtat povara întregii lumi, întãriţi numai de Dumnezeu.

Cuvintele „povara pãcatelor noastre, apasã asupra Lui” au fost adevãrate pentru fiecare din ei. Fiecare din ei a fost pentru credincioşii lui „Calea, Adevãrul şi Vuiaţa”. Fiecare din ei a fost mijlocitorul milostivirii divine, pentru toate inimile care au vrut s-o primeascã. Fiecare a avut o menire de îndeplinit în marele plan, al înãlţãrii neamului omenesc.

Creaţia.

Bahá’u’lláh ne învaţã cã universul n-are început în timp. E necontenitã emanaţie din Marea Cauzã Primã. Creatorul totdeauna a avut creţia Sa, şi o va avea în veci.

Lumi şi sisteme se pot ivi şi nãrui, dar universul stãruie. Orice lucru alcãtuit din pãrticele, cu timpul se destramã, dar rãmân elementele din care a fost înjghebat. Creaţiunea unei lumi, a unei flori de romaniţã, sau a unui trup omenesc, nu „face ceva din nimic”, mai degrabã e împreunarea unor elemente care pânã atunci erau risipite, e scoaterea la lumina a ceva, ce era pânã atunci ascuns. Peste puţin iar se vor risipi elementele şi forma luatã va dispãrea, însã nimic de pierdut sau nimicit; mereu rãsar noi forme şi noi împreunãri, prin fãrâmiţarea celor vechi.

Bahá’u’lláh confirmã spusele învãţãţilor, care ne aratã, nu şase mii de ani, ci milioane şi bilioane de ani, pentru istoria lumii. Teoria evoluţiei, nu tãgãduieşte puterea creaţiei. Încearcã numai sã descrie, chipul în care s-a desfãşurat, iar minunata poveste a universului material, pe care o desfãşoarã treptat, sub ochii noştri, astronomul, geologul, fizicianul şi biologul poate deştepta în noi, când îi pãtrundem înţelesul, o mai adâncã evlavie şi adorare decât scurta şi sãraca descriere, a creaţiei pe care ne-o dã Sfânta Scripturã Ebraicã. Vechea descriere în Cartea Facerii, are totuşi însuşirea cã deşteaptã în minte, prin câteva trãsãturi simbolice, miezul înţelesuriloe spirituale ale poveştii, precum un maiestru al picturii poate deşteptã prin câteva trãsãturi ale penelului, gânduri pe care un meşter mai puţin iscusit, n-ar putea cu nici un chip sã le zugrãveascã, oricâtã grijã ar pune în fiece amãnunt. Dacã amãnuntele materiale ne împiedicã de a vedea înţelesul spiritual, atunci mai bine ne-am lipsi de ele, dar, dacã am pãtruns odatã, temeinic în înţelesul întregii alcãtuiri, atunci acele amãnunte vor adãuga cunoaşterii noastre, o nouã şi minunatã bogãţie şi strãlucire şi o vor preschimba din simplã schiţã într-un splendid tablou. Iatã ce spune ‘Abdu’l-Bahá:

„Aflaţi cã unul din cele mai tainice adevãruri spirituale, ne spune cã lumea creatã, adicã acest nemãrginit univers, n-are început...

Aflaţi cã e cu neputinţã ca un Creator sã nu aibã creaţiune, şi nici nu se poate închipui, un dãruitor, fãrã cei cãrora le dãruieşte; cãci toate numele şi atributele divine, au nevoie de fãpturi vii. Dacã ne-am putea închipui un timp în care nu existã nici o fãpturã, aceastã închipuire ar fi tãgãduirea Divinitãţii lui Dumnezeu. În afarã de asta, o desãvârşitã ne-existenţã, nu se poate preschimba în existenţã. Dacã fãpturile ar fi fost cu desãvârşire ne-existente, nu s-ar fi ivit niciodatã viaţa. Aşadar, precum Esenţa Unitãţii - adicã existenţa lui Dumnezeu, - e veşnicã şi eternã şi n-are nici început nici sfârşit. Da, s-ar putea, ca o parte din univers, bunoãoarã, unul din globurile cereşti, sã ia deodatã fiinţã, sau sã se destrame în pãrticele, dar celelalte globuri, nu înceteazã a fiinţa. Deoarece fiecare glob are un început, are neapãrat şi un sfârşit, cãci orice lucru alcãtuit din pãrticele, fie individual, fie colectiv, trebuie neapãrat sã se destrame în pãrticele; singura deosebire e cã unele se fãrâmiţeazã repede, iar altele mai încet, dar e cu neputinţã ca un lucru compus, sã nu fie în cursul timpului, descompus”. - Rãspunsuri la câteva întrebãri, p. 209.

Originea omului.

Bahá’u’lláh, împãrtãşeşte pãrerea biologului care gãseşte pentru trupul omenesc, o origine, ce se întinde în dezvoltarea speţei, pânã la milioane de ani înapoi. Trupul omenesc ni se aratã ca, ivindu-se sub o formã foarte simplã, aproape fãrã însemnãtate şi apoi dezvoltându-se epocã dupã epocã, într-un şir de generaţii, nespus de lung, ajungând din ce în ce mai complex, şi din ce în ce mai bine organizat, pânã ajunge starea omului de azi. Fiece trup omenesc individual, se dezvoltã trecând printr-o serie asemãnãtoare de stãri, de la o boabã micã gelatinoasã de materie, pânã la forma omului, deplin dezvoltatã. Dacã acesta e adevãrul pentru individ, ceea ce nimeni nu tãgãduieşte, de ce-şi închipuie cã e o jignire a demnitãţii umane, sã credem într-o dezvoltare asemãnãtoare, a speciei întregi?

Asta e cu totul altceva decât crede, cã omul se coboarã din maimuţã. Embrionul uman, poate la un moment oarecare sã semene cu un peşte, cu înotãtoare şi coadã, dar nu e peşte. E un embrion uman. Astfel şi specia umanã, a putut în diferite epoci, ale lugei ei dezvoltãri, sã fi semãnat la aspect cu diferite specii de animale inferioare, dar totdeauna a fost tot specia umanã, înzestratã cu misterioasa putere ascunsã de a se dezvolta pânã la întruchiparea omului, aşa cum o cunoaştem azi, ba mai mult încã, de a se dezvolta şi în viitor, nãdãjduim, pânã la o formã şi mai desãvârşitã.

Iatã ce spune ‘Abdu’l-Bahá:

„E un lucru sigur cã, globul terestru, nu a luat fiinţã de la început, în forma lui de azi, şi cã a trecut treptat prin felurite faze, pânã sã se împodobeascã cu desãvârşirea lui de acum.. Omul, la începutul existenţei lui, şi în pântecele pãmântului, ca şi embrionul din pântecele mamei, a crescut şi s-a dezvoltat treptat, şi a trecut de la o formã la alta, pânã s-a arãtat în frumuseţea şi desãvârşirea, în tãria şi puterea de azi. E lucru sigur cã la început, nu era înzestrat cu atâta farmec, atâtea însuşiri, atâta mlãdire, şi cã numai cu încetul a dobândit aceastã înfãţişare aşa de chipeşã, de ademenitoare şi de plãcutã... Viaţa omului pe acest pãmânt, de la începutul ei, pânã sã ajungã la starea, la dezvoltarea şi la înfãţişarea de azi, a dãinuit de bunã seamã, multã vreme.. dar omul, chiar de la începutul existenţei lui, a fost o specie deosebitã. Chiar dacã admitem cã existã (în corpul omului) şi acum urmele unor organe, care au dispãrut, aceasta nu e o dovadã cã specia n-ar fi fost de la început aceeaşi şi deosebitã de altele. Cel mult, poate dovedi, cã chipul, forma şi organele omului, au propãşit. Omul a fost totdeauna o specie deosebitã, om, iar nu anima.” - Rãspunsuri la câteva întrebãri, pg. 211-214.

Iatã ce spune ‘Abdu’l-Bahá, despre povestea lui Adam şi a Evei:

„Dacã luãm aceastã povestire în înţelesul ei vãdit, potrivit cu tãlmãcirea datã de popor îndeobşte, e în adevãr nemaipomenitã. Omul înzestrat cu judecatã, nu poate s-o primeascã, s-o afirme, sau s-o închipuiascã; cãci o asemenea orânduire, astfel de amãnunte, asemenea convorbiri şi mustrãri, sunt departe de ce ar putea face o fiinţã cu judecatã, cu atât mai mult Divinitatea - acea Divinitate care a fãurit acest nemãrginit univers, în formã lui atât de desãvârşitã şi numeroşii sãi locuitori cu neînchipuitã chibzuialã, putere şi meşteşug...

Aşadar, povestea lui Adam şi a Evei, care au mâncat din rodul oprit şi au fost goniţi din Rai, trebuie socotitã numai caun simbol. Cuprinde mistere divine şi nemãrginite înţelesuri, şi poate fi lãmuritã, în minunate chipuri”. - Rãspunsuri la câteva întrebãri, p.140.

Trupul şi sufletul.

Învãţãturile Bahá’í, cu privire la trup şi la suflet, şi la viaţa de dupã moarte, sunt în deplinã armonie cu rezultatul cercetãrilor asupra problemelor pshice. Ele ne învaţã, dupã cum am mai vãzut, cã moartea nu e decât o nouã naştere, - mântuirea din cãtuşele trupului, într-o viaţã mai înaltã, şi cã progresul în viaţa de apoi, n-are margini. S-au adunat treptat un mare numãr de dovezi ştiinţifice, care dupã pãrerea unor cercetãtori nepãrtinitori, însã înzestraţi cu mult simţ critic, ne îndreptãţesc cu prisosinţã sã afirmãm în mod netãgãduit cã existã o viaţã dupã moarte - cã „sufletul” conştient îşi urmeazã dupã moarte, viaţa şi activitatea, dupã ce s-a dezagregat de corpul material. Dupã cum spune F.W.H. Myers în cartea lui „Personalitatea Umanã”, operã care sintetizeazã o mare parte din lucrãrile Societãţii pentru Cercetãri Psihice:

„Observaţiile, experienţele şi deducţiile, au fãcut pe mulţi cercetãtori, dintre care fac şi eu parte, sã creadã într-o comunicare directã sau telepaticã, nu numai între minţile oamenilor ce sunt încã pe pãmânt, ci şi între minţile celor de pe pãmânr, şi spiritul celor trecuţi în altã viaţã. O astfel de descoperire, deschide şi ea uşa unei revelaţii...

Am arãtat cã, printre multe înşelãciuni datorate şi altora şi nouã înşine, printre multe fraude şi pãreri, totuşi ajung pânã la noi, adevãrate manifestãri a celor de dincolo de mormânt...

Prin descoperiri şi prin revelaţii, s-au statornicit în mod provizoriu unele teorii, cu privire la sufletele celor dispãruţi, cu care am izbutit sã intrãm în legãturã. Mai întâi de toate, eu, cel puţin, gãsesc pricini de a crede, cã starea lor e o stare de necontenitã creştere în înţelepciune şi iubire. Iubirile lor de pe pãmânt, rãmân neschimbate, şi mai ales acele iubiri mai înalte, care se revarsã în adorare şi închinare... Pãcatul li se pare lor, nu atât un lucru îngrozitor, cât o robie. Nu e întrupat în chipul vreunui puternic Potentat i mai degrabã e o nebunie care desparte pe om de semenii sãi, şi de care spiritele descãtuşate cautã sã mântuiascã sufletul schilodit. Nu e nevoie de pedeapsa focului; a se cunoaşte pe sine însuşi e pedeapsa, precum şi rãsplata omului; a se cunoaşte pe sine însuşi şi a fia apropiat sau rãzleţit de sufletele tovarãşilor. Cãci în acea lume, iubirea e singura pãstrãtoare de viaţã; apropiata tovãrãşie cu Sfinţii, nu e numai podoaba vieţii veşnice, ci alcãtuieşte însãşi Acea Viaţã. Ba mai mult încã: reiese din legile telepatiei, cã acea tovãrãşie ne foloseşte nouã de pe acum. Chiar de pe acum, amintirea noastrã duioasã - dragostea e însãşi o rugãciune - sprijinã şi întãreşte acele suflete descãtuşate, în drumul lor spre culmi”.

Potrivirea acestor pãreri, care sunt întemeiate pe amãnunţite cercetãri psihice, cu învãţãturile Bahá’í, e într-adevãr vrednicã de amintit.

Unitatea omenirii.

„Sunteţi toţi rodul aceluiaşi pom, frunzele aceleiaşi ramuri, florile aceleaşi grãdini”. Aceasta e una din spusele cele mai însemnate ale lui Bahá, şi mai este una asemãnãtoare: „Nu trebuie slãvit cel ce-şi iubeşte ţara, ci cel ce iubeşte neamul omenesc”. Unitatea - unitatea lui Dumnezeu, a omenirii şi a tuturor fãpturilor create - e punctul fundamental, al învãţãturii lui. Aici iar se vãdeşte potrivirea dintre adevãrata religie şi ştiinţã. Cu fiecare pas fãcut de ştiinţã, se vadeşte din ce în ce mai limpede unitatea universului şi legãtura dintre toate pãrţile lui. Domeniul astronomului e nedespãrţit de al fizicianului, şi al fizicianului de al chimistului, al chimistului de al biologului, al biologului de al psihologului, şi aşa mai departe. Fiece descoperire nouã, în orice câmp de cercetare, aruncã lumini noi, asupra altor câmpuri. Precum au arãtat ştiinţele fizice cã orice atom de materie, din univers, atrage pe toţi ceilalţi atomi şi are o înrâurire asupra lor, oricât de mici şi de depãrtate ar fie ele, tot astfel, descoperã acuma ştiinţele psihice, cã fiecare suflet, din univers, are o înrâurire asupra tuturor celorlalte. Prinţul Kropotkin, în cartea sa despre Ajutorul mutual, aratã foarte limpede, cã pânã şi la animalele cele mai de jos, e neapãratã nevoie de ajutorul mutual, pentru menţinerea vieţii, pe când printre oameni, propãşirea civilizaţiei atârnã de înlocuirea treptatã a duşmãniei, prin ajutorul mutual. „Fiecare pentru toţi şi toţi pentru fiecare”, e singurul principiu pe temeiul cãruia poate progresa o comunitate.

Era Unitãţii.

Toate semnele vremurilor de azi, ne aratã cã am ajuns la zorile unei ere noi, în istoria omenirii. Pânã acum, tânãra acvilã a omenirii, s-a ţinut strâns de vechiul cuib în stânca neclintitã a egoismului şi a materialismului. Încercãrile ei, de a-şi întrebuinţa aripile au fost scurte şi sfioase. A simţit necontenit o nãzuinţã, spre ceva încã neatins. Din ce în ce mai mult s-a simţit stânjenit în strânsoarea vechilor dogme şi crezuri. Dar acum, s-a sfârşit era de încãtuşare, şi acvila se poate avânta pe aripile credinţei şi ale raţiunii, în lumile mai înalte ale dragostei spirituale şi ale adevãrului. Nu va mai fi lipitã de pãmânt ca pânã acum, aripile i-au crescut şi se vor înãlţa în voia lor, în sfera largilor privelişti şi a minunatei libertãţi. Un lucru însã, e de nevoie: ca sã fie zborul ei sigur şi neprimejduit; - Aripile ei trbuie nu numai sã fie puternice, ci sã se mişte cu deplinã armonie şi potrivire între ele.

Dupã cum spune ‘Abdu'l-Bahá:

„Nu se poate zbura numai cu o aripã. Dacã încearcã sã zboare numai cu aripa religiei, va cãdea în mlaştina superstiţiei, iar dacã încearcã sã zboare numai cu aripa ştiinţei, îşi va sfârşi zborul în viroaga întunecoasã a materialismului”. - Cuvântãri la Paris, p.132.

Armonia desãvârşitã între religie şi ştiinţã, este condiţia sine qua non, a unei vieţi mai înalte a omenirii. Când se va ajunge la aceasta, când fiecare copil va fi crescut nu numai în învãţãmântul ştiinţelor şi al artelor, dat tot atât şi în iubire pentru întreaga omenire şi în radioasa supunere la Voinţa lui Dumnezeu, aşa cum ni se dezvãluie în progresul evoluţiei, şi în învãţãmintele profeţilor, atunci şi numai atunci, va veni Împãrãţia Domnului şi va fi împlinitã Voinţa Lui, precum în ceruri aşa şi pe pãmânt; atunci şi numai atunci, Pacea Cea Mare îşi va revãrsa binecuvântãrile peste lumea întreagã.

„Când religia”, zice ‘Abdu’l-Bahá, „dezbãratã de superstiţii, tradiţii şi dogme neluminate, îşi va arãta conformitatea cu ştiinţa, atunci va fi în lume o mare putere purificatoare, aducãtoare de unitate, care va izgoni orice rãzboire, vrajbã, neînţelegere şi luptã şi atunci va fi omenirea unitã, în puterea iubirii de Dumnezeu”. - Cuvântãri la Paris, p.135.

CAPITOLUL XIII
PROFEŢII ÎMPLINITE DE CÃTRE MIŞCAREA BAHÁ’Í

„Cât despre manifestare Numelui Celui Mare (Bahá’u’lláh) El e Cel fãgãduit de Dumnezeu în toate Cãrţile şi Scriptele Lui, precum Biblia, Evanghelia şi Qur’anul.” - ‘Abdu’l-Bahá

Interpretarea profeţiilor.

Se ştie cât e de grea, interpretarea profeţiilor şi cã nu e subiect asupra cãruia sã se deosebeascã mai mult, pãrerile învãţaţilor. Aceasta n-are de ce sã ne mire, cãci, dupã cum spun chiar scripturile revelate, multe din profeţii au fost date sub o astfel de formã, încât nu puteau fi desluşit înţelese, pânã nu se îndeplineau, şi chiar şi atunci, numai de cei ce erau curaţi la suflet şi descãtuşaţi de prejudecãţi. Astfel la sfârşitul vedeniilor lui Daniel, iatã ce a fost spus profetului:

„Iarã tu, Daniel, închide-ţi cuvintele şi pecetluieşte-ţi cartea, pânã la ceasul sfârşitului; mulţi vor alerga de colo pânã colo şi cunoaşterea se va mãri... şi auzit-am, dar n-am priceput; atunci zis-am: „O, Dumnezeul meu, care va fi sfârşitul acestor lucruri?” şi El a zis: „Umblã în calea ta Daniel, cã vorbele sunt închise şi cartea pecetluitã pânã la sfârşitul vremurilor.” - Daniel XII 4-10.

Dacã Dumnezeu, a pecetluit profeţiile pânã la timpul cuvenit şi n-a dezvãluit înţelesul lor deplin nici mãcar profeţilor care le-au rostit, ne putem încredinţa, cã nimeni decât Solul ales de Dumnezeu va fi în stare sã rupã pecetea şi sã dea la luminã înţelesul cuprins în chivotul parabolelor profetice. Când cugetãm asupra istoriei profeţilor şi asupra interpretãrii lor greşite în veacurile şî vremurile trecute, precum şi asupra îndrumãrilor solemne date de profeţi înşişi, e firesc sã simţim nevoia de marea chibzuire, înainte de a primi desluşirile propuse de teologi privitor la adevãratul înţeles al acestor rostiri şi la modul cum au fost îndeplinite. Pe de altã parte, când se iveşte cineva care-şi mãrturiseşte misiunea de a îndeplini profeţiile, e de neapãratã nevoie sã-i cercetãm menirea cu mintea liberã şi neîntunecatã de prejudecãţi.

De s-ar întâmpla sã fie un impostor, frauda va fi uşor descoperitã şi nici o urmare rea nu se va ivi, vai celor ce cu nepãsare gonesc de la uşa lor pe Trimisul lui Dumnezeu, pentru cã a venit neprevestit, sub o înfãţişare neaşteptatã.

Viaţa şi învãţãmintele lui Bahá’u’lláh, dovedesc cã e Cel Fãgãduit în toate cãrţile Sfinte, care are puterea sã rupã peceţile profeţilor, şi sã toarne tuturor „nepreţuitul vin pecetluit”, al misterelor divine. Ne grãbim, aşadar, sã auzim lãmuririle lui şi sã cercetãm în lumina lor, cuvintele cunoscute, însã adesea misterioase, rostite de profeţii de demult.

Venirea Domnului.

„Venirea Domnului, în zilele din urmã” este singura „depãrtatã întâmplare divinã” pe care o aşteaptã toţi profeţii, şi pe care cântã în cele mai minunate cântãri ale lor. Sã vedem, acum ce însemneazã „Venirea Domnului?” De bunã seamã, Dumnezeu e totdeauna lângã fãpturile Lui, în toate cele şi peste toate; „Ne e mai aproape decât suflarea noastrã, mai lipit de noi, decât mâinile şi picioarele noastre.” Da, însã omul nu poate vedea nici auzi pe Dumnezeu imanent şi transcendent, nu-şi poate da seama de prezenţa Lui, pânã nu se dezvãluie ochilor lui sub o formã vizibilã şi pânã nu voebeşte cu el în graiul omenesc. Dumnezeu totdeauna s-a slujit de o unealtã umanã, pentru a-şi revela cele mai înalte atribute. Fiecare profet a fost un mijlocitor, prin care Dumnezeu s-a coborât printre poporul sãu şi i-a grãit. Isus a fost unul din aceti mijlocitori, şi creştinii cu drept cuvânt, au socotit ivirea Lui, ca venirea Domnului. Într-însul ei vãzurã Chipul lui Dumnezeu şi prin buzele Lui, auzirã Glasul lui Dumnezeu. Bahá’u’lláh ne spune cã „Venirea” Dumnezeului Oştirilor, Tatãl Etern, Fãcãtorul lumii şi Mântuitorul ei, care dupã spusele tuturor profeţilor, se va întâmpla la „sfârşitul tuturor vremurilor,” nu însemneazã nimic alt, decât arãtarea Lui, într- întruchipare omeneascã, precum s-a arãtat în templul trupesc al lui Iisus din Nazaret, însã de data asta, cu o revelaţie mai plinã şi mai strãlucitã, pentru care Iisus şi toţi profeţii dinaintea lui, au venit sã pregãteascã inimile şi minţile oamenilor.

Profeţiile privitoare la Iisus.

Din pricinã cã n-au fost înţelese profeţiile privitoare la timpul venirii Mesiei, Evreii au respins pe Iisus.

Iatã ce spune ‘Abdu’l-Bahá:

„Evreii aşteaptã încã, sosirea Mesiei şi se roagã lui Dumnezeu zi şi noapte, sã-i grãbeascã venirea. Când a venit Iisus, L-au acuzat şi L-au ucis zicând: Acesta nu e Cel aşteptat. Iatã, când va veni Mesia, semne şi minuni vor mãrturisi cã e în adevãr Christul.

Mesia se va ridica dintr-un oraş necunoscut. Se va aşeza pe tronul lui David, şi iatã, va veni cu sabie de oţel şi va cârmui ca un sceptru de fier. El va împlini Legea profeţilor. Va cuceri rãsãritul şi Apusul şi va preamãri pe poporul Sãu ales, Evreii. Va aduce cu El domnia Pãcii, în care pânã şi fiarele vor înceta de a se mai duşmãni cu omul. Cãci, iatã, lupul i mielul vor adãpa la acelaşi pârâu, şi toate fãpturile Domnului, vor vieţui în linişte... Astfel gândeau şi vorbeau Evreii, cãci nu înţelegeau Scriptele, nici minunatele adevãruri, cuprinse în ele. Litera lor, o ştiau pe de rost, dar din Spiritul lor dãtãtor de luminã, nu pricepeau nici un cuvânt.

Ascultãţi şi vã voi arãta eu, înţelesul lor: cu toate cã Hristos a venit din Nazaret, care era un loc cunoscut, venea din Ceruri. Trupu Lui s-a nãscut din Maria, dar Duhul Lui, venea din Ceruri. Sabia pe care o purta, era sabia graiului, cu care a despãrţit binele de rãu, adevãrul de minciunã, credinciosul de necredincios şi lumina de întuneric. Vorba Lui, era în adevãr, o vorbã tãioasã! Tronul pe care s-a aşezat e Tronul Etern, de pe care Hristos domneşte pentru vecie, un tron ceresc, nu unul pãmântesc, cãci lucrurile pãmânteşti sunt trecãtoare, iar cele cereşti nu trec. El tãlmãci şi desãvârşi Legea lui Moise şi împlini pe a Profeţilor. Cuvântul Lui, cuceri Rãsãritul şi Apusul. Împãrãţia lui e Veşnicã. El a înãlţat pe acei Evrei, care L-au recunoscut. Erau oameni şi femei de teapã smeritã dar alãturarea cu Isus îi fãcu mari, şi le dãdu înãlţare nepieritoare.

Animalele care aveau sã trãiascã în pace unele cu altele, înseamnã diferitele secte şi rase, care pânã atunci în rãzboi, aveau şã trãiascã de acum laolaltã, cu dragoste şi milã, bând împreunã Apa Vieţii, din Eternul Izvor al lui Iisus.” - Cuvântãri la Paris, p. 48.

Cea mai mare parte din creştini, primesc aceste interpretãri a profeţiilor Mesianice, ca fiind privitoare la Iisus, câ tde spre profeţiile asemãnãtoare, privitoare la Mesia din zilele noastre, mulţi cretini le întâmpinã cum au fãcut Evreii şi aşteaptã vreo întâmplare minunatã în planul material, care sã împlineascã, în toate amãnuntele, litera profeţiilor.

Profeţiile privitoare la Báb şi Bahá’u’lláh.

Dupã interpretarea Bahá’í, profeţiile care vorbesc despre „sfârşitul veacurilor”, „ziua cea din urmã”, despre venirea „Dumnezeului Oştirilor”, a „Tatãlui Etern”, se referã îndeosebi, nu la venirea lui Iisus Hristos, ci la a lui Bahá’u’lláh.

Sã luãm bunãoarã, binecunoscuta profeţie a lui Isaia:

„Poporul care umbla în întuneric, a vãzut o mare luminã, cei care erau în ţara umbrelor morţii, asupra lor a strãlucit lumina... Cãci tu ai fãrâmat jugul poverii lui şi toiagul umãrului lui, varga de fier a asupritorului lui, ca în zilele Midianului. Cãci fiecare luptã a viteazului, e cu zgomot şi învãlmãşealã şi cu haine muiate în sânge, dar aceasta, va fi cu pârjol şi jãratec. Cãci ni s-a nãscut nouã un prunc şi un fiu ne-a fost dat şî cârmuirea va fi pe umerii lui şi numele lui va fi Minunatul, Sfãtuitorul, Puternicul Dumnezeu, Tatãl Etern, Prinţul Pãcii. Nu va avea sfârşit mãrirea cârmuirii Lui şi o pace fãrã sfârşit va da scaunului de domnie a lui David şi împãrãţiei lui, o va întãri şi o va sprijini prin judecatã şi neprihãnire, de acum şi-n veci de veci, iatã ce va face râvna Domnului oştirilor.” - Isaia IX. 2-7.

Aceasta e una din profeţiile, care au fost adesea privite ca referitoare la Hristos, şi o mare parte dintr-însa, se poate cu dreptate tãlmãci astfel, dar cu puţinã cercetare va arãta; cu cât mai bine şi mai deplin, se potriveşte cu Bahá’u’lláh.

Hristos, în adevãr a fost un aducãtor de luminã şi un Mântuitor, dar timp de aproape douã mii de ani, dupã venirea Lui, marea majoritate a popoarelor de pe pãmânt, şi-au urmat drumul în întuneric, iar copiii lui Israel şi mulţi alţi copii ai lui Dumnezeu, n-au încetat de a geme, sub varga asupritorilor. Pe de altã parte, în timpul primelor decade ale erei Bahá’í, lumina adevãrului strãlucise asupra Rãsãritului şi Apusului şi a fost purtatã în toate ţãrile de pe pãmânt, evanghelia care ne aratã pe Dumnezeu ca tatã şi pe oameni ca fraţi, marile autocraţii militare au fost risipite şi s-a nãscut o Ligã a Naţiunilor, care ne aduce nãdejdea unei grabnice mântuiri pentru naţionalitãţile strivite şi asuprite în lumea întreagã. Marele rãzboi, care de curând a zguduit lumea, cu nemaipomenita sa întrebuinţare de arme de foc, foc lichid, bombe incendiare şi focul mainilor, a fost în adevãr cu „pârjol şi jãratec”. Bah’u’lláh, care -sa îndeletnicit pe lângã scrierile sale, cu probleme privitoare la cârmuire şi administraţie şi a arãtat cum ar putea fi mai bine dezlegate, a luat „cârmuirea pe umerii lui”, într-un chip cum n-a fãcut-o niciodatã Hristos. Cât despre titluri de „Tatãl Etern”, „Prinţ al Pãcii”, bahá’u’lláh, adesea vorbeşte de el însuşi ca de Fiul omului, iar Bahá’u’lláh declarã cã menirea lui, e de a aduce pacea pe pãmânt, pe când Hristos a zis: „Nu am venit s-aduc pacea ci sabia”, şi de fapt, în tot timpul erei creştine, s-au ţinut şir rãzboaiele şi luptele între secte.

Slava lui Dumnezeu.

Numele „Bahá’u’lláh”, înseamnã în limba arabã „Slava lui Dumnezeu” şi acest nume aidoma e adesea întrebuinţat de profeţii evrei, pentru Cel Fãgãduit, ce va sã se arate în zilele cele de pe urmã. De pildã în capitolul al 40-lea din Isaia citim:

Mângâie-te o poporul meu, zice Domnul. Vorbeşte în linişte Ierusalimului şi spune-i cã a luat sfârşit rãzboiul lui şi cã e iertatã nelegiuirea lui, cãci primise de la Domnul mãsurã îndoitã pentru pãcatele lui. Glasul celui care striga în pustiu, pregãtiţi cãrãrile Domnului, croiţi în pustiu o cãrare dreaptã întru Mãrirea Domnului. Fiecare vale va fi înãlţatã şi fiecare munte şi deal va fi micşorat: şi tot ce e strâmb va fi îndreptat şi tot ce e aspru se va netezi: şi Slava Domnului se va arãta tuturor, şi toatã fãptura laolaltã o va vedea.”

Cã şi profeţia de mai sus, aceasta a fost în mare parte îndeplinitã prin venirea lui Hristos şi a premergãtorului Lui Ioan Botezãtorul, însã numai în parte, cãci în zilele lui Hristos, rãzboiul Ierusalimul nu luase sfârşit; multe veacuri de încercãri şi umiliri, erau pregãtite pentru el.

Cu sosirea lui Báb şi a lui Bãhá’u’lláh însã începe sã se arate, o mai desãvârşitã împlinire, cãci chiar de pe acuma, au rãsãrit zori mai luminoase pentru Ierusalim şi nãdejdea lui într-un viitor paşnic şi strãucit pare acum temeinic îndreptãţitã.

Alte profeţii vorbesc despre Mântuitorul Israelului, Slava lui Dumnezeu, care va sã vie în pãmântul sfânt, din locul rãsãritului soarelui. Or, Bahá’u’lláh, s-a ivit în Persia, care e la Est de Ierusalim, înspre soare rãsare şi a venit în Pãmântul Sfânt, unde a petrecut ultimii douãzeci de ani ai vieţii lui. Dacã ar fi venit acolo de bunã voie, lumea ar fi putut crede cã e o viclenie a unui impostor, pentru a se conforma profeţiilor, dar el a venit ca surghiunit şi prizonier, a fost trimis acolo de Şahul Persiei şi de Sultanul Turciei. Cu greu îi putem bãnui cã ar fi cãutat sã aducã dovezi de temeinicia declaraţiei lui Bahá’u’lláh, în care se dãdea drept „Slava lui Dumnezeu”, a cãrei venire fusese vestitã de profeţi.

Ziua domnului.

Cuvântul „Zi” în fraze ca „ziua Domnului” sau „Ziua cea de pe urmã”, trebuie interpretat ca însemnând „Epocã”. Fiecare mare întemeietor de religie, are „Ziua” lui. Fiecare e ca un soare. Învãţãturile lui au zorile lor, apoi adevãrul lor lumineazã din ce în ce mai mult inimile şi minţile popoarelor, pânã ating zenitul înrâuririi lor. Apoi treptat se întunecã, se interpreteazã greşit, se rãstãlmãceşte şi umbra învãluie pãmântul pânã când rãsare soarele unei zile noi. Ziua Manifestãrii Supreme a lui Dumnezeu, este ziua cea de pe urmã, cãci e o zi, care nu se va sfârşi niciodatã, şi nu va fi biruitã de noapte. Soarele ei nu va pune niciodatã, şi nu va fi biruitã de noapte. Soarele ei nu va apune niciodatã, ci va lumina sufletele oamenilor şi-n lumea aceasta şi-n cealaltã.

La drept vorbind, nici un soare spiritual nu apune vreodatã. Soarele lui Moise, al lui Hristos, al lui Mahomed şi al altor profeţi strãluceşte încã pe Cer, cu o luminã neştirbitã. Însã norii ridicaţi de pe pãmânt, i-au ascuns strãlucirea, de ochii neamului omenesc. Soarele Suprem al lui Bahá’u’lláh, va risipi într-o zi, acei nori întunecoşi, astfel încât popoarele tuturor religiilor, se vor bucura în lumina tuturor profeţilor şi toate laolaltã vor slãvi pe acelaşi Dumnezeu, a cãrui luminã au oglindit-o toţi profeţii.

Profeţii privitoare la ‘Abdu’l-Bahá.

În profeţiile lui Isaia, ale lui Ieremia, ale lui Ezechiel şi ale lui Zaharia, se pomeneşte în mai multe rânduri despre un om pe care ei îl numesc Ramura. Acest nume adeseori, a fost privit de creştini, ca referitor la Hristos, dar Bahá’íi socotesc cã se referã îndeosebi la ‘Abdu’l-Bahá. Datina e în Persia, de a pomeni de fiul cel mai mare al unei familii, sub numele de „Ramura cea mare”, şi ‘Abdu’l-Bahá, ca un fiu mai mare al lui Bahá’u’lláh, e de obicei cunoscut de Bahá’í, sub acest nume. Bahá’u’lláh în scrierile sale, adesea vorbeşte de el însuşi ca de Pomul, sau de Rãdãcina, iar de ‘Abdu’l-Bahá, ca de Ramurã.

‘Abdu’l-Bahá, el însuşi scrie, cum urmeazã:

„’Abdu’l-Bahá e Miezul Legei lui Dumnezeu, e Ramura care rãsare din Pom. Partea de cãpetenie e Pomul, temelia e Pomul şi adevãrul universal e Pomul.” - Steaua Apusului, vol.VIII nr. 17, pg.325.

Cea mai lungã profeţie Biblicã, referitoare la Ramura, se gãseşte în capitolul 11-lea din Isaia:

„Şi atunci va ieşi un lãstar din tulpina lui Jese şi o ramurã va creşte din rãdãcinile ei: şi se va opri asupra lui Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al pãtrunderii, duhul sfãtuirii şi al puterii, duhul cunoaşterii şi al temerii de Dumnezeu... dreptatea va fi brâul şalelor lui şi credincioşia brâul mijlocului lui. Şi va locui atunci, lupul alãturi de miel, şi pardosul alãturi de ciutã şi viţelul şi puiul de leu şi ieduk laolaltã şi un copilaş îi va mâna... Nu vor vãta şi nu vor dãrâma nimic în muntele meu sfânt, cãci pãmântul va fi plin de cunoaşterea lui Dumnezeu, aşa cum apa acoperã mãrile.. Şi aceasta se va întâmpla în ziua când Domnul îşi va întinde mâna a doua oarã, ca sã rãscumpere rãmãşiţa poporului Sãu, risipit în Asiria şi în Egipt, în Patrosşi în Etiopia, la Elam, la Şincar şi la Hamat şi în ostroavele mãrii. El va înãlţa un steag pentru neamuri, va strânge pe surghiuniţii lui Israel şi va aduna pe cei risipiţi ai lui Iuda, de la cele patru colţuri ale pãmântului.” - Isaia XI 1-13.

‘Abdu’l-Bahá, spune urmãtoarele asupra unei alte profeţii, referitoare la Ramurã:

„Una din marile întâmplãri ce se vor ivi în ziua manifestãrii a acelei Ramuri fãrã seamãn, e înãlţarea stindardului lui Dumnezeu printre toate neamurile, adicã toate neamurile şi triburile se vor aduna la umbra acestei divine Flamuri, care nu e alt, decât însãşi mãreaţa Ramurã şi toate se vor face un singur neam. Înverşunarea credinţelor şi a religiilor, una împotriva altora, duşmãnia dintre rase şi popoare şi deosebirile de patrie, vor fi plivite dintre ele. Toate vor ajunge o singurã religie, o singurã credinţã, o singurã raşa şi un singur popor, şi vor trãi într-o singurã ţarã de baştinã, care e globul pãmântesc. Se va întemeia între toate neamurile pacea universalã şi buna învoire. Ramura fãrã seamãn va aduna laolaltã pe tot Israel, - adicã în acest ciclu tot poporul evreu care e risipit Apus şi Rãsãrit, la miazã-noapte şi la miazã-zi, va fi adunat la un loc în pãmântul Sfânt.

Acum vedeţi: aceste întâmplãri nu s-au ivit în ciclul creştin, cãci neamurile nu s-au adunat toate sub un singur stindard, care e divina Ramurã. Dar în acest ciclu al Dumnezeului Oştirilor, toate neamurile şi popoarele vor intra sub umbra acestei flamuri.

De asemenea, nici Israel, risipit pe toatã faţa pãmântului, n-a fost adunat laolaltã în Pãmântul Sfânt, în timpul ciclului creştin, dar la începutul ciclului lui Bahá’u’lláh, aceastã divinã fãgãduinţã aşa cum e limpede rostitã în toate cãrţile profeţilor, a început sã se adevereascã. Puteţi vedea cã din toate pãrţile lumii, se îndreaptã spre Pãmântul Sfânt, triburi de evrei; trãiesc în sate şi în câmpii, pe care le stãpânesc şi zi cu zi se înmulţesc într-atât încât toatã Palestina, va ajunge ţara lor.” - Rãspunsuri la câteva întrebãri, p.75

De când au fost scrise cele de mai sus, Palestina a trecut din mâinile turcilor şi „Puterii Aliate”, au încurajat întemeierea unei patrii naţionale a evreilor în Palestina.

De la rãzboiul cel mare, am vãzut şi întemeierea unei Ligi a Naţiunilor precum şi un congres internaţional cu scopul de a stabili o reducere simultanã a armamentelor. Acestea aratã cã s-a înaintat cu un mare pas spre îndeplinirea unei însemnate pãrţi din profeţiile privitoare la pacea internaţionalã.

Ziua judecãţii.

Hristos a vorbit mult în parabole despre marea Zi a judecãţii, când „Fiul Omului va veni în slava Tatãlui sãu şi va rãsplãti pe fiecare om, dupã faptele lui” (Matei XVI 27). El asemuieşte acea Zi, cu ziua secerişului, când se arde neghina iar grâul e adunat în hambare:

„Aşa va fi la sfârşitul vremurilor (la împlinirea veacurilor). Fiul omului îşi va trimite îngerii, şi ei vor aduna din împãrãţia Lui, toate lucrurile ce vatãmã şî pe toţi cei ce fac nelegiuiri, şi îi va arunca într-un cuptor de foc: atunci vor fi gemete şî scrâşnirea dinţilor. Atunci vor strãluci cei drepţi, ca soarele în împãrãţia Tatãlui lor.” - Matei XII 40-43.

Cuvântul „sfârşitul lumii, întrebuinţat în versiunea autorizatã a Bibliei, în acest pasaj şî altele asemãnãtoare, a fãcut pe mulţi sã-şi închipuie cã în ziua judecãţii de apoi, pãmântul va fi deodatã nimicit, dar aceasta e de bunã seamã o greşealã.

Adevãratul înţeles al frazei pare a fi „împlinirea sau sfârşirea veacurilor.” Hristos ne învaţã cã Împãrãţia Tatãlui, se va întemeia pe pãmânt, precum şi în Ceruri. Ne învaţã sã ne rugãm: „Vie Împãrãţia Ta: Precum în Cer aşa şi pe pãmânt.”

În parabola cu via, când Tatãl, stãpânul viei, vine sã pedepseascã pe arendaş, nu nimiceşte via (lumea) ci o închiriazã altor arendaşi, care îi vor da roadele la vremea lor.

Pãmântul nu are sã fie nimicit, ci va fi înnoit şi renãscut. Hristos, cu alt prilej vorbeşte de acea zi, ca reînnoirea, când Fiul Omului, vor sta pe tronul Slavei lui.” Sfântul Petru vorbeşte de ea, ca de „vremea împrospãtãrii” „vremea prefacerii tuturor Sfinţilor lui Profeţi, de la începutul lumii.” Ziua judecãţii despre care vorbeşte Iisus Hristos, e desigur acelaşi cu ziua când va veni Dumnezeul Oştirilor, Tatãl, care a fost proorocit de Isaia şi de toţi profeţii din Vechiul Testament, va fi timpul marilor pedepse pentru cei rãi, dar va fi un timp în care se va statornici dreptatea şi va domni pe pãmânt ca şi în ceruri. În interpretarea Bahá’í, venirea fiecãrei Manifestãri a lui Dumnezeu e o zi de judecatã, dar venirea supremei Manifestãri, Bahá’u’lláh, e ziua cea mare a judecãţii, pentru ciclul pãmântesc în care trãim. Chemarea buciumului de care au voebit Hristos, Mahomed şi alţi profeţi, e chemarea Manifestãrii, care sunã pentru toţi cei de pe pãmânt şi din ceruri - cei întrupaţi şi cei ce şi-au pãrãsit trupul. Întâlnirea lui Dumnezeu, prin Manifestarea Lui, e pentru cei ce doresc sã-L întâlneascã, poarta ce duce în Raiul cunoaşterii şi iubirii Lui şi al traiului în dragoste, cu toate fãpturile Lui. Pe de altã parte, cei cãrora le place mai mult calea lor, decât calea Domnului, aşa cum o propovãduieşte Manifestarea, se osândesc prin aceata pe ei înşişi la iadul egoismului, al greşelilor şi al duşmãniei.

Marea Înviere.

Ziua judecãţii e şi Ziua Învierii, când se vor scula toţi morţii. Sf. Paul, în prima Epistolã cãtre Corinteni, spune:

„Iatã, vã dezvãlui o tainã, nu vom dormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-un moment, într-o clipitã, la ultimul bucium: cãci trâmbiţele vor suna şi morţii vor învia în trup nepieritor şi vom fi toţi, preschimbaţi. Cãci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii sã se îmbrace în neputrezire şi trupul acesta muritor sã se îmbrace în nemurire. Când trupul acesta supus putrezirii, se va îmbrãca în neputrezire şi trupul acesta muritoe se va îmbrãca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: „Moartea a fost înghiţitã de biruinţã. 1 Cor. XV 51-54.

În privinţa acestor versete, referitoare la învierea morţilor, iatã ce spune Bahá’u’lláh, în Cartea Iqán:

„Prin cuvintele, viaţã şi moarte, pomenite în cãrţi, se înţelege viaţa prin credinţã şi moartea prin necredinţã. Ca urmare a nepãtrunderii acestui înţeles, cea mai mare parte din oameni, în timpul tuturor Manifestãrilor, nu au vrut sã creadã, n-au fost conduşi de Soarele Cãlãuzirii, şi n-au urmat Eterna Frumuseţe... Iisus a spus: Trebuie sã te naşti a doua oarã, iar în alt loc a spus: Dacã un om nu se naşte din apã şi din Duh, nu poate intra în Împãrãţia Domnului, ceea ce se naşte din carne e carne şi ceea ce se naşte din duh e duh, (Ioan III 6).

Înţelesul acestor cuvinte e cã, oricine nu e înviorat de apa cunoaşterii divine şi de Duhul Sfânt al lui Iisus, nu e vrednic sã intre în Suprema Împãrãţie... Miezul acestui înţeles e cã robii Domnului, nãscuţi din Duh şi învioraţi de Duhul şi de suflarea sfinţeniei în fiece Manifestare, lor li se poate hãrãzi viaţa, învierea şi intrarea în Raiul Iubirii Dumnezeieşti, pe când celorlalţi le e menitã moartea, nechibzuirea şi intrarea în focul necredincioşiei şi a Mâniei Dumnezeieşti... Dacã aţi gusta cât de puţin din apa limpede a Cunoaşterii Divine, aţi şti cã adevãrata viaţã e viaţa inimii, iar nu viaţa trupului, cãci animalul şi omul, sunt amândoi pãrtaşi la viaţa trupului, pe când viaţa adevãratã, e dãruitã numai celor cu suflet strãlucitor, care beau din oceanul credinţei şi se înfruptã din rodul certitudinii. Viaţa aceasta, nu e urmatã de moarte, nici nemurirea aceasta, de pieire, cum s-a spus: Cel ce crede cu adevãrat, e viu şi viaţa aceasta şi în cea de apoi. Dacã prin cuvântul „viaţã”, se înţelege viaţa exterioarã a trupului, de bunã seamã, e supusã morţii.” (p. 80-85).

În învãţãmintele Bahá’í, Învierea n-are nimic de a face cu trupul material şi solid. Acel trup, odatã ce a murit, e sfârşit. Se descompune, iar atomii lui, niciodatã nu se vor mai aduna spre a alcãtui acelaşi trup. Învierea e naşterea individului la viaţa spiritualã, prin harul Duhului Sfânt, dãruit de manifestarea lui Dumnezeu. Mormântul din care se ridicã, e mormântul necunoaşterii şi a nepãsãrii, faţã de Dumnezeu. Somnul din care se deşteaptã, e starea de adormire spiritualã, în care mulţi aşteaptã zorile Zilei lui Dumnezeu. Aceste zori lumineazã, pe toţi cei ce au trãit pe faţa pãmântului, fie cã sunt întrupaţi, fie cã şi-au pãrãsit trupul, dar cei ce sunt orbi spiritualiceşte, nu le pot zãri. Ziua Învierii nu e o zi de douãzeci şi patru de ore, ci o erã care a început de pe acum şi va dãinui cât ciclul lumesc din care facem parte. Luceafãrul dimineţii acelei zile este Báb, soarele ei, e suprema Manifestare a lui Bahá’u’lláh şi luna ei, e ‘Abdu’l-Bahá - o stea, un soare, şi o lunã, care nu vor apune niciodatã, şi nu vor înceta de a strãluci în lumea spiritualã, când se vor fi şters de pe faţa pãmântului orice urmã a civilizaţiei.

Întoarcerea lui Iisus.

În multe din convorbirile Sale, Hristos vorbeşte despre viitoarea Manifestare a lui Dumnezeu, în persoana a treia, iar în altele, întrebuinţeazã persoana întâia. Iatã ce spune: „Mã duc sã vã pregãtesc un loc. Şi dacã mã duc sã vã pregãtesc locul, am sã viu îndãrãt şi am sã vã primesc la mine.” (Ioan XIV 2). În primul capitol, al Faptelor Apostolilor, citim cã s-a spus ucenicilor, la înãlţarea lui Iisus: „Acelaşi Iisus, care se ridicã de la voi în cer, va veni tot aşa, cum l-aţi vãzut ridicându-se la cer. „Din pricina acestor spuse şi a altora asemãnãtoare, mulţi creştini aşteaptã cã atunci când va veni Fiul Omului, pe „norii cerului şi cu mare slavã”, vor vedea cu chip trupesc pe acelaşi Iisus, care umbla pe strãzile Ierusalimului acum douã mii de ani şi care a sângerat şi a pãtimit pe cruce. Ei aşteaptã sã-şi poatã vârî degetele în semnele de pe picioarele şi de pe mâinile Lui şi mâna, în rana lancei, din coasta lui. Dar desigur o cugetare câtuşi de puţin adâncitã asupra cuvintelor rostite de Iisus, ar risipi o asemenea pãrere. Evreii din timpul lui Iisus, aveau întocmai aceleaşi idei, asupra întoarcerii lui Ilie, dar iisus le-a lãmurit greşeala lor şi le-a arãtat cã profeţia cum cã „Ilie trebuie sã vie mai întâi”, a fost împlinitã, nu prin întoarcerea fãpturii trupeşti a fostului Ilie, ci în persoana lui Ioan Botezãtorul, care a venit „în duhul şi puterea lui Ilie.” „Iar dacã vreţi sã-l primiţi” a spus Iisus, „acesta e Ilie, care avea sã vie. Cine are urechi de auzit, s-audã.” Aşadar „Întoarcerea” lui Ilie, însemna ivirea unei alte fiinţe, nãscutã din alţi pãrinţi, dar insuflat de Dumnezeu cu acelaşi duh şi cu aceeaşi putere. Aceste cuvinte ale lui Iisus, pot desigur fi privite ca însemnând, cã întoarcerea lui iisus, se va putea de asemneni înfãptui, prin ivirea unei alte persoane, nãscutã din altã mamã, dar înzestratã cu Duhul şi Puterea lui Dumnezeu, aşa cum a fost Hristos. Bahá’u’lláh lãmureşte cã „întoarcerea” lui Iisus, a fost îndeplinitã, prin ivirea lui Báb şi prin venirea lui proprie.

Iatã ce spune:

„Dacã soarele de astãzi ar zice, Eu sunt soarele de ieri! E adevãrat, de asemeni, dacã potrivit scurgerii zilelor ar zice, Eu sunt altul decât soarele de ieri, şi aceastã e adevãrat. De asemeneni, sã privim zilele; dacã s-ar spune cã toate zilele sunt aceleaşi, e îndreptãţit şi adevãrat, şi dacã s-ar spune, cã socotind zilele şi menirea lor, se deosebesc unele de altele şi aceasta e adevãrat, dupã cum vezi. Cãci, cu toate cã sunt aceleaşi, totuşi în fiecare e un nume, o însuşire şi o menire, care o deosebesc de celelalte. În acelaşi chip şi cu aceeaşi interpretare, trebuie sã înţelegeţi stãrile de deosebire, diferenţele şi identitatea Sfintelor Manifestãri, ca sã-ţi dai seama de înţelesul Cuvintelor Creatorului Numelor şi Atributelor, privitoare la deosebire şi unitate.” - Cartea Iqán, p.15.

Iatã ce spune ‘Abdu’l-Bahá:

Aflaţi cã venirea lui Hristos a doua oarã,k nu înseamnã ceea ce crede poporul, ci mai degrabã înseamnã ivirea Celui al cãrui venire a fost fãgãduitã dupã Dânsul. Va veni cu Împãrãţia Domnului şi cu Puterea Lui, care a înconjurat pãmântul. Aceastã stãpânire va fi în lumea inimilor şi a spiritelor, iar nu în lumea materiei, cãci lumea materialã, nu se poate asemui, nici cu o aipã de muscã, în ochii lui Dumnezeu, dacã ar fi dintre acei ce ştiu! Cu adevãrat, Hristos a venit cu Împãrãţia Lui, chiar de la începutul care n-a avut început, şi va veni cu mpãrãţia Lui a vecilor tuturor vecilor, întrucât, în acest înţeles, Hristos, e o manifestare a Realitãţii Divine, Esenţa curatã şi cereascã, Substanţã care n-are nici început nici sfârşit, Are o înfãţişare, rãsare şi apune ca manifestare în fiecare ciclu.” - Scrisorile lui ‘Abdu’l-Bahá, vol. I, p.138.

Timpul Sfârşitului.

Hristos şi Apostolii Lui, au pomenit de multe semne prin care avea sã se deosebeascã timpul „Întoarcerii”, Fiul Omului, în slava Tatãlui. Iatã ce a spus Hristos:

„Iar când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oştiri, atunci sã ştiţi cã pieirea lui e aproape... Cãci acelea vor fi zilele rãzbunãrii, ca sã se împlineascã toate cele scrise... cãci va fi mare prãpãd în ţarã, şi mânie asupra acestui popor. Şi vor cãdea de tãişul sabiei, şi vor fi duşi robi, în toate neamurile; iar Ierusalimul va fi cãlcat în picioare de neamuri pânã se va împlini vremea Neamurilor”. - Luca XXI 20-24.

Într-alt loc spune:

„Luaţi seama sã nu vã înşele nimeni. Cãci mulţi vor veni în numele Meu, zicând „Eu sunt Hristos”; şi vor înşela pe oameni. Şi veţi auzi de rãzboaie şi de zgomot de rãzboaie: dar sã nu vã tulburaţi: cãci toate aceste lucruri trebuie sã se întâmple, dar sfârşitul, n-a venit încã. Cãci un neam se va ridica împotriva altui neam, şi împãrãţie, împotriva altei împãrãţii: şi vor fi foamete şi molime, şi cutremuri în diferite locuri. Toate acestea, sunt începutul durerilor. Şi atunci vã vor preda ca sã fiţi asupriţi, şi vã vor ucide; şi veţi fi urâţi de neamurile toate, din pricina numelui Meu. Şi atunci, mulţi vor fi vãtãmaţi, şi se vor trãda unii pe alţii, şi se vor urî unii pe alţii. Şi se vor ridica mulţi profeţi mincinoşi, şi vor înşela pe mulţi, şi pentru cã se va înmulţi nelegiuirea, se va rãtãci iubirea multora. Dar cel ce va rãbda pânã la sfârşit, acela va fi mântuit.

Iar aceastã evanghelie a împãrãţiei, va fi propovãduitã, în lumea întreagã, ca o mãrturie, pentru toate neamurile; şi atunci va veni sfârşitul”. - Matei XXIV 4-14.

În aceste versete, Hristos a prevestit limpede, fãrã încojur sau vãl, lucrurile ce trebuie sã se întâmple înainte de venirea Fiului Omului. În timpul veacurilor ce s-au scurs, de când a vorbit Iisus, fiecare din aceste semne, au fost împlinite. În partea din urmã a fiecãrui fragment, Iisus pomeneşte de o întâmplare, care va fi semnul cã a venit vremea întoarcerii Lui - într-unul din ele, sfârşitul exilului evreilor şi restaurarea Ierusalimului, în cellãlalt, porpovãduirea evangheliei, în lumea întreagã. E uimitor de a vedea, cã amândouã aceste semne, se îndeplinesc literã cu literã, sub ochii noştri.

Dacã aceste pãrţi ale profeţiilor sunt tot atât de adevãrate ca şi celelalte, urmeazã cã trãim acum în „timpul sfârşitului”, despre care a vorbit Hristos.

Mahomed şi el pomeneşte de unele semne care vor dãinui în Ziua Învierii. Citim în Qur’án, urmãtorele:

„Când a zis Alláh: „O,Iisus! Cu adevãrat eu te voi face sã mori, şi te voi înãlţa spre mine, şi te voi curãţi de învinuirile celor ce nu au credinţã, şi voi pune pe cei ce cred în tine (adicã pe creştini) deasupra celor care nu cred (evrei şi alţii) pânã în Ziua Învierii; atunci la mine te vei întoarce, şi atunci eu voi hotãrî între voi, şi în privinţa celor în care vã deosebiţi.“. - Surat III 54.

„Mâna lui Dumnezeu”, au spus evreii „e înlãnţuitã”. Mâinile lor vor fi înlãnţuite, - şi pentru ceea ce au spus, vor fi blestemaţi. Ba mai mult încã! Amândouã mâinile Lui sunt întinse! Şi dupã voie, împarte El, darurile. Ceea ce s-a trimis de la Domnul tãu, va mãri desigur rãzvrãtirea şi necredincioşia multor dintre ei; şî am pus între dânşii urã şi duşmãnie, care vor dãinui pânã la cea din urmã Zi a Învierii. Adesea, când vor aprinde ei o luminã de strajã pentru rãzboi, Dumnezeu o va stinge”. - Surat V 69.

„Iar noi ne-am învoit cu legea celor care zic „suntem creştini”. Dar ei au uitat o parte din cele învãţate; de aceea am stârnit printre ei vrãjmãşie şi urã, care va dãinui pânã în Ziua Învierii; iar la sfârşit le va grãi Dumnezeu, despre faptele lor”. - Surat V 18.

Aceste cuvinte şi au fost literã cu literã îndeplinite prin subjugarea evreilor de cãtre creştini şi musulmani, şi prin sectele şi neînţelegerile care au dezbinat şi pe evrei şi pe creştini, în toate veacurile de când a spus Mahomed acestea. Numai de la începutul erei Bahá’í, (Ziua Învierii) s-au arãtat semnele unui apropiat sfârşit, al acestei stãri de lucruri.

Semne în Cer şi pe Pãmânt.

În Cãrţile Sfinte Evreieşti, Creştine, Mahomedane şi multe altele, e o minunatã asemãnare în descrierea semnelor care vor însoţi venirea Celui Fãgãduit.

Citim în Cartea lui Ioil:

„Şi voi arãta minuni în cer şi pe pãmânt, sânge şi fos, şi stâlpi de fum. Soarele se va preface în întuneric, şi luna în sânge, înainte de marea şi îngrozitoarea zi în care va veni Domnul. Cãci, iatã, în zilele acelea, când voi aduce iarãşi robia lui Iuda şi a Ierusalimului, voi aduna toate neamurile, şi le voi duce în valea Iosafatului, (Iehova a judecat) şi voi judeca acolo cu dânşii,... mulţimi peste mulţimi în valea hotãrârii: cãci Ziua Domnului e aproape în valea hotãrârii. Soarele şi luna se vor întuneca, şi stelele îşi vor ascunde strãlucirea. Şi Domnul va striga afarã din Sion, şi-Şi va înãlţa glasul din Ierusalim; şi cerurile şi pãmântul se vor clãtina: iar Domnul va fi puterea poporului sãu”.

Hristos a spus:

„Îndatã dupã tulburãrile acelor zile, soarele se va întuneca, şi luna nu va mai lumina, şi stelele vor cãdea din cer semnul Fiului Omului: şi atunci toate triburile de pe pãmânt se vor jeli şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi mare slavã”. - Matei XXIV, 29,30.

Îar în Qur’án citim:
Când va fi învãluit soarele,

Şi când vor cãdea stelele, Şi când se vor nãrui munţii,

Şi când se vor desfãşura filele Cãrţii,
Şi când se va descoperi Cerul

Şi când se va aprinde focul iadului”. -Surat XXXI.

Bahá’u’lláh, în Cartea Iqán, lãmureşte cã aceste profeţii, privitoare la soare, lunã şi stele, la cer şi la pãmânt, sunt simbolice şi nu trebuie înţelese în sensul literal. Profeţii, înainte de toate, dãdeau însemnãtate tuturor lucrurilor spirituale, nu celor materiale; lumii spirituale, nu celei fizice. Când pomenesc de soare, în legãturã cu Ziua Judecãţii, se referã la Soarele Dreptãţii. Soarele supremul izvor de luminã; Moise, bunãoarã, a fost un soare pentru evrei, precum a fost Hristos pentru creştini şi Mahomed pentru musulmani. Când vorbesc Profeţii de întunecarea soarelui, înţelesul ce-l dau, e cã învãţãmântul curat al acelor aştri spirituali a fost întunecat de rãstãlmãciri, neînţelegeri şi prejudecãţi, astfel încât poporul rãmâne în întuneric spiritual. Luna şi stelele sunt izvoare mai mici de luminã, adicã propovãduitorii şi cãpeteniile religioase, care ar trebui sã cãlãuzeascã şi sã îndrume poporul. Când ni se spune cã luna nu-şi va mai revãrsa lumina, şi cã se va preface în sânge, şi cã stelele vor cãdea din cer, vrea sã ne arate cã conducãtorii bisericilor, vor decãdea şo se vor deda la certuri şi vrajbe, şi cã preoţii se vor îndeletnici cu cele lumeşti, îndreptându-şi mintea asupra celor pãmânteşti, în loc de a celor cereşti. Înţelesul acestor profeţii, totuşi, nu se poate da pe de-a-ntregul, într-o singurã lãmurire, şi se pot da acestor simboluri şi alte interpretãri. Bahá’u’lláh spune, cã în alt înţeles, cuvintele „soare” „lunã” şi „stele”, sunt întrebuinţate pentru a arãta poruncile şi învãţãmintele întãrite de fiecare religie. Precum în fiece nouã Manifestare, se schimbã ceremoniile, formele, obiceiurile şi învãţãmintele, pentru a corespunde cu cerinţele vremii, tot astfel, în aceastã interpretare, soarele, luna şi stelele sunt risipite. În multe cazuri, îndeplinirea literalã a acestor profeţii, în înţelesul lor exterior, ar fi cu neputinţã sau absurd; de pildã, preschimbarea lunii în sânge, cãderea stelelor pe pãmânt. Cea mai micã din stelele vizibile e de multe mii de ori mai mare decât pãmântul, şi dacã ar cãdea una pe pãmânt, n-ar mai rãmânea pãmânt, ca sã mai cadã si altele peste el! În unele cazuri, însã, existã o îndeplinire materialã, precum şi una spiritualã. De pildã, Pãmântul Sfânt a fost pustiit, în sensul literal, şi nimicit aşa cum fusese prevestit de Biblie, dar de pe acum, în Ziua Reînvierii, a început sã „se bucure şi sã înfloreascã asemenea unui trandafir”, dupã cum a proorocit Isaia. Încep sã se statorniceascã colonii înfloritoare, ogoarele sunt irigate şi cultivate, şi se sãdesc vii, crânguri de mãslini, şi de grãdini, acolo unde acum o jumãtate de veac, nu era decât pustiu nisipos. Fãrã îndoialã, când oamenii îşi vor fãuri din sãbii, pluguri, şi din lãncii sape, pustiurile şi pãraginile de pe întregul pãmânt vor da rod; vântul arzãtor şi vârtejurile de nisip, care suflã din acele pustiuri, şi fac aproape de nesuferit viaţa, în preajma lor, vor fi lucru trecut şi uitat; clima întregului pãmânt se va face mai blajinã, şi mai puţin schimbãtoare; oraşele nu vor mai îmbâcsi vãzduhul cu fum, şi aburi otrãviţi, şi chiar în sensul exterior şi material, va fi „un cer nou şi un pãmânt nou”.

Chipul Venirii Lui.

Despre chipul cum va veni la sfârşitul veacurilor, iatã ce spune Hristos:

„Şi vor vedea pe Fiul Omului, venind pe norii cerului, cu putere şi mare slavã. Şi va trimite pe îngerii Lui, cu mare zvon de trâmbiţe... şi atunci se va aşeza pe tronul slavei Lui, şi în faţa Lui, se vor aduna toate neamurile: şi le va despãrţi unele de altele, cum desparte ciobanul, oile de berbeci”. - Matei XXIV. XXV.

În privinţa acestui verset şi a altora asemãnãtoare iatã ce scrie Bahá’u’lláh, în Cartea Iqán:

„Cuvântul „cer” nu înseamnã altceva, decât înãlţimea şi mãreţia, care e clipa arãtãrii Zorilor Sfinţeniei şi Locul unde Rãsare cel Pre-existent. Cu toate cã acele Fãpturi de Demult, par a se naşte din pântecele unor mame, în relitate, ele se coboarã din Cerul Poruncilor; şi cu toate cã locuiesc pe pãmânt, ei se odihnesc pe patul Înţelepciunii; şi cu toate cã umblã pe pãmânt, ele plutesc în cerul Apropierii. Ei cãlãtoresc în lumea duhului, fãrã a-şi mişca picioarele, şi zboarã pânã la culmile Unitãţii, fãrã a avea aripi...

Cuvântul „nor” înseamnã lucrurile ce se împotrivesc egoismului şi dorinţelor omeneşti, pomeneşte în urmãtorul verset: „Aşadar, voi, când vor veni soli, aducând ceea ce nu doresc sufletele voastre, sã-i izgoniţi cu trufie, pe alţii sã-i învinuiţi de fãţãrnicie şi pe alţii sã-i ucideţi”. (Qur’án S. II). Asemenea nori sunt de pildã, schimbarea poruncilor, prefacerea legilor, înlãturarea rânduielilor şi a ceremoniilor obişnuite, şi ridicarea poporului de jos, care ajunge credincios, deasupra învãţaţilor care se împotrivesc credinţei; de asemeni şi înfãţişarea Frumuseţii Eterne, când se ia dupã slãbiciunile şi stãrile omeneşti, ca mâncarea, bãutura, sãrãcia, bogãţia, faima, înjosirea, somnul, deşteptatul şi alte lucruri de acelaşi fel, care fac pe oameni sã se îndoiascã, şi îi împiedicã de a se supune Manifestãrii.

Precum norii, împiedicã ochii omului sã privescã fenomenul soarelui, tot astfel, stãrile de mai sus, împiedicã pe popor, de a pricepe Soarele Ideal... Deoarece, aceste Temple ale Sfinţeniei, erau supuse la tulburãri exterioare ca sãrãcia şi nenorocirea, precum şi la nevoi fireşti şi trupeşti, ca foamea, setea şi alte deosebite întâmplãri, poporul ar rãtãci în pustiuri de îndoialã, şi de bãnuieli, şi în deşerturi de închipuiri şi nedumeriri, întrebându-se: „Cum se poate, ca unul venind de la Dumnezeu, sã nãzuiascã la stãpânirea tuturor de pe pãmânt, şi sã creadã cã în el stã pricina tuturor fãpturilor şi totuşi sã fie supus unor asemenea nimicuri?” Cãci s-a auzit, cum fiecare profet şi tovarãşii lui, au suferit nenorociri ca sãrãcia, bolile şi dispreţul şi cum capetele Tãiate ale tovarãşilor lor, au fost trimise ca daruri prin cetãţi; şi cum au fost împiedicaţi de a fi împlinite cele poruncite, şi cum fiecare a pãtimit de pe urma duşmanilor religiei, într-atât, încât, aceştia din urmã îi asupreau, în toate chipurile, aşa cum le poftea inima.

Dumnezeul Puterii a hotãrât acestea, care sunt potrivnice sufletelor necurate, şi opuse dorinţelor poporului, ca o cântãrire şi mãsurãtoare, cu care încearcã pe robii Lui, şi deosebeşte drepţii de pãcãtoşi, şi credincioşii de necredincioşi.

Cât despre vorbele „Îşi va trimite îngerii”, etc., aceşti „îngeri” sunt sufletele care prin puterea spiritualã, au mistuit orice însuşire omeneascã, în focul Iubirii Divine, şi au dobândit însuşirile celor înãlţaţi şi ale Heruvimilor...

Deoarece, poporul lui Iisus, nu a pãtruns acest înţeles, iar semnele nu s-au întâmplat în chip vãdit aşa cum puteau înţelege ei şi preoţii lor, ei n-au crezut în Sfânta Manifestare, din acea zi, pânã în cea de azi; aşadar, au fost lipsiţi de sfintele milostiviri, şi au fost despãrţiţi printr-un vãl, de minunatele Cuvinte ale Veşniciei. Iatã care e starea acelor robi ai Domnului, în astã Zi a Învierii. Nici mãcar nu au înţelels cã, de s-ar întâmpla în vreun veac oarecare, sã se iveascã semnele vreunei Manifestãri, în lumea fenomenelor şi potrivit cu cele pomenite în tradiţie, nimeni nu ar îndrãzni sã tãgãduiascã acele semne sau sã li se împotriveascã şi nici nu s-ar mai putea deosebi cucernicii din nedrepţi, şi evlavioşii de pãcãtoşi. Fiţi drepţi, dacã bunãoarã, aceste spuse ale Scripturii, s-ar îndeplini aidoma, şi dacã s-ar coborî Îngerii, împreunã cu Iisus, Fiul Mariei, din cerul real pe un nor, cine ar îndrãzni sã tãgãduiascã şi cine ar fi în stare sã stea la tocmealã şi sã se împotriveascã? Ba, dimpotrivã, o aşa însufleţire, ar cuprinde deodatã toate popoarele pãmântului, încât n-ar mai fi în stare sã se rosteascã un cuvânt, nici cum sã tãgãduiascã sau sã primeascã”. - Cartea Iqán., p.44 -58.

Potrivit cu lãmuririle de mai sus, venirea Fiului Omului, în smeritã întruchipare omeneascã, nãscut din femeie, sãrac, fãrã carte, prigonit şi asuprit de puternicii pãmântului - acest chip al venirii Lui, e chiar piatra de încercare, prin mijlocul cãreia, judecã popoarele de pe pãmânt, şi le deosebeşte unul de altul, cum desparte un pãstor, oile de ţapi. Cei, ai cãror ochi spirituali sunt deschişi, pot pãtrunde aceşti nori şi se pot bucura de „puterea şi marea slavã”, - adevãrata slavã a lui Dumnezeu - pe care vine sã ne-o dezvãluie; ceilalţi, ai cãror ochi, sunt încã tulburaţi de eroare şi de prejudecatã, nu pot vedea decât norul întunecos, şi bâjbâie necontenit în umbrã, lipsiţi de binecuvântata strãlucire a soarelui.

„Iatã, vã voi trimite solul meu, şi va pregãti calea, înaintea mea: iar Dumnezeul, pe care îl cãutaţi, va veni neaşteptat în templul lui, chiar solul legii, întru care vã bucuraţi...

Dar cine poate aştepta ziua sosirii Lui? Şi cine va rãmâne în picioare când se va arãta El? Cãci El e ca focul topitorului şi ca leşia nãlbitorului...

Cãci, iatã, vine ziua, care va arde ca un cuptor; şi toţi cei trufaşi şi toţi cei rãi, vor fi ca miriştea. Ziua care vine îi va arde zice Domnul oştirilor, şi nu le va lãsa nici rãdãcinã nici ramurã. Dar pentru voi, care vã temeţi, de numele Meu, va rãsãri Soarele Dreptãţii, cu tãmãduire în aripile Lui”. - Mal. III.IV.

Notã. - Subiectul îndeplinirii profeţiilor, este atât de întins, încât ar trebui multe volume, pentru a-l trata cum se cuvine. Tot ce se poate face, în limitele unui singur capitol, e a indica pe scurt liniile generale, a interpretãrilor Bahá’í. Amãnuntele Apocalipse destãinuite de Daniel şi de Sf. Ioan, au rãmas neatinse aici. Cititorii vor gãsi unele capitole în Rãspunsuri la câteva întrebãri (vezi bibliografia), în Cartea Iqán, de Bahá’u’lláh, Dovezi Bahá’í, de Mirza ‘Abu’l-Fadl, şi în multe din Scrisorile lui Bahá’u’lláh şi ale lui ‘Abdu’l-Bahá, se pot gãsi şi alte tãlmãciri ale profeţiilor lor.

CAPITOLUL XIV

PROFEŢIILE LUI BAHÁ’U’LLÁH ŞI ALE LUI ‘ABDU’L-BAHÁ

„Iar dacã vei zice în inima ta, cum sã ştim cuvântul, pe care Dumnezeu nu l-a rostit? Când vorbeşte un profet în numele Domnului, dacã acel lucru nu urmeazã, şi nu se întâmplã, e un lucru pe care Dumnezeu, nu l-a rostit, şi pe care l-a spus cu prea multã îndrãznealã profetul: sã nu te temi de el”. - Deut. XVIII.22 (Motto).

Puterea Creatoare a Cuvântului lui Dumnezeu.

Dumnezeu, şi Dumnezeu singur, are puterea sã facã oricevrea, şi cea mai mare dovadã cã un om e o Manifestare a lui Dumnezeu, e puterea creatoare a cuvântului Lui - şi darul Lui de a transforma şi de a preschimba toate lucrurile omeneşti, şi de a învinge orice împotrivire omeneascã. Dumnezeu îşi vesteşte voinţa, prin cuvântul profeţilor Lui, şi împlinirea grabnicã sau mai târzie a acelor cuvinte, e cea mai limpede dovadã a menirii profetului şi a adevãrului inspiraţiei lui.

„Cãci, precum ploaia şi zãpada se coboarã din cer, şi nu se mai întorc acolo, ci udã pãmântul, şi îl face sã rodeascã şi sã odrãsleascã pentru ca sã dea sãmânţã semãnãtorului şi pâine celui ce mãnâncã, tot aşa şi Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fãrã rod, ci va face voia Mea şi va împlini planurile Mele”. - Isa. LV,10,11.

Când au venit discipolii lui Ioan Botezãtorul la Iisus sã-l întrebe: „Eşti tu, acel ce trebuia sã vinã, ori trebuie sã aşteptãm pe altul?” Iisus n-a dat alt rãspuns ci a arãtat urmãrile cuvintelor Lui:

„Duceţi-vã şi spuneţi lui ioan, ce auziţi şi ce vedeţi: orbii îşi capãtã vederea, şchiopii umblã, leproşii sunt curãţiţi, surzii aud, morţii înviazã şi sãracilor li se propovãduieşte Evanghelia. Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire”. - Mat. XI 4 -6.

Sã vedem acuma, ce dovezi avem, cã spusele lui Bahá’u’lláh, au acea putere creatoare, care e îndeosebi, a cuvântului lui Dumnezeu. Bahá’u’lláh a poruncit abţinerea de la alcool ca bãuturã, şi de atunci, s-a fãcut în lumea întreagã neasemãnate progrese în mişcarea anti-alcoolicã; comerţul interesat în rãspândirea alcoolului, are încã multã putere, însã se clatinã şi se nãruie în faţa nestãvilitei înaintãri a anti-alcoolismului. Bahá’u’lláh a propovãduit întemeierea guvernelor reprezentative, şi de atunci, în multe ţãri, una dupã alta, a trecut puterea legislatoare, din ce în ce mai mult, în mâinile reprezentanţilor aleşi ai poporului; marele autocraţii militate s-au nãruit, în chipul cel mai tragic, şi nu pare a fi nici cea mai micã nãdejde, sã fie vreodatã restabilite. A poruncit stãvilirea extremei bogãţii şi a extremei sãrãcii, şi de atunci, a început sã se adopte din ce în ce mai mult, o legislaţie pentru stabilirea unui nivel minim de câştig şi a impozitului proporţional pe avere. A poruncit abolirea sclaviei individuale şi a celei industriale, şi de atunci, a înaintat în chip nestãvilit emanciparea lucrãtorilor şi propãşirea lor spre situaţia de tovarãşi de industrie. A poruncit drepturi şi privilegii egale, pentru bãrbaţi şi femei; şi de atunci, lanţurile care au încãtuşat pe femeie, timp de veacuri, au fost rupte, şi femeia şi-a cãpãtat locul la care era îndreptãţitã, ca tovarãşã şi egalã a bãrbatului. A poruncit, adoptarea unei limbi universale, şi îndatã a fost alcãtuitã în acest scop, limba Esperanto, care, din ce în ce mai repede, câştigã învoirea lumii întregi. A poruncit formarea unei Ligi Universale a Naţiunilor, şi de atunci, s-au fãcut progrese uimitoare şi temeinice, spre înfãptuirea unei asemenea Ligi, iar încrederea în foloasele ei, e peste tot rãspânditã. A poruncit împãcarea certurilor dintre naţiuni, printr-o curte de arbitraj internaţional, şi de atunci, ţãrile au recurs din ce în ce mai mult la arbitrajul internaţional, şi s-a lãţit tot mai mult, înrâurirea acestei curţi. A poruncit reducerea simultanã a armamentelor a diferitelor Puteri şi de pe acum, s-a fãcut un început în acea direcţie. A poruncit o educaţie universalã, şi de atunci, ţãrile din lumea toatã, au adoptat una dupã alta, învãţãmântul obligatoriu, şi au ridicat din ce în ce mai sus, nivelul educaţiei. Aceste pilde le-am putea înmulţi dar nu gãsim nici un caz, în care voinţa lui Bahá’u’lláh, sã fi rãmas neîmplinitã în lume. Desigur, netãgãduitã dovada cã Bahá’u’lláh e propovãduitor şi adevãrat dezvãluitor al Divinei Voinţe Creatoare. Cercetarea mai amãnunţitã a profeţiilor lui Bahu’lláh, şi a împlinirii lor, ne va da puternice dovezi întãritoare. Din aceste profeţii, vom da acuma câteva pilde, despre a cãror autenticitate, nu încape nici o îndoialã. Au fost peste tot publicate şi rãspândite, înainte de a se înfãptui împlinirea lor. Scrisorile trimise de Bahá’u’lláh capetelor încoronate din lume, în care se aflã multe din aceste profeţii, au fost adunate într-o carte (Suratu’l-Haykal) care a fost mai întâi publicatã la Bombay, acum vreo patruzeci de ani şi mai bine. De atunci s-a publicat în mai multe ediţii. Vom da şi câteva pilde însemnate din profeţiile lui ‘Abdu’l-Bahá.

Napoleon al III-lea.

În anul 1869, Bahá’u’lláh scrise lui Napoleon al III-lea, mustrându-l pentru pofta lui de rãzboi, şi pentru dispreţul cu care întâmpinase o scrisoare mai veche a lui Bahá’u’lláh. Scrisoare cuprinde urmãtoarele aspre ameninţãri:

„Faptele tale, vor arunca împãrãţia ta în tulburãri, domnia va trece din mâinile tale, ca consecinţã a faptelor tale şi astfel vei suferi o grozavã pierdere. Frãmântãri vor cuprinde popoarele din acea ţarã depãrtatã, dacã nu te ridici în apãrarea acestei cauze, şi dacã nu urmezi Duhul, pe o cale dreaptã. Mãrirea ta te-a fãcut semeţ? Pe viaţa mea! Ea nu va dãinui, ba mai mult încã, se va nãrui, dacã nu te ţii strâns de aceastã puternicã funie. Noi vedem înfrângerea, fugãrindu-te din urmã, cãci eşti dintre acei ce sunt nechibzuiţi”.

E de prisos sã mai spunem, cã Napoleon, care era atunci la apogeul puterii lui, n-a luat în seamã aceastã prevestire. În anul urmãtor, intrã în rãzboi cu Prusia, convins cã trupele lui, uşor vor cuceri Berlinul; însã nenorocirea prevestitã de Bahá’u’lláh, cãzu asupra lui. Fu învins la Saarbruck, la Weissenburg, la Metz, şi în sfârşit, într-o strivitoare catastrofã la Sedan. Fu atunci luat prizonier în Prusia, şi doi ani dupã aceea, muri nefericit în Anglia.

Germania.

Bahá’u’lláh mai târziu, fãcu o prevestire tot atât de solemnã, învingãtorilor lui Napoleon, care cãzu şi ea în urechi surde, şi fu urmatã mai târziu, de o cumplitã îndeplinire. În Cartea Aqdas, care a fost începutã la Adrianopole, şi sfârşitã în primii ani ai întemniţãrii lui Bahá’u’lláh la Akká, Bahá’u’lláh, scrise Împãratului Germaniei, precum urmeazã:

„O rege al Berlinului!... Adu-ţi aminte de cel ce era mai presus decât tine, în mãrire (Napoleon III) şi al cãrei treaptã era mai înaltã decât a ta. Unde e el acum? Şi unde sunt avuţiile lui? Ia aminte şi nu fii din acei ce dorm. El a aruncat la spate Scrisoarea Domnului, când i-am fãcut cunoscut ce ni se întâmplase de pe urma oştirilor asupritoare şi astfel l-a împresurat din toate pãrţile nenorocorea, pânã când s-a întors în ţãrânã, cu mari pierderi. O, Rege, cugetã adânc asupra lui, şi asupra celor ce sunt ca tine, care au cucerit cetãţi, şi au domnit asupra robilor Domnului - iar Dumnezeu i-a scoborât din palat în mormânt. Ia aminte şi fii din cei ce sunt cu chibzuialã...

O Maluri, ale Râului Rin! V-am vãzut muiate în sânge, pentru cã s-au tras împotriva voastrã, sãbiile rãsplãţii, şi are sã vã vie rândul înc-odatã. Şi noi auzim jelirea Berlinului, cu toate cã azi, se aflã în mare slavã”.

În timpul izbânzilor germane, în Marele Rãzboi, de la 1914-18, şi mai ales în timpul ultimei ofensive a Germaniei, în primãvarã anului 1918, aceastã binecunoscutã profeţie, era citatã de toţi potrivnicii Mişcãrii Bahá’í în Persia pentru a discredita pe Bahá’u’lláh: dar când avântul victorios al înaintãrii germane, s-a preschimbat deodatã în strivire, şi în cumplit dezastru, strãduinţele duşmanilor Cauzei Bahá’í, se întorseserã asupra lor înşile, şi marea rãspândire ce o dãduserã profeţiilor, ajunse un mijloc puternic de a întãri faima lui Bahá’u’lláh.

Persia.

În Cartea Aqdas, scrisã când tiranicul Şah Muzaffaru’d-Din Sháh era în culmea puterii, Bahá’u’lláh binecuvânteazã oraşul Teheran, care e capitala Persiei, şi locul naşterii lui, zicând:

„O, Ţarã a lui Tá (Teheran)! Nu fii atât de îndureratã din vreo pricinã. Dumnezeu a fãcut din tine locul unde rãsar Zorile Bucuriei lumii. De va fi voia Lui, va binecuvânta tronul tãu cu unul care va împãrţi cu dreptate şi va aduna laolaltã oile Domnului, risipite de lupi. Cu adevãrat, va dãrui poporului lui Bahá, bucurie şi veselie. Iatã, el e din esenţa poporului, în ochii lui Dumnezeu...

Bucurã-te, cãci Dumnezeu a fãcut din tine, o Zare de Luminã, pentru cã în tine s-a nãscut Rãsãritul Zorilor Manifestãrii... În curând se vor schimba în tine orânduielile, şi va domni asupra ta, o republicã a oamenilor. Cu adevãrat Stãpânul tãu e Cel Înţelept, Cel Atotcuprinzãtor. Fii sigur de buna ocrotire a Stãpânului tãu. Cu adevãrat, Chipul Milostivirii, nu va înceta de a te privi, cu Ochii Dragostei. În curând, se va sãlãşlui în tine, pacea dupã tulburãri (învãlmãşeala din haos). Astfel a fost ursit, în Cartea Minunilor”.

Pânã acum Persia abia a început sã iasã din starea de tulburare prevestitã de Bahá’u’lláh, dar s-a început de pe acum, un guvern constituţional şi nu lipsesc semnele cã se va deschide în curând o erã mai strãlucitã.

Turcia.

Bahá’u’lláh, pe atunci închis într-o temniţã turceascã (în 1868) scrise Sultanului Turciei şi Ministrului sãu, ‘Ali Paşa, o scrisoare cuprinzând cele mai solemne şi însemnate prevestiri.

Sultanului îi scrise din cazarma de la ‘Akká:

„O, tu, care te socoteşti cel mai mare dintre toţi oamenii... în scurt timp, numele tãu va fi uitat, şi te vei afla în mare cumpãnã. Dupã pãrerea ta, acest Înviorãtor al lumii, şi Împãciuitorul ei, e vinovat şi rãzvrãtit. Ce nelegiuire au fãptuit, femeile, copiii, şi pruncii neputincioşi, pentru a fi vrednici de înverşunarea ta? Ai prigonit un mare numãr de fiinţe, care n-au arãtat nici o împotrivire în ţara noastrã, şi care n-au pus la cale, nici o rãzvrãtire împotriva guvernului tãu; ba mai degrabã, s-au îndeletnicit ziua şi noaptea, cu paşnica pomenire a lui Dumnezeu. Le-ai jefuit avutul, şi prin faptele tale tiranice, li s-a luat tot ce era al lor... În ochii lui Dumnezeu, o mânã plinã de ţãrânã e mai mare, decât toatã împãrãţia, slava, suveranitatea şi mãrirea ta şi dacã ar vrea, te-ar risipi ca nisipul din pustiu. Peste puţin, te va lovi mânia Lui, se vor isca rãzvrãtiri, şi ţãrile tale vor fi împãrţite!

„Atunci vei plânge şi te vei jeli, dar nicãieri, nu vei gãsi ajutor sau ocrotire... Ia seama, cãci mânia lui Dumnezeu e pregãtitã, şi peste puţin vei vedea, cele ce au fost scrise, de Pana Poruncii”. (vezi Steaua Apusului, vol. II p.3).

Iar lui ‘Ali Paşa, iatã ce i-a scris:

„O, Ra’is (şef) ai fãptuit cele ce au fãcut pe Mahomed, profetul lui Dumnezeu, sã geamã în Supremul Paradis. Lumea te-a fãcut semeţ, într-atât, încât te-ai întors de la Faţa cu a cãrei Strãlucire au fost luminate popoarele din Adunãrile Cereşti.

În curând te vei afla, în netãgãduitã scãdere. Te-ai unit cu Stãpânul Persiei, pentru a-mi face rãu, cu toate cã venisem la tine, din Locul unde rãsar Zorile Celui Atotputernic, Celui Mare, cu o Pricinã care înviora ochii aleşilor lui Dumnezeu...

„Ai crezut cã vei putea stinge focul, pe care Dumnezeu l-a aprins în lume? Nu! O declar pe Sufletul Lui cel Adevãrat, dacã ai fi dintre cei ce înţeleg. Ba mai mult încã, prin cele ce-ai fãptuit, s-a înteţit încã, vlvãtaia flãcãrilor lui. În curând va cuprinde lumea întreagã şi pe locuitorii ei. În curând, Ţara Misterului (adicã Adrianopole) şi alte ţãri, vor fi schimbate, şi vor trece din mâinile Regilor, şi se vor ivi tulburãri, se vor auzi gemete, corupţia se va întinde în toate ţinuturile, şi toate treburile se vor încurca, din pricina chipului cum au fost asupriţi priznierii (Bahá’u’lláh şi tovarãşii lui) de cãtre mulţimea prigonitoare. Stãpânirea va fi schimbatã şi starea ţãrii se va înrãutãţi într-atât, încât se vor jeli nisipurile şi dealurile pãrãsite, pomii vor vãrsa lacrimi pe munţi, şi va curge sânge din toate locurile, şi va vedea poporul în mare nenorocire...

Astfel s-au hotãrât lucrurile de cãtre Cel Hotãrâtor, Cel Înţelept, la a cãrui Poruncã nu se pot împotrivi oştirile cerului şi ale pãmântului, nici nu-l pot opri, de la Voia Lui, regii şi cârmuitorii. Nenorocirile sunt untdelemnul acestei Lãmpi, şi prin ele i se mãreşte Lumina, numai de-ai fi, dintre cei ce înţeleg! Toate împotrivirile arãtate de împilatori, sunt ca nişte crainici în aceastã privinţã, cãci prin ei, s-a rãspândit larg, printre popoarele lumii Arãtarea lui Dumnezeu, şi Cauza Lui”.

Iar în Cartea Aqdas, a scris:

„O, Punct ce te afli, pe malul celor douã mãri (adicã Contantinopolul)! Tronul nedreptãţii a fost statornicit în tine, şi în tine s-a aprins focul urii, în aşa chip încât, Oastea Supremã se tânguie din pricina ei, precum şi cei ce stau roatã, în jurul Înaltului Tron. Noi privim în tine, pe cel fãrã minte, cârmuind peste cel înţelept şi întunericul crezându-se mai presus decât Lumina, şi în adevãr tu eşti vãdit, stãpânit de trufie.

Oare, podoabele tale exterioare, te-au fãcut trufaş? În curând vei pieri, pe Stãpânul Creaţiei! şi se vor tângui fiicele şi vãduvele, şi toate fiinţele ce sunt în împãrãţia ta. Astfel, îţi porunceşte, Cel Înţelept, Cel Atotştiutor!”.

Nenorocirile succesive, care s-au abãtut asupra acestei împãrãţii odinioarã mãreţe, de la publicarea acestor prevestiri, au comentat în chip destul de uimitor, înţelesul lor profetic.

America.

În Cartea Aqdas, scrisã acum vreo cincizeci de ani, Bahá’u;lláh a trimis Americii, urmãtorul apel:

„O, voi Cârmuitori ai Americii, Preşedinţi, şi Guvernatori ai Republicii ei ... Ascultaţi chemarea, din Locul Revãrsatului Zorilor pe înãlţimi: nu e alt Dumnezeu decât Mine, Cel ce grãieşte, şi e Atotştiutor: Cu mâinile dreptãţii, legaţi mãdularul cel frânt, şi cu varga Poruncii, Dumnezeului vostrul Cel Puternic, Cel Înţelept frângeţi mãdularele sãnãtoase ale asupritorilor!”.

‘Abdu’l-Bahá, în conferinţele sale din America şi din alte locuri şi-a rostit adesea rugãmintea precum şi nãdejdea şi încrederea, cã America, cea dintâi, va înãlţa stindardul pãcii internaţionale.

La Cincinatti, Ohio, în 5 noiembrie 1912, a spus urmãtoarele:

„America e o ţarã nobilã, purtãtoarea stindardului pãcii, în lumea întreagã şi şi-a revãrsat lumina peste toate religiile. Alte naţiuni, ca Statele Unite nu sunt descãtuşate şi libere de uneltiri de aceea nu sunt în stare sã înfãptuiascã Pacea Universalã. Dar America, Slavã Domnului, e în pace cu lumea întreagã şi e vrednicã de a înãlţa steagul înfrãţirii şi a Pãcii între oameni. Când se va ridica din America, chemarea cãtre Pacea Universalã, toatã omenirea va striga: „Da primim.” Neamurile, din toate climele se vor uni pentru a primi învãţãturile lui Bahá’u’lláh, care au fpst revelate, acum cincizeci de ani. În Scrisorile Lui, a cerut tuturor parlamentelor din lume, sã-şi trimitã membrii cei mai buni şi cei mai înţelepţi la un parlament al lumii întregi, care sã hotãrascã asupra tuturor neînţelegerilor dintre popoare şi sã statorniceascã pacea... atunci vom avea Parlamentul Omului, pe care l-au visat profeţii.” - Steaua Apusului, vol VI, p.81.

Chemãrile lui Bahá’u’lláh şi ‘Abdu’l-Bahá şi-au primit de pe acum, rãspuns, într-o largã mãsurã, în Statele Unite ale Americii şi în nici o ţarã din lume, nu au fost primite cu atâta bunãvoinţã învãţãturile Bahá’í. Rolul încredinţat Americii, de a chema toate neamurile la pacea internaţionalã, nu a fost împlinit pânã acum, decât în mod parţial şi Bahá’íi, aşteaptã cu însufleţire, întâmplãrile ce au sã se mai iveascã în viitor.

Marele Rãzboi.

Şi Bahá’u’lláh şi ‘Abdu’l-Bahá au prevestit în mai multe rânduri, cu uimitoare precizie, izbucnirea Marelui Rãzboi din 1914 - 18. La Sacramento, în California, la 26 octombrie 1912, iatã ce a spus ‘Abdu’l-Bahá:

„În ziua de azi, continentul European, e ca un arsenal. E un depozit de materii explozibile, care aşteaptã numai o scânteie, şi o singurã scânteie ar putea sã dea foc, întregii europe, mai ales acum, când se dezbate chestiunea Balcanilor.”

Rosti asemenea prevestiri, în multe conferinţe ţinute în America şi Europa. În altã conferinţã rostita în California, în octombrie 1912, iatã ce a spus:

„Suntem în ajunul bãtãliei de la Armagheddon, de care se pomeneşte în capitolul al şaisprezecelea din Apocalipsã. Mai sunt numai doi ani pânã sã dea foc o scânteie întregii Europe.

Neliniştea socialã din toate ţãrile, necredinţa religioasã din ce în ce mai mare, premergãtoare unui mileniu, care e de pe acum început, vor da foc întregii Europe, aşa cum e proroocit în Cartea lui Daniel şi în Cartea (Apocalipsa) lui Ioan.

În 1917, se vor nãrui împãraţii şi cataclisme vor cutremura pãmântul.” - (Menţionat de Mrs. Corinne True în Revista North Shore, 26 septembrie 1914, Chicago, U.S.A.).

În ajunul marelui rãzboi, a spus urmãtoarele:

„Se apropie o încãierare generalã, a tuturor neamurilor civilizate. O nemaipomenitã luptã se pregãteşte. Lumea e în pragul celei mai tragice rãzboiri. Nenumãrate oştiri - milioane de oameni - se mobilizeazã şi se adunã de-a lungul graniţelor. Se pregãtesc pentru înfricoşata bãtãlie. Cea mai micã pricinã îi va azvârli într-o ciocnire fãrã seamãn şi are sã se işte o conflagraţie, a cãrei pereche nu s-a mai vãzut, în trecuta istorie a neamului omenesc.” - (la Haifa, în 3 august, 1914) - Steaua Apusului, vol.V, p.163.

Tulburãrile sociale dupã rãzboi.

Şi Bahá’u’lláh şi ‘Abdu’l-Bahá, au prevestit o perioadã de mari tulburãri sociale, învrãjbire şi calamitãţi, ca urmare de neînlãturat a lipsei de religie şi a prejudecãţilor, a ignoranţei şi a superstiţiei care s-au lãţit peste tot pãmântul. Marea luptã militarã internaţionalã, nu era decât o fazã a acestei tulburãri obşteşti. Într-o conferinţã rostitã în noiembrie 1919, la care a fost de faţã cel ce scrie aceste rânduri, ‘Abdu’l-Bahá, a spus urmãtoarele:

„Nãdãjduim cã dupã acest rãzboi, se va deştepta omenirea şi va înţelege cã nu este alt leac pentru boala întregii lumi, decât învãţãmintele Cereşti. Cãci acest rãzboi, a ajuns pricinã de urã, bunãoarã, germanii nu vor sã uite, austriecii nu vor sã uite, bulgarii nu vor sã uite. Turcii nu vor sã uite.

Dintr-o parte, se va ridica, înverşunarea socialiştilor, într-altã parte, furtuna bolşevicilor, din alta, cerinţele muncitorilor, iar din alta, vrajba dintre naţiuni, din alta, ura religioasã şi din alta, prejudecãţi de rasã. Ceea ce se va întâmpla, se vede limpede. Toate aceste, sunt ca dinamita. Într-o zi, vor face explozie, dacã nu se înalţã Stindardul Pãcii Universale, potrivit cu Învãţãmintele Divine. Însã, dupã cum ne spun Învãţãturile Divine, Flamura Pãcii Universale, trebuie înãlţatã prin Puterea Cuvântului lui Dumnezeu. Unitatea neamului omenesc trebuie statornicitã prin Puterea Duhului Sfânt. Oricât s-ar strãdui politicienii, ostenelile lor nu pot aduce pace. Neajutatã, puterea omeneascã nu izbuteşte la nimic.

Întrebare: Se va ridica stindardul pãcii universale, dupã acest rãzboi?

Rãspuns: - Nu acum. Nu putem cu rãzboiul, sã punem cãpãt rãzboiului; e ca şi când am încerca sã spãlãm cu sânge o patã de sânge. Se bat, se bat, se bat, pânã istovesc. Apoi se opresc şi se împacã. Dupã ce s-au odihnit un timp, se încaierã iar!

Întrebare: Ce va fi cu tulburãrile sociale din lumea întreagã?

Rãspuns: Au sã se înteţeascã. Se vor putea pentru un timp împãca lucrtãtorii, prin mãrirea salariilor, scãderea timpului de muncã, etc... dar peste puţin, vor cere şi mai mult. La urmã, vor merge atât de departe, încât vor lua în stãpânire fabricile, etc. Spunând proprietarilor: „Aveam sã vã dãm o oarecare sumã pe an, bunãoarã, zece la sutã din câştig!” Vremurile vor ajunge foarte grele şi tulburate. Vor trece prin clipe cumplite, şi capitaliştii şi lucrãtorii şi va scãdea producţia mondialã.”

Într-altã conferinţã, câteva zile mai târziu, a spus:

Bahá’u’lláh, a proorocit adesea, cã va veni o perioadã, în care va domina lipsa de religie şi prin urmare, anarhia. Haosul va fi datorit unei prea mari libertãţi a popoarelor, care nu sunt pregãtite pentru ea şi din pricina aceasta, va trebui o reîntoarcere vremelnicã la o guvernare, silnicã, pentru binele poporului şi pentru a împiedica neregulile şi haosul. E vãdit, cã astãzi, fiecare naţiune, cere autoguvernare şi libertate de acţiuni, dar unele nu sunt pregãtite pentru aceasta. Starea cea mai rãspânditã în lume, e lipsa de religie, care nu poate sã tragã dupã sine, decât anarhia şi învãlmãşealã. Totdeauna am spus cã propunerile de pace, care au urmat dupã marele rãzboi, nu sunt decât o geanã de luminã a zorilor, iar nu a rãsãritului soarelui.”

Venirea Împãrãţiei lui Dumnezeu.

Totuşi, în mijlocul acestor vremi tulburate, Cauza lui Dumnezeu, va propãşi. Nenorocirile pricinuite de egoista luptã pentru a trãi, sau pentru folosul partidului, al sectei sau al naţiunii, vor îndemna popoarele deznãdãjduite sã se întoarcã înspre leacul cuprins în Cuvântul lui Dumnezeu. Cu cât se înteţesc nenorocirile cu atât se vor întoarce popoarele, spre singurul mijloc de tãmãduire.

Bahá’u’lláh spune în Scrisoarea lui, despre Şah:

„Dumnezeu a trimis durerea, ca o ploaie de dimineaţã, pe o pãşune verde, ca u fitil pentru Lampa Lui, prin care se lumineazã cerul şi pãmântul... Prin durere a strãlucit Lumina Lui, şi Lauda Lui, n-a încetat de a radia; acesta a fost modul lui de a lucra, în toate veacurile şi în vremea de demult.”

Şi Bahá’u’lláh şi ‘Abdu’l-Bahá, proorocesc cu cea mai desãvârşitã încredere, grabnica izbândã a spiritualitãţii asupra materialismului şi ca urmare, înfãptuirea Pãcii cele Mari.

În 1904, iatã ce scrie ‘Abdu’l-Bahá:

„Aflaţi cã greutãţile şi nenorocirile vor creşte din zi în zi şi poporul va fi deznãdãjduit, Uşile bucuriei şi ale fericirii, vor fi închise din toate pãrţile. Crâncene rãzboaie, vor izbucni. Dezamãgirea şi pierderea nãdejdei, vor cuprinde pe popoare, din toate pãrţile, pânã vor fi nevoite sã se întoarcã spre Dumnezeu. Atunci luminile unei mari fericiri, vor veseli zãrile, aşa încât strigãtul de „’Ya Bahá’il-Abhá!” va fi auzit din toate pãrţile.” (Scrisoare cãtre L.D.B., menţionatã în Compilaţia despre rãzboi şi pace, p.187).

Fiind întrebat în februarie 1914, dacã vreuna din Marile Puteri va dobândi credinţa Bahá’í, el rãspunse:

„Toate popoarele din lume vor dobândi credinţa Bahá’í. Dacã ai privi începuturile Cauzei pe lângã starea ei de azi, ai vedea cât de repede s-a întins înrâurirea Cuvântului lui Dumnezeu şi acum a înconjurat pãmântul Cauza lui Dumnezeu... Netãgãduit, toate vor intra sub umbra Cauzei lui Dumnezeu.” - Steaua Apusului, vol IX, p.31.

El declarã cã aceastã îndeplinire e apropiatã şi cã se va înfãptui chiar în acest veac. Într-o conferinţã cãtre Teozofi rostitã în februarie 1913, iatã ce spune ‘Abdu’l-Bahá:

„Acest Veac, e Veacul Soarelui Adevãrului. Acest Veac, e Veacul întemeierii Împãrãţiei lui Dumnezeu pe pãmânt.” - Steaua Apusului, vol.IX, p.7.

În ultimele douã versete a Cãrţii lui Daniel, se aflã cuvintele neînţelese:

„Binecuvântat cel ce aşteaptã şi care vine la ziua o mie trei sute, treizeci şi cinci. Dar mergi în calea ta, pânã vine sfârşitul: cãci te vei odihni şi vei sta în ogorul tãu, la sfârşitul zilelor”.

„Multe au fost încercãrile învãţaţilor cercetãtori, pentru a dezlega problema înţelesului acestor cuvinte. Într-o convorbire la masã, la care era de faţã şi cel ce scrie aceste rânduri, ‘Abdu’l-Bahá a spus:

„Aceste 1335 de zile înseamnã 1335 ani solari de la Hijarat.” (Fuga lui Mahomed de la Medina la Mecca, de la care se începe era Mahomedanã).

Deoarece Hijarat s-a întâmplat în 622 A.D., data la care se referã proorocul, e aşadar, 1957, (adicã 622+1335) A.D. Fiind întrebat: „Ce vom vedea la sfârşitul celor 1335 de zile?” ‘Abdu’l-Bahá rãspunse:

„Va fi temeinci înfãptuitã Pacea Universalã şi se va adopta o limbã Universalã. Neînţelegerile se vor risipi. Mişcarea Bahá’í va fi rãspânditã în toate pãrţile lumii şi se va statornici, unitatea omenirii. Va fi ceva minunat!”

Akká şi Jaffa.

Mírzá Ahmad Sohrab, pomeneşte în jurnalul lui, urmãtoarele profeţii, rpivitoare la Akká şi Jaffa, rostite de ‘Abdu’l-Bahá, pe când şedea la fereastrã într-unul din cãminurile de Pelerini bahá’í la Jaffa în ziua de 14 februarie 1914:

„Vederea de la fereastra Cãminului de Pelerini e foarte plãcutã, mai ales cã-i aşezatã drept în faţa Binecuvântatului Mormânt al lui Bahá’u’lláh. În viitor, distanţa dintre Akká şi Jaffa va fi înţesatã de clãdiri, şi amândouã cetãţile se vor împreuna şi se vor strãnge de mãnã şi vor fi cele douã capete ale unei mari şi puternice metropole. Cum mã uit acum la aceastã privelişte, vãd limpede cã va ajunge în curând, unul din marile târguri ale lumii. Acest mic golf semi-circular, va ajunge unul din cele mai frumoase porturi, în care vor cãuta adãpost şi ocrotire, vapoarele tuturor naţiunilor. Marile vase ale tuturor popoarelor vor veni în acest port, aducând pe bordul lor, mii şi mii de bãrbaţi şi de femei, din fiecare colţ al globului. Dealurile şi valea, vor fi împodobite cu palatele şi locuinţele cele mai moderne.

Se vor stabili aici industrii precum şi diferite instituţii filantropice. Se vor aduce aici florile civilizaţiei şi ale culturii de peste tot, pentru a-şi amesteca miresmele şi sã împodobeascã drumul, spre înfrãţirea omenirii. Peste tot, se vor sãdi minunate grãdini, livezi, crãnguri şi parcuri. Noaptea, marele oraş va fi luminat cu electricitate. Întregul port de la Akká la Jaffa, va fi o singurã cãrare luminatã. De amândouã pãrţile Muntelui Carmel, se vor ridica faruri care sã cãlãuzeascã vapoarele pânã în port. Muntele Carmel, însuşi, din vârf pânã la poalele lui, va fi înecat într-o mare de luminã. Cineva, stând în vârful Muntelui Carmel, precum pasagerii vapoarelor apropiindu-se de port, ar vedea desfãşurându-se sub ochii lor, cea mai minunatã privelişte din lume.

Din fiecare colţ al muntelui, strigãtul armonios „Yá Bahá’il-Abhá!” se revarsã peste tot şi înainte de rãsãritul soarelui, o muzicã ce vrãjeşte sufletul, întovãrãşitã de voci melodioase, se va înãlţa spre tronul Celui Atotputernic.

Cu adevãrat, tainice şi nepãtrunse, sunt cãile Domnului. Ce relaţii exterioare existã între Şiraz şi Teheran, Bagdad şi Constantinopole, Adrianopole şi Akká şi Jaffa? Dumnezeu a lucrat cu rãbdare, pas cu pas, prin aceste felurite cetãţi, dupã planul Lui hotãrât şi etern, aşa încât sã fie îndeplinite, profeţiile şi prevestirile proorocilor. Acest fir de aur al fãgãduinţei privitoare la Mileniul Mesianic, se zãreşte de-a lungul întregii Biblii, şi a fost aşa menit, cã Dumnezeu, la ceasul ales de El, sã-l scoatã la ivealã. Nici un singur cuvânt, nu va rãmâne neînţeles şi neîmplinit”.

CAPITOLUL XV
PRIVIRE ÎNAPOI ŞI PRIVIRE ÎNAINTE

„vVã stau mãrturie, o prieteni, cã Milostivirea e împlinitã, Pricina învederatã, Dovada datã la luminã, şi Adevãrul statornicit. Sã nu se vadã strãduinţele voastre pe cãrarea dezrobiei de cele pãmânteşti. În acest chip, s-a desãvârşit Divina Favoare faţã de voi şi faţã de cei ce sunt în Cer şi pe pãmânt. Fie toatã lauda lui Dumnezeu, Stãpânul tuturor lumilor.” - Cuvinte Tainice de Bahá’u’’láh.

Propãşirea mişcãrii.

E din nenorocire, cu neputinţã, în spaţiul de care dispunem sã descriem în amãnunt propãşirea Mişcãrii Bahá’í, în lumea întreagã. S-ar putea scrie multe capitole, asupra acestui subiect ademenitor, şi s-ar putea povesti multe întâmplãri însufleţite, asupra pionierilor şi a martirilor Cauzei, însã trebuie sã ne mulţumim cu un scurt rezumat. În Persia, primii credincioşi ai acestei revelaţii, au întâmpinat cea mai dârzã împotrivire, prigonire şi cruzime din partea compatrioţilor lor, dar au ştiut rãbda toate nenorocirile şi încercãrile cu sublim eroism, cu statornicie şi resemnare. Au fost botezaţi, în propriul lor sânge, cãci multe mii, au murit ca martiri; iar alte multe mii, au fost bãtuţi, întemniţaţi, jefuiţi de avere, goniţi din casa lor, şi maltrataţi în toate felurile. Timp de şaizeci de ani şi mai bine, oricine îndrãznea, în Persia sã mãrturiseascã legãturile sale cu Báb sau Bahá’u’lláh, îşi puneau în cumpãnã avutul, libertatea şi chiar viaţa.

Totuşi, aceastã crâncenã şi înverşunatã împotrivire, n-a putut stãvili propãşirea Mişcãrii, cum nu poate un nor de praf, sã împiedice soarele de a rãsãri.

Astãzi, se gãsesc Bahá’í, aproape în fiece oraş, târg sau sat dintr-un capãt la celãlat al Persiei, ba se gãsesc chiar şi printre triburile nomade. În unele sate, întreaga populaţie e Bahá’í, iar în alte localitãţi, o mare parte din locuitori, împãrtãşesc credinţa Bahá’í. Adunaţi din diferite secte, care pânã atunci se învrãjbeau între ele, Bahá’íi alcãtuiesc acum, o mare tovãrãşie de prieteni care mãrturisesc înfrãţirea lor, nu numai între dânşii, dar şi cu toţi oamenii de peste tot, care muncesc pentru unirea şi înãlţarea neamurilor omeneşti, pentru înlãturarea tuturor vrajbelor şi a prejudecãţilor, şi pentru întemeierea Împãrãţiei lui Dumnezeu, pe pãmânt. Care minune putea fi mai mare, decât aceasta? Numai una, care e îndeplinirea peste tot pãmântul, a menirei ce şi-o luaserã aceşti oameni. Şi nu lipsesc semnele cã şi aceastã minune mai mare, se apropie de înfãptuirea ei. De pe acum, se numãrã Bahá’í cu miile, în Turkestan, în America, în India şi Brimania, iar în Germania, Italia, Elveţia şi Franţa, s-au alcãtuit centre Bahá’í, şi întinderea şi înrâurirea lor, se mãreşte pe zi ce trece. În câteva din aceste ţãri, apar, una sau mai multe reviste lunare închinare Cauzei, iar în unele, se ţin regulat congrese anuale, la care iau parte reprezentanţi ai tuturor Bahá’ílor din acea ţarã. În Japonia, se publicã în limba japonezã şi esperanto, o revistã lunarã, închinatã Cauzei Bahá’í. În multe alte ţãri din lume, la rãsãrit şi la apus, se gãsesc credincioşi, pânã acum, de-abia presãraţi în întregul populaţiei, însã având o înrâurire neaşteptatã, fiind dat numãrul lor. Mişcarea aratã o uimitoare forţã de rãspândire şi se întinde ca drojdia în plãmada omenirii, pe care o preschimbã cu cât se întinde mai mult.

Iatã ce scrie Jináb-i-Avárih:

„Cât despre numãrul Bahá’ílor în ziua de azi, nu se pot da cifre exacte, cãci Mişcarea creşte atât de repede, încât zi cu zi, ba chiar ceas cu ceas, Cauza propãşeşte, în fiecare membru al ei, se strãduieşte s-o rãspândeascã.

Putem spune însã, fãrã teama de a greşi, cã pe când la trecerea lui Bahá’u’lláh în altã viaţã, credincioşii lui erau probabil în numãr de aproape un milion, astãzi, scriitorii care au tratat despre Cauza Bahá’í, chiar cei potrivnici, admit cã numãrul Bahá’ílor, peste tot pãmântul, e de mai multe milioane.” 1)

1) Lord Curzon, în scrierea sa, Persia şi Chestiunea Persanã, publicatã în 1892, anul morţii lui Bahá’u’lláh, scrie precum urmeazã: - „Cifra cea mai micã ce poate reprezenta numãrul Bábilor din Persia, e de o jumãtate de milion. Sunt însã, dispus sã cred, dupã convorbirile mele, cu diferite persoane, în mãsurã de a fi bine informate, cã numãrul lor total se apropie de un milion. Se gãsesc în toate treptele sociale, de la miniştrii şi nobili ai curţii, pânã la mãturãtorii de stradã sau servitori, iar unul din cercurile lor de activitate destul de însemnat, se aflã chiar printre preoţii musulmani.

Dacã se înmulţesc Bábíi, cu o repeziciune ca cea de acum, putem sã prevestim sosirea timpului, când religia lor, va goni Mahomedanismul din Persia. Aceasta, nu cred cã ar izbuti s-o facã, dacã s-ar înfãţişa sub steagul unei credinţe vrãjmaşe, însã fiind dat ca cei mai buni recruţi ai lor sunt ieşiţi din garnizoana pe care o împresoarã, avem mai mult prilej de a crede, cã la urma urmei va câştiga izbândã” - (Vol.I,pg.449-502).

Singura adevãratã dovadã, cã un om e sau nu Bahá’í, e faptul cã-şi „trãieşte sau nu viaţa”, dupã învãţãmintele lui Bahá’u’lláh, şi dupã „Miezeul Legii Lui”; iar singurul chip de a mãsura adevãrata izbândã a Mişcãrii, nu-i numãrãtoarea adepţilor ei cunoscuţi, ci chipul în care principiile ei, Înrâuresc şi prefac omenirea. Nimeni nu poate tãgãdui cã lumea, de la ivirea lui Bahá’u’lláh, s-a schimbat neasemuit de repede, decât oricând. De asemenea, trebuie sã fie vãdit, pentru orice cititor nepãrtinitor al acestor capitole, cã aceastã nemaipomenitã propãşire, se desfãşoarã în mod minunat, pe cãrãrile însemnate de Bahá’u’lláh, acum cincizeci de ani şi mai bine. Pãrerea cã cel ce e prevestit atât de limpede, aceste preschimbãri şi s-a luptat atât de puternic pentru ivirea lor, trebuie sã fi fost, un factor însemnat în înfãptuirea lor, e desigur deplin întemeiatã. Cititorii, care cunosc câtuşi de puţin, fenomenele telepatiei, sau îşi dau seama de puterea dinamicã a rugãciunii, vor admite de asemenea fãrã greutate cã o fiinţã înzestratã cu acea putere spiritualã, pe care Bahá’u’lláh a arãtat-o cu atâta îmbelşugare, trebuia neapãrat sã aibã o însemnatã înrâurire asupra fiinţelor, cu mintea simţitoare şi primitoare, oricare ar fi fost ţara în care trãiau, chiar dacã n-ar fi auzit niciodatã de existenţa lui.

Darul de Profeţie al lui Báb şi Bahá’u’lláh.

Cu cât cercetãm mai mult vieţile şi învãţãmintele lui Báb şi ale lui Bahá’u’lláh, cu atât ni se pare mai cu neputinţã, de a gãsi o explicare mãririi lor aiurea, decât în Inspiraţia Divinã. Amândoi au fost crescuţi într-o atmosferã de fanatism habotnic.

Nu primiserã decât cea mai restrânsã învãţãturã. Nu aveau nici o atingere cu civilizaţia apuseanã. Nu se puteau bizui pe nici o putere financiarã sau politicã. Nu cereau nimic de la oameni, şi nu primeau de la dânşii, decât prigonire şi nedreptate. Puternicii pãmântului, ori îi nesocoteau, ori li se împotriveau. Au fost bãtuţi şi chinuiţi, întemniţaţi şi supuşi la cumplite nenorociri, în împlinirea menirei lor. Erau singuri împotriva întregii lumi, fãrã alt sprijin decât al lui Dumnezeu, şi totuşi, izbânda lor, e de pe acuma, vãditã şi minunatã. Mãreţia şi înãlţimea nãzuinţelor lor, nobleţea şi jerfirea vieţilor lor, neînvinsa lor vitejie şi hotãrâre, uimitoarea lor înţelepciune şi agerime, pãtrunderea lor în privinţa nevoilor popoarelor Rãsãritene şi Apusene, întinderea şi atotcuprinzãtoarea bogãţie a învãţãmintelor lor, dorul de a insufla o neprecupeţitã predare şi entuziasm, forţa de pãtrundere şi temeinicia înrâuririi lor, propãşirea Mişcãrii înfãptuite de ei - desigur, acestea sunt dovezi ale darului de profeţie, tot atât de convingãtoare, ca toate celelalte, pomenite de istorie.

Un viitor strãlucit.

Vestea de bucurie a Bahá’ílor, ne desfãşoarã priveliştea Milostivirii lui Dumnezeu, şi a viitoarei propãşiri a omenirii care desigur, e cea mai mare şi mai minunatã Revelaţie, ce-a fost vreodatã hãrãzitã neamului omenesc, e dezvoltarea şi desãvârşirea, tuturor Revelaţiilor de pânã acum. Scopul ei, nu e altul, decât preînnoirea omenirii, şi întemeierea unui „cer nou şi a unui nou pãmânt”. E menirea cãreia şi-a închinat viaţa, Hristos şi ceilalţi profeţi, şi între aceşti mari învãţãtori, nu poate fi vorba de întrecere. Menirea va fi îndeplinitã, nu prin cutare Manifestare, sau prin alta, ci prin toate laolaltã.

Dupã cum spune ‘Abdu’l-Bahá:

„Nu e nevoie pentru a înãlţa pe Iisus, sã coborâm pe Abraham. Nu e nevoie sã coborâm pe Iisus pentru a înãlţa pe Bahá’u’lláh. Trebuie sã primim cu drag Adevãrul lui Dumnezeu, oriunde îl întâmpinãm. Miezul chestiunii e cã toţi aceşti Soli Divini, au venit sã înalţe Stindardul Desãvârşirii. Toţi strãlucesc ca nişte aştri, în cerul Voinţei Dumnezeieşti. Toţi revarsã asupra lumii Luminã”. - Steaua Apusului, vol.III, nr.8, pg.8.

Munca e a lui Dumnezeu, cheamã nu numai pe profeţi, ci şi pe toţi oamenii, sã munceascã alãturi de El în aceastã lucrare a desãvârşirii. Dacã nu ascultãm de chemarea Lui, nu vom împiedica lucrarea de a merge înainte, cãci ceea ce vrea Domnul, desigur se va întâmpla. Dacã noi ne dãm înapoi de la muncã, El poate alege alte unelte, pentru a-I îndeplini voia; dar vom fi pierdut adevãratul scop şi menirea vieţii noastre. A fi una cu Dumnezeu, - a-L iubi, a-L servi, a fi unealta şi mijlocitorul Puterii Lui Creative, pânã nu mai simţim în noi, altã viaţã decât Dumnezeiascã şi îmbelşugata Lui Viaţã - aceasta, dupã învãţãmintele Bahá’í, e nespusa şi minunata desãvârşire a vieţii omeneşti.

Omenirea însã, e zdravãnã la minte, cãci e fãcutã dupã „chipul şi asemãnarea lui Dumnezeu”, şi când în sfârşit, îşi va da seama de adevãr, nu se va încãpãţâna pe cãile nesãbuite. Bahá’u’lláh ne asigurã cã peste puţin, va fi urmatã pretutindeni chemarea lui Dumnezeu, şi omenirea întreagã se va întoarce spre dreptate şi ascultare. „Toatã durerea va fi prescimbatã în bucurie, şi toatã boala în sãnãtate”, şi în împãrãţiile acestei lumi, vor ajunge „Împãrãţia Stãpânului nostru şi a lui Hristos; şi va domni în vecii vecilor”. (Apocalipsa XI. 15). Nu numai cel de pe pãmânt, dar toţi cei din Ceruri şi de pe pãmânt, vor ajunge una cu Dumnezeu, şi se vor bucura într-Însul, în toatã veşnicia.

Reînnoirea Religiei.

Starea lumii de azi, ne dã o dovadã îndestulãtoare cã afarã de rare excepţii, oamenii din toate religiile au nevoie de a fi redeşteptaţi, pentru a-şi da seama de adevãratul înţeles al religiei lor; aceastã re-deşteptare, e o parte însemnatã, a operei lui Bahá’u’lláh. El a venit, ca sã facã pe Creştini, Creştini mai buni, sã facã din Musulmani adevãraţi Musulmani, şi sã facã pe toţi oamenii sã asculte de duhul, care a inspirat pe profeţii lor. De asemeni, El împlineşte fãgãduiala datã de toţi acei profeţi, cu privire la o mai strãlucitã Manifestare, care avea sã se iveascã, la „Împlinirea Timpului”, pentru a desãvârşi şi a încorona lucrarea. El desfãşoarã adevãrurile spirituale, mai deplin decât predecesorii lui, şi ne destãinuieşte Voinţa lui Dumnezeu, în privinţa tuturor problemelor vieţii individuale şi sociale, care ne întâmpinã în lumea de azi.

Ne dã un învãţãmânt universal, pe a cãrei neclintitã temelie se poate clãdi o civilizaţie mai bunã; un învãţãmânt potrivit cu nevoile lumii în noua erã, care începe acum.

Nevoia unei noi Revelaţii.

Unificarea omenirii întregi, topirea la un loc a diferitelor religii ale lumii, împãcarea între Religie şi Ştiinţã, statornicirea unei Pãci Universale, a unui Arbitraj Internaţional, a unei Case a Dreptãţii Internaţionale, a unei Limbi Internaţionale, Emanciparea Femeii, Educaţie Universalã, abolirea Sclaviei nu numai Individuale ci şi Industriale, Organizarea Omenirii ca un singur tot, fãrã a nesocoti drepturile fiecãrui individ - astea sunt probleme de o mãreţie uriaşã, şi de o nemaipomenitã greutate, în privinţa cãrora, Creştinii, Mahomedanii, şi credincioşii altor religii, au avut şi au încã vederile cele mai felurite şi câteodatã crâncen potrivnice, Bahá’u’lláh însã, a statornicit limpede, principii hotãrâte, care de ar fi pretutindeni adoptate, ar face din lume un rai.

Adevãrul e al tuturor.

Mulţi sunt gata sã admitã, cã rãspândirea învãţãmântului Bahá’í, ar fi un lucru foarte folositor pentru Persia şi ţãrile din Rãsãrit, însã îşi închipuiesc, cã nu se potriveşte cu ţãrile Apusene şi cã acestea n-au nevoie de ele.

Iatã ce a rãspuns ‘Abdu’l-Bahá, unei persoane, care exprima aceastã pãrere:

„În ceea ce priveşte înţelesul Mişcãrii Bahá’í, orice se atinge de binele universal, e de la Dumnezeu, şi orice e de la Dumnezeu, e spre binele obştesc. Ce e adevãrat, e adevãrat pentru toţi; dacã nu e adevãrat, nu e bun pentru nimeni; de aceea, pricina divinã a unui bine universal, nu poate fi mãrginitã numai pentru Apus, sau pentru Rãsãrit, cãci razele Soarelui Adevãrului,lumineazã şi Orientul şi Occidentul, şi îşi trimit cãldura şi la Nord şi la Sud - nu e deosebire între un pol şi altul. În timpul Manifestãrii lui Hristos, Romanii şi Grecii credeau, cã credinţa Lui, se potriveşte numai pentru Evrei. - Ei credeau cã au o civilizaţie desãvârşitã şi cã nu au nimic de invãţãt de la preceptele Creştine, şi din pricina acestei închipuiri greşite, mulţi au fost lipsiţi de Harul Lui Hristos. De asemenea, aflaţi cã principiile Creştine şi Poruncile lui Bahá’u’lláh, sunt identice şi cãrãrile lor, aceleaşi. În fiecare zi, se desãvârşeşte progresul; a fost o vreme când aceastã divinã instituţie ( a revelaţiei progresive) era numai embrion, apoi a fost prunc, a poi copil, apoi tânãr copt la minte; iar astãzi, strãluceşte de frumuseţe şi radiazã o nespusã luminã.

Fericit cel ce pãtrunde misterul, şi îşi ia locul în lumea celor minunaţi”.

TESTAMENTUL ŞI ULTIMELE DORINŢE ALE LUI ‘ABDU’L-BAHÁ

Faza cea nouã.

Cu trecerea în altã lume, a iubitului ei conducãtor, ‘abdu’l-Bahá, Mişcarea Bahá’í, a intrat, într-o nouã fazã a istoriei ei. Crescuse atât, încât era nevoie de o organizaţie mai sitematicã, pentru a rândui, lucrãrile prietenilor ei în toate pãrţile lumii, şi pentru a înfãptui o mai mare unitate şi forţã de propagare. Planul de organizare, fisese dinainte schiţat de Bahá’u’lláh, dar a fost desfãşurat mai amãnunţit în Testamentul şi Ultimele dorinţe ale lui ‘Abdu’l-Bahá. Cele trei puncte mai însemnate din Testament, sunt:

1. „Pãzitorulul Cauzei lui Dumnezeu”,
2. „Mâinile Cauzei lui Dumnezeu” şi

3. „Adunãrile Spirituale, Locale, Naţionale şi Internaţionale”.

Pãzitorul Cauzei lui Dumnezeu.

‘Abdu’l-Bahá, a ales pe cel mai mare dintre nepoţii lui, Shoghi Effendi, pentru slujba plinã de rãspundere de „Pãzitor al Cauzei” (Valíyí-Amru’lláh).

Shoghi Effendi, e fiul cel mai mare al lui Zíááyyáh Hkánum, fiica cea mai mare a lui ‘Abdu’l-Bahá. Tatãl sãu, Márzá Hádí, e înrudit cu Báb (cu toate cã nu e un urmaş direct al lui, cãci singurul fiu al lui Báb, a murit de copil). Shoghi Effendi era de douãzeci şi cinci de ani, şi studia la Balliol College, din Oxford, când trecu bunicul-sãu în viaţa cealaltã. Iatã cum rosteşte ‘Abdu’l-Bahá, alegerea lui Shoghi, în Testamentul sãu:

„O, prietenii mei iubitori; dupã ce va trece în altã viaţã, acest nãpãstuit, se cuvine ca Ramurile şi Lãstarii Pomului Sfânt, (adicã rudele lui Báb şi ale lui Bahá’u’lláh precum şi Mâinile Cauzei lui Dumnezeu, şi cei iubiţi de Binecuvântata Frumuseţe, sã se întoarcã înspre Shoghi Effendi, - tânãra Ramurã, rãsãritã din Amândoi Pomii Sfinţi şi Binecuvântaţi, (Báb şi Bahá’u’lláh) e un rod crescut din împreunarea a douã mlãdiţe din Pomul Sfinţeniei; cãci el e semnul lui Dumnezeu, Ramura cea Aleasã, Pãzitorul Cauzei lui Dumnezeu şi cei iubiţi de dânsul, trebuie sã se întoarcã. El e lãmuritorul Cuvintelor lui Dumnezeu, şi dupã el va urma, întâiul nãscut, dintre urmaşii lui direcţi...

Ramura tânãrã şi sfântã, Pãzitorul Cauzei lui Dumnezeu, precum şi Adunarea Obşteascã (Baytu’l-Adl) care trebuie aleasã şi întemeiatã, sunt sub grija şi ocrotirea Binecuvântatei Frumuseţi, sub paza şi cârmuirea neşovãielnicã, a Sfinţiei Sale, Cel Prea Înalt. Fie viaţa mea jertfitã pentru ei amândoi! Orice vor hotãrî ei, e de la Dumnezeu.

O, voi cei iubiţi de Domnul! Se cuvine ca Pãzitorul Cauzei lui Dumnezeu, sã aleagã în timpul vieţii lui pe cel ce-i va fi urmaş, ca sã nu se întâmple neînţelegeri, dupã trecerea lui, în altã viaţã. Cel ce va fi ales, trebuie sã arate într-însul dezrobire de cele pãmânteşti, trebuie sã fie chintesenţa curãţiei, trebuie sã dovedeascã fricã de Dumnezeu, ştiinţã, înţelepciune şi învãţãturã. Astfel, dacã primul-nãscut al Pãzitorului Cauzei lui Dumnezeu, n-ar arãta într-însul adevãrul cuvintelor, „Fiul este tainica esenţã a pãrintelui sãu”, adicã n-ar moşteni ceea ce era spiritual în tatãl sãu, (Pãzitorul) şi dacã mãreaţa lui obârşie nu s-ar învedera într-o fire aleasã, atunci trebuie ca Pãzitorul Cauzei lui Dumnezeu, sã aleagã drept urmaş, altã Ramurã.

Mâinile Cauzei lui Dumnezeu, trebuie sã numeascã dintre dânşii, nouã aleşi, a cãror îndeletnicire în tot timpul, sã fie de a ajuta în însemnata sa menire, pe Pãzitorul Cauzei lui Dumnezeu. Alegerea acestor nouã, trebuie sã fie întemeiatã pe unanimitate sau pe majoritate, în adunarea Mâinilor Cauzei lui Dumnezeu, iar aceştia, trebuie sã-şi dea învoirea, fie prin unanimitate, fie prin majoritate, pentru întãrirea celui pe care Pãzitorul Cauzei lui Dumnezeu, şi l-a ales urmaş. Aceastã învoire trebuie datã în aşa chip, încât sã nu se ştie care voci şi-au dat votul pentru şi care şi l-au dat contra (adicã prin vot secret)”.

„Mâinile Cauzei lui Dumnezeu”.

În timpul vieţii sale, Bahá’u’lláh, a ales patru prieteni credincioşi încercaţi, pentru a ajuta la îndrumarea şi rãspândirea Mişcãrii, şi le-a dat numele de Ayádíyi-Amru’lláh (întraducere literalã „Mâinile Cauzei lui Dumnezeu”). Trei, dintre ei, au trecut într-altã viaţã şi numai unul a rãmas. ‘Abdu’l-Bahá, hotãrãşte în Testamentul lui, alcãtuirea unei grupãri statornice, menite sã slujeascã Cauza şi sã ajute pe Pãzitorul Cauzei lui Dumnezeu, şi care sã poarte acelaşi nume.

Iatã ce scrie:

„O, prieteni,! Mâinile Cauzei lui Dumnezeu, trebuie numite şi alese de Pãzitorul Cauzei lui Dumnezeu... Menirea Mâinilor Cauzei lui Dumnezeu, e de a rãspândi Binecuvântata Mireasmã, de a înãlţa sufletele oamenilor, şi de a fi, în tot timpul, şi în toate împrejurãrile, sfinţite şi dezlegate de cele pãmânteşti.

Trebuie sã arate frica de Dumnezeu în purtarea lor, în apucãturile, faptele şi cuvintele lor.

Grupul Mâinilor Cauzei lui Dumnezeu, e sub cârmuirea Pãzitorului Cauzei lui Dumnezeu. El e dator sã-i îndemne şi sã se strãduiascã dupã toate puterile lor, pentru a rãspândi dulcea mireasmã a lui Dumnezeu, şi pentru a cãlãuzi toate popoarele din lume, cãci strãlucirea Divinei Cãlãuziri, a adus întregului univers, luminã.

Adunãrile spirituale.

Adunãrile Spirituale Locale, ale Mişcãrii Bahá’í, au fost descrise în alt capitol i se ţin în timpul de faţã, în multe pãrţi ale lumii. În afarã de ele, însã, Bahá’u’lláh şi ‘Abdu’l-Bahá, au rânduit alcãtuirea unor adunãri spirituale, naţionale şi internaţionale.

Iatã ce scrie ‘Abdu’l-Bahá în Testamentul lui:

„Iar acum, în ceea ce priveşte Adunarea (Baytu’l-‘Adl) pe care Dumnezeu, a poruncit ca izvor al binelui şi dezbãratã de orice greşealã, trebuie sã fie aleasã prin sufragiu universal, i anume de cãtre credincioşi.Membrii ei, trebuie sã fie manifestãri a fricei de Dumnezeu, şi rãsãrit de zori ai înţelepciunii şi ai cunoştinţei, trebuie sã fie statornici în Credinţa lui Dumnezeu, şi binevoitori, faţã de omenirea întreagã. Aceastã adunare, este cea universalã: însã în fiece ţarã, trebuie alcãtuitã o altã adunare parţialã şi aceste Adunãri parţiale, trebuie sã aleagã membrii celei Universale, cãreia trebuie sã i se supunã toate chestiunile. Ea hotãrãşte toate legile şi regulamentele, care nu se gãsesc explicit în Textul Sfânt. Tot aceastã adunare, trebuie sã dezlege orice problemã grea, şi Pãzitorul Cauzei lui Dumnezeu, e sfinţita ei cãpetenie şi e pe viaţã, cel mai presus dintre toţi membrii adunãrii. Când nu e de faţã la deliberãrile ei, trebuie sã numeascã pe cineva care sã-l reprezinte... Aceastã Adunare, emite legile, trebuie sã ajute şi sã sprijine adunarea legislativã, astfel încât, prin strânsa unire şi colaborare a acestor douã puteri, sã ajungã neclintitã şi puternicã, temelia dreptãţii şi a nepãrtinirii, şi sã se prefacã toate colţurile pãmântului într-un adevãrat Rai.

Fiecare trebuie sã ia sfat de la Cartea Cea Prea Sfinţitã, şi orice nu se va gãsi, amãnunţit lãmurit în cuprinsul ei, trebuie sã fie supus Adunãrii Universale. Orice va hotãrî aceastã adunare, fie prin unanimitate, fie prin majoritate de voturi, e netãgãduit adevãr, şi e voia lui Dumnezeu. Orişicine se depãrteazã de aceste hotãrâri, e în adevãr, dintre cei ce iubesc dezbinarea, ce aratã rea voinţã, şi şi-au întors faţa de la Dumnezeul Legii.

E datoria membrilor, (Adunãrii Universale) sã se adune laolaltã, şi sã ia în cercetare toate problemele, care au pricinuit neînţelegeri, toate chestiunile nelãmurite, sau care nu sunt amãnunţit expuse în Carte. Orice va hotãrî adunarea, are tot atâta putere ca şi textul însuşi. Şi precum Adunarea are putere sã promulge legi, care nu sunt pomenite în Carte, şi care privesc tranzacţiile zilnice, tot astfel, are puterea sã revoce acele legi. Astfel, bunoãoarã, Adunarea a promulgat azi, o lege oarecare, şi a dispus îndeplinirea ei, iar peste o sutã de ani, schimbându-se împrejurãrile, şi starea de lucruri fiind diferitã, o altã adunare va avea atunci puterea sã schimbe acea lege, potrivit cu nevoile vremii. Aceasta, poate s-o facã, pentru cã legea nu fãcea parte, din Divinul Text explicit. Adunarea este totodatã, fãuritoarea şi revocatoarea propriilor ei legi”.

Alte fragmente din Testamentul lui ‘Adbu’l-Bahá.

Fiind datã însemnãtatea fãrã seamãn a Testamentului şi a Ultimelor Dorinţe ale lui ‘Abdu’l-Bahá, gravitatea urmãrilor lor, şi adânca înţelepciune ascunsã în cuprinsul lor, ne dãm seama, cã nu ar fi locul în momentul de faţã, sã încercãm, a face asupra lor, vreun comentariu. Totuşi, vom da ca un sfârşit potrivit la aceastã schiţã a Mişcãrii Bahá’í, alte câteva fragmente, care zugrãvesc, cât se poate de limpede, spiritul şi principiile conducãtoare, ce însufleţeau şi cãlãuzeau pe ‘Abdu’l-Bahá şi care au fost transmise ca o bogatã moştenire, credincioşilor lui urmaşi:

O, voi, cei iubiţi de Domnul! în aceastã sfântã „Alcãtuire” nu sunt îngãduite câtuşi de puţin vrajba şi dezbinarea. Fiece împilator, se lipseşte pe el însuşi, de harul lui Dumnezeu. E datoria fiecãruia sã arate cea mai desãvârşitã iubire, neprihãnire în purtare, sinceritate şi adevãratã bunãvoinţã, faţã de toate popoarele, şi neamurile din lume, fie ele prietene sau strãine. Atât de aprins trebuie sã fie focul dragostei şi a iubitoarei bunãvoinţe, încât strãinul sã-şi gãseascã un prieten, duşmanul un frate adevãrat, şi sã nu fie între dânşii, nici cea mai micã neînţelegere „Cãci unirea e de la Dumnezeu, iar îngrãdirile sunt pãmânteşti”.

Aşadar, o prieteni iubitori! Învoiţi-vã cu toate popoarele, neamurile şi religiile din lume, cu cel mai desãvârşit adevãr, cu sinceritate, credincioşie, bunãvoinţã, învoire şi prietenie; ca şa se umple întreaga lume a fãpturilor, cu sfânta fericire a harului lui Bahá; ca sã piarã din lume, ignoranţa, duşmãnia, ura şi pizma, şi ca sã fie înlocuit întunericul dezbinãrii dintre popoarele şi neamurile lumii, prin Lumina Unirii. Dacã se vor purta cu necredinţã, faţã de voi, alte neamuri ale lumii, arãtaţi-vã voi, credincioşia faţã de ele; dacã se vor ţine departe de voi, cãutaţi voi sã le atrageţi; dacã îşi vor arãta duşmãnia, voi fiţi prietenoşi cu ele; dacã vã vor otrãvi viaţa, voi îndulciţi-le sufletele; dacã vã vor rãni, voi fiţi ca un soare, pe rãnile lor. Acestea sunt însuşirile celor sinceri! Acestea sunt însuşirile celor ce iubesc adevãrul!”

O, voi, cei iubiţi de Domnul! E datoria voastrã sã vã supuneţi tuturor Monarhilor, care sunt drepţi, şi sã vã arãtaţi credincioşia faţã de fiece Rege bun. Serviţi pe toţi Suveranii pãmântului, cu cea mai mare credincioşie şi statornicie. Arãtaţi-le ascultare şi fiţi doritori de binele lor. Nu vã amestecaţi în afaceri politice, fãrã voia şi îngãduirea lor; cãci necredincioşia faţã de Suveran, e necredincioşie faţã de însuşi Dumnezeu. Acesta e sfatul meu, şi porunca datã vouã de Dumnezeu. Bine de cei ce vor urma aceste sfaturi”.

„Doamne Dumnezeule! Tu vezi pe toţi cei ce mã plâng şi pe ai mei bucurându-se de durerile mele. Prin slava ta, o , Dumnezeul meu! Câţiva oameni, chiar dintre duşmanii mei, s-au tânguit de nenorocirea şi durerea mea şi dintre cei pizmaşi unii au vãrsat lacrimi, din pricina necazurilor mele, a surghiunului şi a durerii mele. Au fãcut aceasta, pentru cã n-au gãsit în mine, decât iubire şi grijã, şi n-au întâmpinat nimic, decât bunãvoinţã şi milã. Când m-au vãzut, înecat în apele nenorocirii şi a nevoilor, şi aşezat ca o ţintã în faţa sãgeţilor soartei, inimile lor s-au înduioşat de compãtimire, lacrimile le-au umplut ochii, şi au adus mãrturie zicând: Dumnezeu ne e martor; n-am vãzut nimic într-însul, decât credincioşie, iertare şi nespusã milã. Cei ce calcã Legea, prevestitori ai rãului, s-au fãcut din ce în ce mai crânceni în ura lor, s-au bucurat, când am cãzut în cea mai cumplitã nenorocire s-au sculat împotriva mea, şi s-au veselit, vãzând dureroasele întâmplãri din jurul meu.”

Mã rog, cãtre Tine, o Doamne Dumnezeul meu! Cu tot graiul şi cu toatã inima mea, sã nu le rãsplãteşti pentru cruzimea şi nelegiuirile lor, viclenia şi rãutatea lor, cãci sunt fãrã minte şi josnici, şi nu ştiu ce fac. Ei nu cunosc binele din rãu, nici nu deosebesc nedreptatea de dreptate, şi cele îngãduite de cele neîngãduite. Ei se iau dupã propriile lor dorinţi şi calcã pe urmele celor pãcãtoşi şi fãrã minte dintre ei. O, Dumnezeul meu! Fie-ţi milã de ei, ocroteşte-i de toate durerile în aceste vremuri tulburate, şi îngãduie ca toate necazurile şi nevoile, sã fie ursite acestui rob al Tãu, care a cãzut în aceastã prãpastie a întunericului. Alege-mã pe mine pentru durerile şi fã din mine o jertfã, pentru toţi cei iubiţi de Tine! O, Prea înãlţate Doamne! Fie jetfite pentru ei sufletul meu, viaţa mea, fiinţa mea, duhul meu, tot ce e al meu! O Dumnezeule, Dumnezeul meu, cãzut la pãmânt, frânt în rugãciune, cu fruntea în ţãrânã, Te rog cu toatã învãpãierea rugii mele, sã ierţi pe oricine mi-a fãcut rãu, sã ierţi pe cei ce au uneltit împotriva mea, şi m-au vãtãmat, şi sã speli faptele rele, a celor ce au adus asupra mea, nedreptate. Hãrãzeşte-le lor, belşugul darurilor Tale; dã-le bucurie, mântuieşte-i de durere, dãruieşte-le pace şi înflorire; dã-le lor fericirea Ta, şi revarsã asupra lor, milostivirea Ta. Tu eşti Cel Puternic, Cel Plin de Har, Ajutorul în primejdie, Cel ce fiinţeazã prin El Însuşi.”

Ucenicii lui Hristos, se uitau pe ei înşişi şi toate lucrurile pãmânteşti, pãrãseau toate grijile şi tot ce era al lor, se curãţeau de ei înşişi şi de orice patimã, şi rãspândiţi peste tot pãmântul chemau toate popoarele lumii spre Cãlãuzirea Dumnezeiascã, pânã în sfârşit, au fãcut din lume o altã lume, au luminat întreaga faţã a pãmântului, şi pânã în ultimul lor ceas, s-au dovedit jertfitori de sine, pãşind pe cãrarea Celui iubit de Dumnezeu. În sfârşit, au suferit în diferite ţãri, prea slãvita moarte a martiriului. Cei ce sunt oameni de ispravã, sã calce pe urmele lor”.

„O, Doamne, Dumnzeul meu! Te rog pe Tine, pe Profeţii şi pe Solii Tãi, pe Sfinţii şi pe Binecuvântaţii Tãi, sã-i fiţi chezaşi cã Ţi-am mãrturisit nestrãmutat dovezile, faţã de cei iubiţi de Tine, şi cã le-am lãmurit limpede toate lucrurile, ca sã-Ţi pãzeascã credinţã, sã nu iasã din Cãrarea Ta dreaptã şi sã-Ţi ocroteascã strãlucitoarea Lege. Tu eşti cu adevãrat Cel Atotştiutor, Cel Preaînţelept!”

- SFÂRŞIT-

1 _ Una din cele douã mari secte (Shá‘ih şi Sunni) în care s-a împãrţit Islamul, curând dupã moartea lui Muhammad. Secta Shí‘ih pretinde cã ‘Alí, ginerele lui Muhammad a fost primul urmaş de drept (legitim) al Profetului şi cã numai descendenţii lui sunt adevãraţii califi.

1 1 În această privinţă Jináb-i-Ávárih spune următoarele: „Credinţa multor popoare din Răsărit şi în special a celor care credeau în Báb (astăzi Bahá’í) este următoarea: Báb nu primise nici o educaţie, dar preoţii mahomedani pentru a-L înjosi în ochii poporului, au declarat că toate cunoştinţele şi înţelepciunea pe care le avea, se datorau educaţiei primite. După o amănunţită cercetare a adevărului acestui lucru, am găsit dovezi că în copilărie Báb, într-un răstimp destul de scurt, se ducea la casa lui Shaykh Muhammad (cunoscut şi sub numele de ‘Abíd) unde a învăţat să citească şi să scrie în limba persană. Despre aceasta menţiona Báb când scria în Bayán: «O, Muhammad, o, Învăţătorul Meu!…». Ceea ce este vrednic de luare aminte e că acest adept Shaykh, a ajuns un înflăcărat discipol al elevului său, iar unchiul lui Báb, care a fost pentru El ca un tată şi al cărui nume era Hájí Siyyid 'Alí, a ajuns şi el un călduros adept şi a fost martirizat ca icenic al lui Báb. Înţelegerea acestor mistere e dăruită căutătorilor adevărului; dar un lucru ştim, că educaţia primită de Báb a fost elementară şi că toate semnele de neobişnuită mărire şi de înţelepciune ce se arătau în El erau înnăscute şi veneau de la Dumnezeu.

1 1Fiind întrebat dacã Bahá’u’lláh studiase în mod speciial scrierile apusene şi dacã Îşi întemeiase învãţãturile pe preceptele lor, `Abdu'l-Bahá a rãspuns cã Scrierile lui Bahá’u’lláh, scrise* şi tipãrite acumşaizeci de ani, cuprindeau idealurile atât de rãspândite astãzi în Apus, cu toate cã pe atunci acele idei nu au fost niciodatã scrise, nici pomenite în Apus.

---------------

------------------------------------------------------------

---------------

------------------------------------------------------------

BAHÁ’U’LLÁH ŞI ERA NOUĂ

--------------------------------------------------------------------------------------------------

_ PAGE _2_
_ PAGE _1_
BAHÁ’U’LLÁH şI ERA NOUã

--------------------------------------------------------------------------------------------------

_ PAGE _80_
_ PAGE _81_

Table of Contents: Albanian :Arabic :Belarusian :Bulgarian :Chinese_Simplified :Chinese_Traditional :Danish :Dutch :English :French :German :Hungarian :Italian :Japanese :Korean :Latvian :Norwegian :Persian :Polish :Portuguese :Romanian :Russian :Spanish :Swedish :Turkish :Ukrainian :