Announcing: BahaiPrayers.net


More Books by Shoghi Effendi

Chemare catre Natiuni (Call to the Nations)
Ordinea Mondiala a lui Baha'u'llah (World order of Baha'u'llah)
Free Interfaith Software

Web - Windows - iPhone








Shoghi Effendi : Chemare catre Natiuni (Call to the Nations)
CHEMARE CĂTRE NAŢIUNI
Extrase din Scrierile lui Shoghi Effendi1

„Binecuvântat este cel ce-şi fixează privirea asupra Ordinii lui Bahá’u’lláh…”

-Báb2
Traducere din limba engleză:
“Call To The Nations”
© The Universal House of Justice, 1977

Pe copertă reproducerea hărţii "Progresul Cruciadei Mondiale Bahá'í 1953-1958" cunoscută şi sub numele de "Harta lui Shoghi Effendi". Prima variantă oficială a hărţii a fost imprimată în Italia în 1962.

© 2009 Adunarea Spirituală Naţională
a Bahá’ílor din România
B-dul General Magheru nr. 27, Apartament 24
Bucureşti, Sector 1
010325 România
www.bahai.org.ro
asn.romania@gmail.com

“Spre acest ţel – ţelul unei noi Ordini Mondiale, Divine în originea ei, atotcuprinzătoare prin orizontul ei, echitabilă prin principiile sale, îndrăzneaţă prin trăsăturile ei – trebuie să se străduiască să se îndrepte o umanitate hărţuită.”3

CUPRINS
Cuvânt Înainte
PARTEA I
PARTEA a-II-a
PARTEA a-III-a
PARTEA a-IV-a
PARTEA a-V-a
PARTEA a-VI-a
Referinţe
Introducere
Încercarea prin care Trece Omenirea
Unitatea Omenirii
Un Model pentru Societatea Viitoare
O Federaţie Mondială a Naţiunilor
Destinul Omenirii
1
7
21
37
45
55
65
CUVÂNT ÎNAINTE

Shoghi Effendi, Păzitorul Credinţei Bahá’í, îndeplinindu-şi funcţia de interpret al Revelaţiei Bahá’í, s-a oprit îndelung şi a pus un accent deosebit asupra ordinii mondiale cuprinse în această Revelaţie. Încă de la începutul ministeriatului său, care a iniţiat Era Formativă a Credinţei, el a făcut aluzie la “elementele nepreţuite ale acelei Civilizaţii Divine, a cărei întemeiere reprezintă misiunea primordială a Credinţei Bahá’í“ şi în decursul anilor a redactat o serie de scrisori, numite în general scrisorile sale referitoare la Ordinea Mondială, care tratează această temă.

Necesitatea vitală a unei ordini mondiale este în mod larg recunoscută în zilele noastre, dar mijloacele pentru a o realiza îi pune în încurcătură şi pe cei mai aprigi apărători ai ei. Între timp, procesul de dezintegrare continuă nestingherit, iar condiţia umanităţii se apropie de stadiul disperării. În acest moment critic, Casa Universală a Dreptăţii, organismul internaţional de guvernare a Credinţei Bahá’í, se simte datoare să proclame din nou sensul şi scopul mesajului Bahá’í şi importanţa sa pentru însăşi existenţa noastră pe pământ. Drept urmare, a ales următoarele pasaje din scrisorile lui Shoghi Effendi referitoare la Ordinea Mondială şi le oferă

întregii omeniri ca pe o lumină şi o călăuzire în această perioadă întunecată a istoriei noastre, o perioadă al cărei orizont îndepărtat străluceşte, totuşi, datorită făgăduielii că va veni o zi preaslăvită, zi prorocită şi cântată de-a lungul vremurilor de profeţi, clarvăzători şi poeţi, şi ale cărei zori răsar acum asupra acestor hărţuiţi şi desperaţi fii ai oamenilor,.

PARTEA I
INTRODUCERE

Principiul fundamental enunţat de Bahá’u’lláh şi în care cred cu tărie adepţii Credinţei Lui este acela că adevărul religios nu este absolut, ci relativ, că Revelaţia Divină este un proces continuu şi progresiv, că originea tuturor marilor religii ale lumii este divină, că principiile lor de bază sunt în absolută armonie, că ţelurile şi scopurile lor sunt unul şi aceleaşi, că învăţăturile lor sunt doar faţete ale aceluiaşi adevăr, că funcţiunile lor sunt complementare, ele diferind doar în aspectele neesenţiale ale doctrinelor lor şi că misiunile lor reprezintă stadii succesive în evoluţia spirituală a societăţii omeneşti.

Scopul lui Bahá’u’lláh, Profetul acestei noi şi măreţe ere în care a intrat omenirea… nu este de a distruge, ci de a împlini Revelaţiile din trecut, de a reconcilia mai degrabă decât de a accentua divergenţele credinţelor în conflict care dezbină societatea din zilele noastre.

Obiectivul Lui, departe de a minimaliza rangul Profeţilor dinaintea Lui sau de a subaprecia învăţăturile lor, este de a reafirma adevărurile de bază cuprinse în aceste învăţături într-un mod conform cu nevoile şi în armonie cu posibilităţile şi să fie aplicabil problemelor, maladiilor şi frământărilor epocii în care trăim. Misiunea Sa este de a proclama că vârsta prunciei şi copilăriei rasei umane a trecut, convulsiile asociate cu actualul stadiu al adolescenţei o pregătesc încet şi dureros să atingă stadiul maturităţii, vestind apropierea acelei Vremi a Vremurilor când săbiile se vor preface în fiare de plug, când Împărăţia promisă de Isus Hristos va fi fost instaurată, iar pacea planetei în mod definitiv şi permanent asigurată. De asemenea, Bahá’u’lláh nu pretinde finalitate pentru Revelaţia Sa, ci mai de grabă stipulează că măsura mai largă a adevărului, pe care El a fost trimis de către Cel Atotputernic să-l comunice umanităţii într-un moment atât de critic al destinului ei, va fi în mod necesar dezvăluită în etape viitoare, în decursul evoluţiei constante şi nelimitate ale omenirii.

Credinţa Bahá’í susţine unitatea lui Dumnezeu, recunoaşte unitatea profeţilor Săi şi insuflă unitatea şi integritatea întregii rase umane. Ea proclamă necesitatea şi inevitabilitatea unificării omenirii, afirmă că aceasta se apropie treptat şi declară că numai spiritul transformator al lui Dumnezeu, acţionând prin Purtătorii Săi de Cuvânt aleşi pentru această zi, va reuşi în cele din urmă să o înfăptuiască. De asemenea, ea prescrie discipolilor săi, ca pe o obligaţie primordială, căutarea independentă a adevărului, condamnă orice fel de prejudecată şi superstiţie, declară că scopul religiei este promovarea prieteniei şi înţelegerii, proclamă armonia esenţială dintre religie şi ştiinţă şi recunoaşte că religia este factorul principal pentru pacea şi progresul constant al societăţii umane. Ea susţine în mod neechivoc principiul drepturilor, oportunităţilor şi privilegiilor egale pentru femei şi bărbaţi, insistă asupra învăţământului obligatoriu, elimină extremele sărăciei şi bogăţiei, desfiinţează instituţia preoţiei, interzice sclavia, ascetismul, monasticismul şi călugăria, prescrie monogamia, descurajează divorţul, accentuează necesitatea supunerii stricte faţă de guvernul propriei ţări, ridică orice muncă efectuată în spiritul slujirii la nivelul de rugăciune, îndeamnă la crearea sau alegerea unei limbi internaţionale auxiliare şi schiţează planurile pentru acele instituţii care trebuie să stabilească şi să perpetueze pacea generală a omenirii.

Credinţa Bahá’í evoluează în jurul a trei Figuri centrale. Primul a fost un tânăr din Shiraz, numit Mirza ‘Ali-Muhammad, cunoscut sub numele de Báb (Poarta), care în mai 1844, la vârsta de douăzeci şi cinci de ani, a afirmat că El este Crainicul care, potrivit Sfintelor Scripturi din Dispensaţiile anterioare, trebuie să vestească şi să pregătească venirea Aceluia mai Măreţ decât El, a Cărui misiune va fi, potrivit aceloraşi Scripturi, să inaugureze o eră a dreptăţii şi a păcii, o eră care va fi aclamată drept împlinirea tuturor Dispensaţiilor precedente şi care va iniţia un nou ciclu în istoria religioasă a omenirii. Persecuţii rapide şi severe, lansate de forţele organizate ale Bisericii şi Statului din ţinutul său natal, au precipitat succesiv arestarea Lui, exilarea Lui în munţii Adhirbayjan, încarcerarea în fortăreţele Mah-Kú şi Chihriq şi executarea Lui în iulie 1850 de către un pluton de execuţie în piaţa publică din Tabriz. Nu mai puţin de douăzeci de mii de discipoli ai săi au fost ucişi într-un mod atât de barbar încât au trezit sentimente de caldă compasiune şi deosebită admiraţie unui număr mare de scriitori, diplomaţi, călători şi erudiţi occidentali, dintre care unii au fost chiar martorii acestor crime odioase şi s-au simţit impulsionaţi să le consemneze în cărţile şi memoriile lor.

Mirza Husayn-‘Ali, supranumit Bahá’u’lláh (Slava lui Dumnezeu), originar din Mazindaran, a cărui venire Báb (Vestitorul şi Precursorul lui Bahá’u’lláh) o prevestise, a fost asaltat de aceleaşi forţe ale ignoranţei şi fanatismului, a fost întemniţat la Teheran, a fost surghiunit în 1852 din ţara Lui de baştină, întâi la Bagdad, apoi la Constantinopole şi Adrianopole şi în cele din urmă în oraşul-închisoare ‘Akka, unde a rămas încarcerat nu mai puţin de douăzeci şi patru de ani, iar în vecinătatea acestui oraş El a trecut în nefiinţă în 1892. În decursul surghiunului său, în mod special la Adrianopole şi ‘Akka, El a formulat legile şi directivele Dispensaţiei Sale, a expus în peste o sută de volume principiile Credinţei Sale, a proclamat Mesajul Său regilor şi cârmuitorilor din Est şi din Vest, atât celor creştini cât şi celor musulmani, s-a adresat Papei şi Califului Islamului, Înalţilor Demnitari ai Republicilor continentului american, întregului ordin sacerdotal creştin, conducătorilor Islamului şiit şi sunit şi înalţilor preoţi ai religiei zoroastriene. În aceste scrieri El a proclamat Revelaţia Sa, a cerut celor cărora li s-a adresat să ţină seama de chemarea Sa şi să îmbrăţişeze Credinţa Sa, i-a prevenit asupra consecinţelor refuzului lor şi în anumite cazuri, a condamnat aroganţa şi tirania lor.

Fiul Său cel mare, ‘Abbas Effendi, cunoscut sub numele de ‘Abdu’l-Bahá (Slujitorul lui Bahá), desemnat de El ca fiind succesorul Său legitim şi interpret autorizat al învăţăturilor Sale, Care din fragedă copilărie a fost strâns legat de Tatăl Său, a împărtăşit exilul şi suferinţele Lui şi a rămas închis până în 1908, când, ca urmare a revoluţiei tinerilor turci, a fost pus în libertate. Stabilindu-şi reşedinţa la Haifa, El a pornit, scurt timp după aceea, într-o călătorie de trei ani în Egipt, Europa şi America de Nord. În decursul acestei călătorii, El a expus în faţa unei audienţe vaste învăţăturile Tatălui Său şi a prezis apropierea acelei catastrofe care foarte curând avea să se abată asupra omenirii. El s-a întors acasă în ajunul primului război mondial, perioadă în care a fost expus unui pericol constant până la eliberarea Palestinei de către forţele aflate sub comanda generalului Allenby care i-a arătat o deosebită consideraţie atât Lui cât şi micului grup de tovarăşi de exil din ‘Akka şi Haifa. În 1921 El s-a stins din viaţă şi a fost înhumat în cripta din mausoleul ridicat pe Muntele Carmel, potrivit indicaţiilor precise ale lui Bahá’u’lláh privitoare la rămăşiţele lui Báb, care fuseseră transferate în prealabil de la Tabriz în Ţara Sfântă, după ce fuseseră păstrate şi ascunse nu mai puţin de şaizeci de ani.

Trecerea în nefiinţă a lui ‘Abdu’l-Bahá marchează încheierea celei dintâi epoci, Epoca Eroică a Credinţei Bahá’í şi semnalizează deschiderea Epocii Formative, hărăzită să fie martora apariţiei treptate a Ordinii ei Administrative, a cărei instaurare fusese prezisă de Báb, ale cărei legi fuseseră revelate de Bahá’u’lláh, al cărei cadru fusese trasat de ‘Abdu’l-Bahá în Ultima Dorinţă şi Testamentul Lui şi ale cărei temelii sunt puse acum de consiliile locale şi naţionale alese de adepţii declaraţi ai Credinţei…

Această Ordine Administrativă, spre deosebire de sistemele care s-au dezvoltat după moartea Întemeietorilor diferitelor religii, este divină ca origine, se bazează în mod ferm pe legile, preceptele, decretele şi instituţiile pe care Întemeietorul Credinţei le-a trasat şi le-a stabilit El Însuşi în mod clar şi neechivoc, şi funcţionează în strictă conformitate cu interpretările interpreţilor autorizaţi ai Sfintelor Sale Scripturi. Deşi atacată în mod violent chiar de la începuturile sale, ea a reuşit în virtutea caracterului său, unic în analele istoriei religioase mondiale, să menţină unitatea corpului diversificat şi vast al susţinătorilor săi şi le-a permis acestora să întreprindă acţiuni unitare şi sistematice în ambele emisfere, cu scopul de a-şi extinde limitele şi a-şi consolida instituţiile administrative.

Credinţa pe care această ordine o slujeşte, o apără şi o promovează este - şi trebuie subliniat în acest context - în mod esenţial supranaturală, supranaţională, absolut apolitică, nonpartizană şi în mod diametral opusă oricărei politici sau şcoli de gândire care tinde să preamărească o rasă, o clasă sau o naţiune oarecare. Ea e liberă de orice formă de ecleziasticism, nu are nici preoţi, nici ritualuri şi e susţinută în mod exclusiv de contribuţiile voluntare ale adepţilor săi declaraţi. Deşi loiali faţă de guvernele ţării lor, deşi pătrunşi de dragoste pentru patria lor şi doritori să promoveze întotdeauna interesele sale primordiale, adepţii Credinţei Bahá’í, considerând omenirea ca o entitate şi fiind profund ataşaţi de interesele sale vitale, nu vor ezita să subordoneze orice interes particular, fie el personal, regional ori naţional, intereselor preponderente ale omenirii în general, ştiind foarte bine că într-o lume cu popoare şi naţiuni interdependente avantajele părţii pot fi atinse cel mai bine prin avantajele întregului şi că nici un rezultat durabil nu poate fi realizat de niciuna din părţile componente dacă interesele generale ale entităţii însăşi sunt neglijate…4

PARTEA a-II-a
ÎNCERCAREA PRIN CARE TRECE OMENIREA

O furtună, fără precedent de violentă, imprevizibilă în desfăşurare, catastrofală în ceea ce priveşte efectele sale imediate, neînchipuit de glorioasă sub aspectul consecinţelor sale finale, s-a abătut în prezent asupra suprafeţei pământului.5 Puterea care o animă câştigă necruţător teren şi anvergură. Forţa ei purificatoare, chiar dacă doar parţial vizibilă, creşte pe zi ce trece. Omenirea, prinsă în ghearele puterii ei devastatoare, este înspăimântată de manifestările furiei sale nestăpânite. Nu-i poate percepe originea, nici înţelege semnificaţia şi nici discerne consecinţele. Îngrozită, torturată şi neputincioasă, ea priveşte acest uriaş şi puternic uragan al lui Dumnezeu invadând cele mai îndepărtate şi nepătrunse regiuni ale pământului, zdruncinându-i temeliile, perturbându-i echilibrul, dezbinând naţiunile, distrugând căminele oamenilor, nimicind oraşele, surghiunindu-i regii, dărâmându-i bastioanele, desfiinţându-i instituţiile, umbrindu-i lumina şi pustiind sufletele locuitorilor săi….

Efectele puternice ale acestui cutremur titanic nu pot fi înţelese decât de acei care au recunoscut revendicările lui Bahá’u’lláh şi Báb. Adepţii lor ştiu foarte bine de unde vine acest cutremur şi la ce va duce în cele din urmă. Deşi nu ştiu cât de departe va ajunge, ei recunosc limpede originea lui, sunt conştienţi de direcţia spre care se îndreaptă, îi recunosc necesitatea, observă cu încredere evoluţia lui tainică, se roagă cu ardoare pentru atenuarea severităţii sale, se străduiesc cu înţelepciune să-i domolească furia şi anticipează cu o viziune clară sfârşitul temerilor şi realizarea speranţelor cărora trebuie să le dea, în mod necesar, naştere.

Această judecată a lui Dumnezeu este considerată de cei care l-au recunoscut pe Bahá’u’lláh ca fiind Purtătorul Său de Cuvânt şi cel mai mare Mesager al Său pe pământ, deopotrivă, o calamitate punitivă şi un act de disciplină sfântă şi supremă. Este o încercare de la Dumnezeu şi totodată un proces de purificare pentru întreaga omenire. Focul său pedepseşte perversitatea rasei umane şi contopeşte părţile sale componente într-o singură comunitate organică, indivizibilă care îmbrăţişează întreaga lume. …

„Ridicaţi vã, popoare,” este, pe de o parte, avertismentul dat de Bahá’u’lláh Însuşi, “în anticiparea zilelor Justiţiei Divine, cãci ceasul fãgãduit a venit.” “Abandonaţi avuţiile voastre şi însuşiţi-vă ceea ce Dumnezeu, care a pus stăpânire pe grumazurile oamenilor, a adus. Fiţi siguri că dacă nu vă întoarceţi de la ce aţi comis, pedeapsa se va abate peste voi din toate părţile şi veţi vedea lucruri mai cumplite decât aţi văzut vreodată. “ Şi din nou: „Am fixat pentru voi, O popoare, un timp. Dacã la ceasul stabilit, nu vã veţi întoarce la Dumnezeu, El va pune, într-adevãr, mâna cu asprime pe voi şi va abate asupra voastrã mari suferinţe care vor veni din toate pãrţile.”…

"Întreaga lume," afirmă, pe de altă parte, cu tărie Bahá'u'lláh, prevestind viitorul luminos hărăzit omenirii astăzi înconjurate de întuneric, "este într-o stare de gestaţie. Se apropie Ziua când ea va da fructul său cel mai nobil, când din sânul ei vor răsării copacii cei mai înalţi, bobocii cei mai încântători, binecuvântările cele mai divine.“ Se apropie vremea când fiecare lucru creat se va fi lepădat de povara sa. Slăvit fie Cel care a acordat acest har care s-a revărsat asupra tuturor lucrurilor, văzute sau nevăzute!". “Această cumplită năpastă,” a mai scris El, prorocind era de aur a omenirii, “ Dumnezeu o pregăteşte pentru venirea Dreptăţii Celei Mari.” Această Mare Dreptate este într-adevăr singura Dreptate pe care poate şi trebuie să fie clădită, în cele din urmă, structura Păcii Celei Mari, iar Pacea Cea Mare, la rândul ei, va aduce Cea Mai Mare Civilizaţie Mondială care va rămâne pe veci asociată cu Acela care poartă Cel Mai Mare Nume….

Aproape o sută de ani au trecut de când Revelaţia lui Bahá’u’lláh a început a străluci deasupra acestei lumi – o Revelaţie despre care a afirmat El Însuşi că “Niciuna dintre Manifestările din trecut nu a înţeles-o în întregime, ci numai intr-o măsură prestabilită…”. Dumnezeu a acordat omenirii un întreg secol de răgaz pentru a recunoaşte pe Întemeietorul unei asemenea Revelaţii, pentru a îmbrăţişa Cauza Sa, pentru a proclama măreţia Sa şi a instaura Ordinea Sa. În o sută de volume, cuprinzând precepte de o nepreţuită valoare, legi importante, principii unice, îndemnuri înflăcărate, avertismente repetate, profeţii uimitoare, invocări sublime, şi comentarii însemnate, Purtătorul unui astfel de Mesaj a proclamat, cum nu a făcut-o nici un alt profet înaintea lui, Misiunea pe care Dumnezeu i-a încredinţat-o. Timp de aproape cincizeci de ani, în împrejurări dintre cele mai tragice, El a adresat împăraţilor, regilor, principilor, potentaţilor, cârmuitorilor, guvernelor, clerului şi popoarelor, atât celor din est, cât şi celor din vest, fie ei creştini, evrei, mahomedani sau zoroastrieni, aceste perle nepreţuite de cunoaştere şi înţelepciune tăinuite în oceanul declaraţiei Sale neasemuite. Renunţând la faimă şi bunăstare, acceptând închisoarea şi exilul, neţinând seama de ostracizări şi defăimări, supunându-se la înjosiri fizice şi la lipsuri crunte, El, Viceregele lui Dumnezeu pe pământ, a consimţit să fie exilat dintr-un loc într-altul, dintr-o ţară într-alta….”Noi, cu adevărat,” a mărturisit El Însuşi, “nu ne-am abătut de la datoria Noastră de a-i povăţui pe oameni şi de a le comunica ceea ce Dumnezeu, Cel Atotputernic, Cel Preaslăvit, Ne-a poruncit. " Dacă ei m-ar fi ascultat cu luare aminte, ar fi văzut pamântul, un alt pământ"..” Şi din nou: “A mai rămas oare vreo scuză pentru vreun om în această Revelaţie? Nu, pe Dumnezeu, Domnul Tronului Atotputernic! Semnele Mele au cuprins pământul, iar puterea Mea a învăluit întreaga omenire şi totuşi oamenii sunt adânciţi într-un somn ciudat!”

Am putea foarte bine să ne întrebăm cum a răsplătit lumea obiectul unei astfel de atenţii Divine, pe Acela care a sacrificat totul de dragul ei? În cel fel L-a întâmpinat ea şi cum a răspuns chemării Lui? Un strigăt, fără precedent în istoria Islamului şiit, a salutat în ţara sa de baştină lumina în faşă a Credinţei…O persecuţie care - potrivit mărturiei unei autorităţi ilustre ca aceea a răposatului lord Curzon de Edleston - a dat naştere unui curaj neîntrecut nici de ceea ce evocă incendiile de la Smithfield şi care a secerat cu o repeziciune tragică nu mai puţin de douăzeci de mii dintre adepţii săi eroici care au refuzat să se lepede de nou născuta lor credinţă de dragul onorurilor deşarte şi a siguranţei unei vieţi muritoare…

Indiferenţa totală a unor oameni proeminenţi şi de rang înalt, ura extremă din partea demnitarilor ecleziastici ai Credinţei din care a răsărit; batjocura plină de dispreţ arătată de oamenii din mijlocul cărora s-a născut; desconsiderarea absolută manifestată de cei mai mulţi dintre regii şi cârmuitorii cărora li s-a adresat Autorul ei; condamnarea pronunţată, ameninţările enunţate şi surghiunul decretat de cei sub a căror guvernare a apărut şi s-a răspândit, distorsiunile la care au fost supuse principiile şi legile sale de către cei invidioşi şi răuvoitori pe meleaguri şi printre popoare îndepărtate de ţara de baştină a Credinţei – toate acestea sunt doar dovezi ale tratamentului la care a fost supus de către o generaţie cufundată în mulţumire de sine, căreia nu-i pasă de Dumnezeu şi care a uitat de semne, profeţii, avertismente şi mustrări revelate de Mesagerii Săi….6

Ce s-a întâmplat şi se mai întâmplă încă – ar trebui să ne întrebăm – ca urmare a acestei crunte şi totale respingeri în decursul şi mai ales în ultimii ani ai primului secol Bahá’í, un secol impregnat de o atât de aprigă suferinţă şi de atrocităţi cumplite faţă de persecutata Credinţă a lui Bahá’u’lláh? Imperii s-au făcut praf şi pulbere, regate s-au prăbuşit, dinastii s-au stins, regalitatea a fost mânjită, regi, asasinaţi, otrăviţi, goniţi în exil, subjugaţi în propriile lor ţări, în timp ce puţinele tronuri rămase tremură din cauza repercusiunilor ce le-ar putea avea căderea celorlalţi regi…. Desigur, orice om privind în mod obiectiv manifestările acestui proces revoluţionar implacabil într-un timp comparativ scurt, nu poate să nu tragă concluzia că ultimii o sută de ani trebuie consideraţi – referitor la destinul regalităţii – ca o perioadă dintre cele mai catastrofale în analele omenirii…7

Declinului soartei capetelor încoronate, deţinători ai puterii temporale, i-a corespuns în mod paralel o deteriorare nu mai puţin alarmantă a influenţei exercitate de conducătorii spirituali ai lumii. Evenimentele colosale care au anunţat dispariţia atâtor regate şi imperii au fost aproape concomitente cu prăbuşirea bastioanelor în aparenţă inviolabile ale ortodoxiei religioase. Acelaşi proces care în mod tragic şi grabnic a pus pecetea pe soarta regilor şi împăraţilor şi le-a nimicit dinastiile s-a manifestat şi în cazul conducătorilor ecleziastici ai Creştinismului şi ai Islamului, discreditându-le prestigiul, iar în unele cazuri nimicindu-le chiar instituţiile cele mai importante. “Puterea le-a fost luată” într-adevăr “regilor şi ecleziaştilor”. Gloria celor dintâi a fost eclipsată, puterea celor din urmă, iremediabil pierdută…8

Faptul că solidaritatea acestor instituţii a fost în mod ireparabil zdruncinată este prea vădit pentru ca un observator inteligent să se înşele asupra lui sau să-l tăgăduiască. Sciziunea între fundamentaliştii şi liberalii din rândurile lor se adânceşte mereu. Credinţele şi dogmele lor au fost diluate, şi în anumite cazuri, ignorate şi eliminate. Autoritatea lor asupra comportării umane slăbeşte, numărul clericilor lor scade , iar influenţa lor e tot mai redusă. Timiditatea şi lipsa de sinceritate a predicatorilor lor a fost în diferite ocazii dată în vileag. Averea lor a dispărut în anumite ţări, iar forţa propovăduirii lor religioase a decăzut. Templele lor au fost parţial părăsite şi distruse, iar uitarea de Dumnezeu, de Învăţătura Sa şi de Ţelul Său i-a vlăguit şi a aruncat nenumărate umilinţe asupra lor…9

Semnele decăderii morale, la fel de clare ca şi dovezile de decadenţă a instituţiilor religioase, nu par a fi nici ele mai puţin vizibile şi semnificative… În orice direcţie ne-am îndrepta privirea, oricât de puţină atenţie am acorda spuselor şi acţiunilor generaţiei actuale, nu putem să nu fim izbiţi de mărturiile decadenţei morale pe care bărbaţii şi femeile din jurul nostru o afişează atât în viaţa lor particulară, cât şi în manifestările lor colective.

Nu încape nici o îndoială că declinul religiei, ca forţă socială – deteriorarea instituţiilor religioase fiind doar un fenomen exterior al acestui declin – este în primul rând responsabil pentru o nenorocire atât de mare şi atât de evidentă. “Religia”, scrie Bahá’u’lláh, “este mijlocul suprem pentru instaurarea ordinii în lume şi pentru mulţumirea paşnică a tuturor celor ce locuiesc în ea. Slăbirea pilonilor religiei au întărit mâinile celui ignorant şi le-a făcut îndrăzneţe şi arogante. Adevărat vă spun, tot ce a înjosit treapta înaltă a religiei a sporit îndărătnicia celui păcătos, iar consecinţa nu poate fi decât anarhia.” “Religia,” a afirmat El într-o altă Tabletă, “este o lumină strălucitoare şi o fortăreaţă de neînvins pentru apărarea şi spre binele popoarelor lumii, căci temerea de Dumnezeu îl sileşte pe om să se ţină cu străşnicie de ceea ce e bun şi să ocolească tot ce e rău. Dacă lampa religiei ar fi întunecată, rezultatul ar fi haos şi confuzie, iar lumea cinstei şi dreptăţii, a liniştii şi a păcii ar înceta să strălucească.”…

Trebuie să admitem că aceasta este starea spre care se îndreaptă atât indivizii cât şi instituţiile. “Nu se pot găsi doi oameni,” a scris Bahá’u’lláh, deplângând situaţia unei umanităţi rătăcite, “despre care să se poată spune că sunt uniţi, nici în sinea lor, nici cu ceilalţi. Dezbinarea şi răutatea sunt evidente pretutindeni, deşi cu toţi au fost făcuţi pentru armonie şi unire” “Cât timp,” exclamă El în aceeaşi Tabletă, “va mai stărui omenirea în îndărătnicia ei? Cât timp va mai domni nedreptatea? Cât timp va mai stăpâni haosul şi confuzia între oameni? Cât timp mai va desfigura vrajba chipul societăţii? Vijelia disperării suflă – vai nouă - din toate părţile, iar neînţelegerile care dezbină şi aduc suferinţă speciei umane cresc pe zi ce trece.”

Recrudescenţa intoleranţei religioase, a animozităţii rasiale şi a aroganţei patriotice; dovezile crescânde de egoism, suspiciune, de frică şi de fraudă; răspândirea terorismului, a fărădelegilor, a beţiei şi a crimelor; setea nestinsă şi goana nestăpânită după deşertăciunile lumeşti, după avuţii şi plăceri; slăbirea solidarităţii familiale; controlul deficient din partea părinţilor; îngăduinţa faţă de un mod de viaţă extrem de luxos; atitudinea iresponsabilă faţă de căsătorie şi, ca o consecinţă, numărul crescând de divorţuri; degenerarea artei şi muzicii; decăderea literaturii şi corupţia presei; extinderea influenţei şi activităţilor “profeţilor decadenţei” care pledează în favoarea concubinajului, care propovăduiesc filosofia nudismului, care consideră modestia o ficţiune intelectuală, care refuză să socotească procrearea de copii drept scop primar sacru al căsătoriei, care afirmă că religia este opiumul poporului, care dacă li s-ar da frâu liber, ar duce specia umană înapoi la barbarie, haos şi, în cele din urmă, la pieire – toate acestea par a fi caracteristicile principale ale unei societăţi decadente, o societate care trebuie fie să renască, fie să piară. …10

Nimeni nu trebuie, totuşi, să înţeleagă greşit ţelul meu sau să confunde acest adevăr de bază care constituie esenţa Credinţei lui Bahá’u’lláh. Originea divină a tuturor Profeţilor lui Dumnezeu … este susţinută fără rezerve şi în mod ferm de toţi adepţii religiei Bahá’í. Unitatea fundamentală a acestor Mesageri ai lui Dumnezeu este în mod clar recunoscută, continuitatea Revelaţiilor lor este afirmată, autoritatea dată de Dumnezeu şi caracterul similar al Cărţilor lor este admis, singularitatea ţelurilor şi a scopurilor lor este proclamată, unicitatea influenţei lor este subliniată, reconcilierea finală a învăţăturilor lor şi adepţilor lor este propovăduită şi anticipată. Potrivit mărturiei lui Bahá’u’lláh, ei “sălăşluiesc cu toţii în acelaşi tabernacol, se înalţă în acelaşi cer, şed pe acelaşi tron, rostesc aceleaşi cuvinte şi proclamă aceeaşi Credinţă.”

Credinţa care se identifică cu numele lui Bahá’u’lláh neagă orice intenţie de a minimaliza pe vreunul dintre profeţii dinaintea Lui, de a subaprecia învăţăturile lor, de a umbri cât de puţin lumina Revelaţiilor lor, de a-i scoate din inimile credincioşilor lor, de a abroga bazele doctrinelor lor, de a elimina vreuna din Cărţile lor revelate sau de a înăbuşi aspiraţiile legitime ale aderenţilor lor. Respingând revendicarea că există vreo religie care să fie revelaţia finală a lui Dumnezeu faţă de om, negând finalitatea propriei lui revelaţii, Bahá’u’lláh iniţiază principiul de bază al relativităţii adevărului religios, al continuităţii Revelaţiei Divine, al progresivităţii experienţei religioase. Ţelul Său este de a lărgi baza tuturor religiilor revelate şi de a dezvălui misterele scripturilor lor. El insistă asupra recunoaşterii fără rezerve al unităţii scopului lor, reafirmă adevărurile eterne cuprinse în ele, coordonează funcţiunile lor, distinge ceea ce este esenţial şi autentic de ceea ce este neesenţial şi fals în învăţăturile lor, separă adevărurile date de Dumnezeu de superstiţiile propagate de preoţi, şi pornind de la această bază, proclamă posibilitatea, şi chiar prooroceşte inevitabilitatea unificării lor şi realizarea celor mai înalte speranţe ale lor….11

De asemenea, nu trebuie să ne închipuim nici o clipă că adepţii lui Bahá’u’lláh încearcă să înjosească sau să minimalizeze rangul conducătorilor religioşi ai omenirii fie ei Creştini, Musulmani sau de oricare altă religie atâta timp cât comportarea lor este conformă cu profesiunea lor şi demnă de poziţia pe care o ocupă. “Acei clerici,” a spus Bahá’u’lláh…”care sunt cu adevărat împodobiţi cu ornamentul cunoaşterii şi au un caracter nobil sunt, cu adevărat, ca un cap pe corpul lumii şi asemeni unor ochi ai naţiunilor. Călăuzirea oamenilor a depins în toate timpurile şi este dependentă de aceste suflete binecuvântate.”…12

Referindu-se la transformările pe care fiecare Revelaţie le provoacă în moravurile, gândirea şi comportarea oamenilor, Bahá'u'lláh revelează următoarele cuvinte: "Nu este oare Ţelul oricărei Revelaţii să provoace o transformare a întregului caracter al omenirii, o transformare care să se manifeste atât în exterior, cât şi în interior şi care să influenţeze atât viaţa interioară cât şi condiţiile exterioare? Căci dacă nu s-ar schimba caracterul omenirii, inutilitatea Manifestărilor universale ale lui Dumnezeu ar fi evidentă."

Oare n-a rostit Hristos Însuşi, adresându-se discipolilor Săi, următoarele cuvinte: “Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le purtaţi. Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul...”? (n.tr. : Ioan 16:12)

Din … cuvintele lui Hristos, aşa cum sunt mărturisite de Evanghelie, orice observator nepărtinitor îşi va da seama, fără întârziere, de grandoarea Credinţei revelate de Bahá'u'lláh şi va recunoaşte ponderea uimitoare a revendicării Sale…13

Dacă vrem să fim fideli implicaţiilor uriaşe ale mesajului ei, Credinţa lui Bahá'u'lláh trebuie într-adevăr considerată o culme a unui ciclu, stagiul final al unei serii de revelaţii succesive, preliminare şi progresive. Acestea, începând cu Adam şi sfârşind cu Báb, au pregătit calea şi totodată au anticipat şi au accentuat într-o masură crescândă venirea Zilei Zilelor în care Cel Făgăduit dintru Început va fi făcut cunoscut.…14

Însemnătatea potenţialităţilor cu care această Credinţă a fost înzestrată, o Credinţă fără egal şi fără asemănare în istoria spirituală a lumii şi marcând culmea unui ciclu profetic universal, ne copleşeşte imaginaţia. Strălucirea slavei milenare pe care trebuie să o radieze la împlinirea vremurilor ne orbeşte ochii. Magnitudinea umbrei pe care Autorul ei o va arunca în continuare asupra profeţilor care se vor ridica în mod succesiv după El depăşeşte previziunile noastre.

De pe acum, în mai puţin de un secol15, efectul proceselor misterioase generate de spiritul său creator a provocat un tumult în societatea umană pe care mintea nu-l poate cuprinde. Trecând el însuşi printr-o perioadă de incubaţie în epoca sa primitivă, el a produs, prin apariţia sistemului său de cristalizare treptată, o fermentaţie în viaţa generală a omenirii, destinată să zdruncine însăşi temeliile unei societăţi în dezordine, să-i purifice sângele vital, să-i reorienteze şi reconstruiască instituţiile şi să dea formă destinului ei final.

Cum altfel ar putea explica un ochi atent sau o minte obiectivă, obişnuite cu semnele şi indiciile vestind naşterea şi însoţind apariţia Credinţei lui Bahá’u’lláh, această revoluţie planetară cu distrugerile, mizeriile şi temerile care o însoţesc dacă nu prin naşterea Ordinii Sale Mondiale embrionice, care, aşa cum a proclamat El Însuşi în mod neechivoc, “a zdruncinat echilibrul lumii şi a revoluţionat viaţa ordonată a omenirii”? Cărui factor, dacă nu difuzării irezistibile a acelui spirit care a cutremurat lumea, a energizat lumea şi a mântuit lumea, despre care Báb a spus că “vibrează în realităţile cele mai tăinuite ale tuturor lucrurilor create”, îi pot fi atribuite originile acestei crize grave, de neînţeles pentru om şi desigur fără precedent în analele rasei umane? În convulsiile societăţii contemporane, în frământările frenetice mondiale ale gândirii oamenilor, în antagonismele îndârjite care înflăcărează rasele, credinţele şi clasele, în naufragiul naţiunilor, în prăbuşirea regilor, în dezmembrarea imperiilor, în stingerea dinastiilor, în năruirea ierarhiilor ecleziastice, în deteriorarea instituţiilor cinstite de veacuri, în desfacerea legăturilor, atât cele seculare cât şi cele religioase care au ţinut laolaltă o vreme atât de îndelungată membrii speciei umane – toate acestea manifestându-se cu o gravitate crescândă de la izbucnirea primului război mondial care a precedat imediat primii ani ai Epocii Formative a Credinţei lui Bahá’u’lláh – în acestea putem recunoaşte cu uşurinţă semnele travaliului unei ere care a suferit impactul Revelaţiei Sale, care a ignorat avertismentele Sale şi care încearcă acum să fie eliberată de povara lor, ca o consecinţă directă a impulsului ce i-a fost comunicat prin influenţa Spiritului Său creator, purificator şi transformator....16

În mod misterios, încet şi irezistibil, Dumnezeu îşi desăvârşeşte opera chiar dacă spectacolul care se înfăţişează ochilor noştri astăzi este acela a unei lumi prinse în propriile sale mreje, cu totul nepăsătoare faţă de Glasul care timp de un secol a chemat-o la Dumnezeu, dând ascultare în mod fatal glasurilor de sirenă care încearcă să o ademenească şi să o atragă spre abisul cel fără de margini.

Ţelul lui Dumnezeu nu este altul decât să deschidă calea, într-un mod pe care numai El Însuşi îl poate realiza şi a cărui semnificaţie deplină numai El singur o poate înţelege, spre Marea Epocă de Aur pentru o umanitate îndelung dezbinată şi îndelung nenorocită. Starea ei actuală, chiar şi viitorul ei apropiat, sunt întunecate, îngrijorător de întunecate. Viitorul îndepărtat, însă, este strălucitor, strălucitor şi plin de slavă – atât de strălucitor încât nici un ochi nu-l poate întrezări.17

PARTEA a-III-a
UNITATEA OMENIRII

Omenirea, fie că e privită în lumina conduitei personale a individului, fie a relaţiilor existente între comunităţi organizate sau naţiuni, s-a rătăcit - din păcate - prea mult şi a decăzut într-o prea mare măsură pentru a mai putea fi salvată numai prin strădaniile chiar a celor mai buni dintre conducătorii şi oamenii ei de stat - oricât de dezinteresate ar fi motivele lor, oricâtă concordanţă ar exista între acţiunile lor, oricât de mare ar fi zelul şi devotamentul lor faţă de cauza ei. Nici un plan pe care calculele celor mai înalte arte a guvernării l-ar putea concepe, nici o doctrină pe care exponenţii cei mai distinşi ai unor teorii economice ar putea spera să o formuleze; nici un principiu pe care cel mai entuziast moralist s-ar să strădui să-l insufle nu pot furniza, în ultimă instanţă, temeliile adecvate pe care să poată fi construit viitorul unei lumi în plină confuzie.

Nici un apel la toleranţă reciprocă pe care înţelepţii lumii l-ar putea lansa, oricât de convingător şi insistent, n-ar putea calma patimile lumii şi nu i-ar putea reda vigoarea. Şi nici un plan general pentru o simplă cooperare internaţională organizată, indiferent de sfera de activitate omenească, oricât de ingenios în concepţia sa şi oricât de larg ar fi orizontul lui, n-ar putea reuşi să smulgă din rădăcini cauza răului care a zguduit într-o asemenea măsură echilibrul societăţii din zilele noastre. Şi îndrăznesc să spun că nici descoperirea unui mecanism capabil să realizeze unificarea politică şi economică a lumii - un principiu care a fost din ce în ce mai mult evocat în ultima vreme - n-ar putea furniza prin el însuşi antidotul împotriva otrăvii care subminează fără încetare vigoarea popoarelor şi naţiunilor organizate.

Nimic altceva, putem noi afirma cu încredere, decât acceptarea fără rezerve a Programului Divin enunţat cu atâta simplitate şi forţă de Bahá'u'lláh acum şaizeci de ani18, întruchipând în esenţă planul divin hotărât de Dumnezeu pentru unificarea omenirii în vremurile acestea, dublat de încrederea nestrămutată în eficacitatea infailibilă a tuturor prevederilor sale, singurul capabil în cele din urmă, să ţină piept forţelor dezintegrării interne care, dacă nu vor fi controlate, vor continua în mod inexorabil să roadă organele vitale ale unei societăţi deznădăjduite. Spre acest ţel - ţelul unei noi Ordini Mondiale, Divine în originea ei, atotcuprinzătoare prin orizontul ei, echitabilă prin principiile sale, îndrăzneaţă prin trăsăturile ei - trebuie să se străduiască să se îndrepte o umanitate hărţuită.

A pretinde a fi înţeles toate implicaţiile planului prodigios al lui Bahá'u'lláh pentru solidaritatea umană mondială sau de a fi pătruns semnificaţia sa, ar fi o prezumţie chiar din partea susţinătorilor declaraţi ai Credinţei Sale. Încercarea însăşi de a imagina toate posibilităţile sale, de a aprecia avantajele sale viitoare, de a reprezenta gloria sa, ar fi prematur chiar în actualul stadiu avansat al omenirii.

Tot ce în mod rezonabil putem îndrăzni să încercăm este de a ne strădui să întrezărim o licărire a Zorilor făgăduite care, la împlinirea vremurilor, trebuie să alunge întunericul care a cuprins omenirea. Tot ce putem face este să arătăm, în linii mari, ceea ce ne apare nouă a fi principiile călăuzitoare care stau la baza Ordinii Mondiale a lui Bahá'u'lláh. …

Faptul că neliniştea şi suferinţa prin care trece marea masă a omenirii sunt în mare măsură o consecinţă directă a războiului mondial19 şi se pun pe seama nechibzuinţei şi mărginirii făuritorilor Tratatelor de Pace nu poate fi tăgăduit decât de o minte părtinitoare… Ar fi însă inutil să pretindem că războiul, cu toate pierderile pe care le-a provocat, pasiunile pe care le-a stârnit şi resentimentele pe care le-a lăsat în urmă, ar fi doar el răspunzător de confuzia fără precedent în care sunt cufundate în prezent aproape toate domeniile lumii civilizate. Oare nu este adevărat - iar aceasta este ideea principală asupra căreia doresc să insist - că temeiul fundamental pentru tulburările acestei lumi nu trebuie în principal atribuit consecinţelor unui fenomen, care mai devreme sau mai târziu va fi privit ca o dezorganizare tranzitorie a treburilor unei lumi în perpetuă schimbare, ci mai degrabă eşecului acelora în ale căror mâini se aflau destinele iminente ale popoarelor şi naţiunilor, în adaptarea sistemul instituţiilor economice şi politice la cerinţele imperative ale unei epoci care evoluează în mod rapid? Aceste crize recurente, care zdruncină societatea zilelor noastre, nu se datorează ele în primul rând incapacităţii deplorabile a conducătorilor recunoscuţi ai lumii de a interpreta în mod just semnele vremii, de a se descotorosi, odată pentru totdeauna, de ideile lor preconcepute şi de crezurile încătuşante şi de a remodela mecanismul guvernelor lor respective potrivit standardelor prevăzute în declaraţia supremă a lui Bahá'u'lláh despre Unitatea Omenirii - trăsătura principală şi caracteristică a Credinţei pe care El a proclamat-o? Căci principiul Unităţii Omenirii, piatra de temelie a domeniului atotcuprinzător al lui Bahá'u'lláh implică, nici mai mult, nici mai puţin, decât punerea în aplicare a planului Său de a unifica lumea - un plan pe care l-am menţionat deja. "În fiecare Dispensaţie," scrie 'Abdu'l-Bahá, "lumina Călăuzirii Divine s-a axat pe o temă centrală... În această Revelaţie minunată, în acest veac slăvit, temelia Credinţei lui Dumnezeu şi trăsătura caracteristică a Legii Sale este conştiinţa Unităţii Omenirii."

Cât de vrednice de milă sunt, într-adevăr, eforturile acelor conducători ai instituţiilor omeneşti care, în desconsiderare totală a tendinţelor vremii, se străduiesc să adapteze procesele naţionale, potrivite vremurilor apuse ale naţiunilor autonome, unei epoci care ori va trebui să realizeze unitatea lumii, aşa cum a fost preconizată de Bahá'u'lláh, ori să piară. Într-un ceas atât de critic al istoriei civilizaţiei se cuvine ca liderii tuturor naţiunilor lumii, mari şi mici, din Răsărit sau din Apus, învingătoare sau învinse, să dea ascultare chemării cu glas de trâmbiţă a lui Bahá'u'lláh, şi, pătrunşi de un simţ al solidarităţii mondiale - sine qua non-ul loialităţii faţă de Cauza Lui - să se ridice cu hotărâre şi să îndeplinească în întregime singurul plan vindecător pe care El, Doctorul Divin, l-a prescris unei omeniri în suferinţă. Fie ca ei să se lepede, odată pentru totdeauna, de orice idee preconcepută, de orice prejudecată naţională şi să dea ascultare sfatului sublim al lui 'Abdu'l-Bahá, Exponentul împuternicit al învăţăturilor Sale. Unui înalt demnitar în serviciul guvernului federal al Statelor Unite ale Americii care l-a întrebat care este modul optim de a servi interesele guvernului şi poporului său, 'Abdu'l-Bahá i-a răspuns: "Poţi să-ţi serveşti cel mai bine ţara dacă te străduieşti, în calitatea dumitale de cetăţean al lumii, să contribui ca principiul federalismului - care stă la baza guverării propriei dumitale ţări - să fie în sfârşit aplicat relaţiilor existente acum între popoarele şi naţiunile lumii."

În "The Secret of Divine Civilization” (n.tr. “Secretul Civilizaţiei Divine"), contribuţia excepţională a lui 'Abdu'l-Bahá la viitoarea reorganizare a lumii, citim următoarele:

"Adevărata civilizaţie îşi va desfăşura stindardul în însăşi inima lumii, ori de câte ori un anumit număr de suverani aleşi, cu o înaltă concepţie morală - exemple luminoase de devotament şi hotărâre - se vor ridica, spre binele şi fericirea întregii omeniri, cu o voinţă fermă şi o viziune clară şi vor instaura Cauza Păcii Universale. Ei trebuie să facă din Cauza Păcii obiectul unei consultaţii generale şi să încerce, prin toate mijloacele de care dispun, să înfiinţeze o Uniune a naţiunilor lumii. Ei trebuie să încheie un tratat obligatoriu şi să pună bazele unui pact ale cărui clauze să fie clare, inviolabile şi bine definite. Ei trebuie să-l proclame în faţa întregii lumi şi să obţină ratificarea lui de către întreaga rasă umană. Această acţiune nobilă şi supremă - adevărata sursă a păcii şi a bunăstării lumii - ar trebui să fie considerată sacră de toţi locuitorii pământului. Toate forţele omenirii ar trebui mobilizate pentru a asigura stabilitatea şi permanenţa acestui Legământ Suprem. În acest Pact atotcuprinzător, limitele şi graniţele fiecărei naţiuni ar trebuie să fie fixate limpede, principiile care stau la baza relaţiilor dintre guverne să fie bine definite, iar tratatele şi obligaţiile internaţionale să fie stabilite în mod precis. De asemenea, ar trebui limitat în mod strict volumul înarmărilor fiecărui guvern, căci dacă vor fi îngăduite pregătiri de război şi o sporire a forţelor militare a vreunei naţiuni, acest lucru va trezi suspiciunea altor naţiuni. Principiul fundamental al acestui Pact solemn ar trebui fixat în aşa fel încât dacă mai târziu un guvern ar viola oricare din clauzele sale, toate guvernele pământului ar trebui să se ridice pentru a-l sili la o capitulare fără condiţii, ba mai mult, întreaga specie umană ar trebui să ia hotărârea de a distruge acel guvern prin toate mijloacele de care dispune. Dacă acest leac suprem va fi aplicat trupului bolnav al omenirii, ea se va vindeca în mod sigur de toate suferinţele şi va rămâne în veci de veci la adăpost de orice pericol." "Sunt unii," a mai adăugat El, "care, neţinând seama de puterea latentă a strădaniilor umane, consideră că acest lucru ar fi total inaplicabil, că ar depăşi chiar limita eforturilor umane maxime. Si totuşi, nu este cazul acesta. Dimpotrivă, mulţumită harului infailibil al lui Dumnezeu, bunătăţii iubitoare a aleşilor Săi, strădaniilor fără pereche a unor suflete înţelepte şi capabile, precum şi gândirii şi ideilor conducătorilor incomparabili ai acestei epoci, nimic nu trebuie socotit imposibil de atins. Este nevoie de strădanie, permanentă şi neobosită strădanie. Nimic altceva decât o hotărâre neînfrântă poate realiza acest lucru. Multe idealuri care în vremi trecute erau considerate himere au devenit în zilele noastre realităţi uşor practicabile. De ce ar fi privită această Cauză nobilă şi măreaţă - luceafărul de pe firmamentul civilizaţiei adevărate şi cauza slavei, a progresului, a bunăstării şi a succesului întregii umanităţi - ca fiind imposibil de realizat? Fără îndoială că va veni ziua când lumina ei răpitoare îşi va revărsa razele asupra tuturor oamenilor."

Într-una din Tabletele Sale, explicând mai mult nobila Sa temă, 'Abdu'l-Bahá revelează următoarele:

"În cicluri apuse, deşi armonia era instaurată, deoarece încă nu existau mijloacele necesare, unitatea omenirii întregi n-a putut fi realizată. Continentele erau separate unele de celelalte, ba chiar între popoarele aceluiaşi continent asocierile şi schimbul de idei era aproape imposibil. Prin urmare relaţiile, înţelegerea şi unitatea între toate popoarele şi neamurile pământului erau imposibil de realizat. În zilele noastre însă, mijloacele de comunicare s-au înmulţit, iar cele cinci continente ale pământului s-au contopit, devenind virtual un singur continent... La fel şi toţi membrii familiei umane, fie popoare sau guverne, oraşe sau sate, au devenit din ce în ce mai interdependente. Pentru nici unul dintre aceştia autarhia nu mai este posibilă deoarece relaţiile politice unesc toate popoarele şi naţiunile, iar legăturile din domeniul comerţului şi al industriei, al agriculturii şi educaţiei se întăresc pe zi ce trece. De aceea unitatea întregii omeniri poate fi înfăptuită în această zi. Cu adevărat vă spun, aceasta este numai una din minunile acestei epoci minunate, a acestui veac slăvit. De un astfel de miracol vremurile trecute au fost private, căci acest veac - veacul luminii - a fost înzestrat cu o slavă, o putere şi o strălucire unică şi fără precedent. Aşa se explică apariţia extraordinară, în fiecare zi, a unei noi minuni. Iar în cele din urmă se va vedea ce strălucire vor aduce făcliile sale în mijlocul oamenilor.

Priviţi cum zorile luminii sale se arată la orizontul întunecat al lumii. Prima făclie este unitatea în domeniul politic, ale cărei licăriri incipiente pot fi întrezărite de pe acum. A doua făclie este unitatea de gândire în acţiunile mondiale ai căror martori vom fi peste scurt timp. A treia făclie este unitatea în libertate care va surveni în mod sigur. A patra făclie este unitatea în religie, care este însăşi piatra de temelie, şi care, prin puterea lui Dumnezeu, va fi revelată în toată splendoarea ei. A cincea făclie este unitatea naţiunilor, o unitate care va fi instaurată ferm în acest secol, astfel încât toţi oamenii, aparţinând tuturor popoarelor din lume, se vor considera cetăţeni ai unei singure patrii comune. A şasea făclie este unitatea raselor care va face din toţi locuitorii pământului popoare şi neamuri de o singură rasă. A şaptea făclie este unitatea limbii, cu alte cuvinte, alegerea unei limbi universale care va fi predată tuturor popoarelor pentru a se putea înţelege între ele. Toate acestea se vor întâmpla negreşit căci pentru realizarea lor vor avea sprijinul şi ajutorul puterii Împărăţiei lui Dumnezeu."

Cu mai bine de şaizeci de ani în urmă20, în Tableta Sa către regina Victoria, adresându-se "adunării cârmuitorilor pământului", Bahá'u'lláh revela următoarele:

"Sfătuiţi-vă între voi şi aveţi grijă să faceţi numai ce este spre binele omenirii şi îi îmbunătăţeşte soarta .... Priviţi lumea ca pe un corp omenesc, care deşi întreg şi desăvârşit atunci când a fost creat, a avut de îndurat - din felurite cauze - calamităţi şi boli cumplite. El n-a cunoscut nici o clipă de răgaz, dimpotrivă, răul a sporit pentru că a fost supus tratamentului unor doctori nepricepuţi care au dat frâu liber unor dorinţe personale şi au comis greşeli grave. Şi dacă o dată s-a întâmplat ca, datorită unui medic priceput, un membru al acestui trup să fi fost vindecat, restul rămânea la fel de bolnav ca şi până atunci.”

Într-un alt pasaj, Bahá'u'lláh adaugă următoarele cuvinte:

"Vedem cum pe an ce trece, cheltuielile voastre sunt tot mai mari, iar povara lor o aruncaţi în spinarea supuşilor voştri; aceasta este o gravă nedreptate. Temeţi-vă de lacrimile şi suspinele acestui Nedreptăţit şi nu va împovăraţi popoarele cu mai mult decât pot ele îndura ... Faceţi pace între voi, ca să nu mai aveţi nevoie de armament, afară doar pentru a vă apăra teritoriile şi domeniile. Fiţi uniţi, o voi conducători ai lumii, căci astfel va fi potolită furtuna vrajbei dintre voi, iar popoarele voastre îşi vor găsi liniştea. Dacă vreunul din voi va ridica armele împotriva altuia, porniţi cu toţii împotriva lui, căci aceasta n-ar fi altceva decât dreptate adevărată."

Ce altceva ar putea însemna aceste cuvinte importante decât o indicaţie că limitarea inevitabilă a unei suveranităţi naţionale absolute constituie o condiţie preliminară indispensabilă pentru formarea viitoarei Federaţii a tuturor Naţiunilor lumii? Trebuie creată o anumită formă a unui suprastat, în favoarea căruia toate naţiunile lumii să cedeze, de bună voie, orice pretenţie de a duce un război, anumite drepturi de a impune taxe şi orice drept de înarmare în afară de armele necesare pentru menţinerea ordinii interne, în cadrul respectivelor lor domenii. Un astfel de stat va trebui să includă în orbita sa un Organ Executiv Internaţional, adecvat pentru a exercita o autoritate supremă şi incontestabilă asupra oricărui membru recalcitrant al Federaţiei; un Parlament Mondial, ai cărui membrii să fie aleşi de popoarele fiecărei ţări şi a căror alegere să fie confirmată de guvernele respective; şi un Tribunal Suprem a cărui sentinţe să aibă putere de lege chiar şi în acele cazuri în care părţile în chestiune n-au consimţit de bună voie să supună cazul lor judecăţii sale. O comunitate mondială în care toate barierele economice vor fi fost pentru totdeauna abolite şi interdependenţa dintre muncă şi capital în mod clar recunoscută; în care zarva stârnită de fanatismul şi luptele religioase a fost pe veci potolită; în care flacăra animozităţii rasiale a fost definitiv stinsă; în care un singur cod juridic internaţional - rezultatul unei judecăţi bine cumpănite a reprezentanţilor federaţi ai lumii - va fi sancţionat prin intervenţia imediată şi coercitivă a forţelor combinate ale unităţilor federale; şi, în sfârşit, o comunitate mondială în care furia naţionalismului militant şi capricios se va fi transformat într-o conştiinţă permanentă a calităţii de cetăţeni ai lumii - astfel se prezintă, în linii mari, Ordinea anticipată de Bahá'u'lláh, o Ordine care va fi privită ca fructul cel mai nobil al unei epoci în curs de maturizare.

"Tabernacolul Unităţii", proclamă Bahá'u'lláh în mesajul Său, adresat întregii omeniri, "a fost înălţat; nu vă consideraţi unii pe alţii străini... sunteţi cu toţii roadele unui singur pom şi frunzele unei singure ramuri... Lumea este o singură ţară, iar oamenii sunt cetăţenii ei... Să nu se mândrească un om pentru că îşi iubeşte ţara, ci mai degrabă să se mândrească pentru că iubeşte omenirea."

Nu trebuie să existe nici o îndoială asupra ţelului care animă Legea mondială a lui Bahá'u'lláh. Departe de a urmări răsturnarea temeliilor existente ale societăţii, ea încearcă să-i lărgească baza, să-i remodeleze instituţiile încât să corespundă nevoilor unei lumi în permanentă schimbare. Ea nu poate intra în conflict cu nici o îndatorire legitimă şi nici nu poate submina vreo obligaţie esenţială. Scopul ei nu este nici să stingă flacăra unui patriotism sănătos şi inteligent în inimile oamenilor şi nici să desfiinţeze sistemul autonomiei naţionale atât de important pentru evitarea neajunsurilor unei centralizări excesive. Ea nu ignoră şi nici nu încearcă să suprime diversitatea de origini etnice, climă, istorie, limbă şi tradiţie, gândire şi obiceiuri care diferenţiază popoarele şi naţiunile lumii. Ea apelează la un devotament mai larg, la o aspiraţie mai cuprinzătoare decât oricare alta care a animat vreodată neamul omenesc. Ea insistă asupra necesităţii de a subordona impulsurile şi interesele naţionale cerinţelor imperioase ale unei lumi unificate. Ea respinge o centralizare excesivă, pe de-o parte şi dezaprobă, pe de altă parte, orice încercare de uniformizare. Cuvintele sale de ordine sunt unitate în diversitate, aşa cum 'Abdu'l-Bahá Însuşi explică:

"Gândiţi-vă la florile unei grădini. Deşi se deosebesc prin soi, culoare, formă, aspect, fiind împrospătate de apele aceluiaşi izvor, înviorate de adierea aceleaşi brize, reanimate de razele aceluiaşi soare, varietatea lor le sporeşte farmecul şi le face şi mai frumoase. Cât de puţin plăcut pentru ochi ar fi dacă toate florile şi plantele, frunzele şi bobocii, fructele, ramurile şi copacii grădinii ar avea toate aceeaşi culoare şi formă! Diversitatea nuanţelor, a formelor şi aspectului îmbogăţesc şi împodobesc grădina şi sporesc efectul pe care-l produce. La fel, atunci când diferitele nuanţe ale gândirii, temperamentului şi caracterului vor fi reunite sub puterea şi influenţa aceluiaşi factor central, frumuseţea şi gloria perfecţiunii umane va fi dezvăluită şi manifestată. Numai puterea divină a Cuvântului lui Dumnezeu care guvernează şi transcende realitatea lucrurilor este capabilă să armonizeze gândurile, sentimentele, ideile şi convingerile divergente ale copiilor oamenilor".

Chemarea lui Bahá'u'lláh se îndreaptă, în primul rând, împotriva oricărei forme de provincialism, a oricărei închistări şi prejudecăţi. Dacă idealuri îndelung menţinute şi instituţii seculare, dacă anumite postulate sociale şi formule religioase au încetat să promoveze binele omenirii în general, dacă nu mai corespund nevoilor unei umanităţi în continuă evoluţie, ele trebuie să fie măturate şi surghiunite in depozitul de vechituri al doctrinelor perimate şi uitate. De ce într-o lume supusă legii imuabile a transformării şi descompunerii, ar fi acestea scutite de deteriorarea sortită oricărei instituţii omeneşti? Căci normele legale, teoriile politice şi economice au doar menirea de a salvgarda interesele umanităţii ca un tot, şi nu umanitatea este aceea care trebuie să fie răstignită pentru păstrarea integrităţii unei anumite legi sau doctrine.

Să ne ferim de interpretări greşite. Principiul Unităţii Omenirii - pivotul în jurul căruia rotesc toate învăţăturile lui Bahá'u'lláh - nu este simpla manifestare a unui sentimentalism ignorant sau expresia unor vagi speranţe evlavioase. Chemarea sa nu trebuie identificată doar cu reînvierea spiritului de frăţie şi bunăvoinţă dintre oameni şi nici nu urmăreşte numai stimularea unei cooperări armonioase între diferiţi indivizi şi naţiuni. Implicaţiile sale sunt mai adânci, revendicările mai mari decât cele pe care profeţii din trecut au fost autorizaţi să le enunţe. Mesajul său nu se adresează numai individului, el se referă, înainte de toate, la natura acelor relaţii care sunt esenţiale pentru a uni toate statele şi naţiunile lumii ca membrii unei singure familii umane. El nu constituie numai enunţarea unui ideal, ci este în mod inseparabil asociat cu o instituţie adecvată pentru a întruchipa adevărul său, pentru a demonstra validitatea sa şi a perpetua influenţa sa. El implică o schimbare organică în structura societăţii actuale, o schimbare cum n-a mai fost cunoscută în lume până acum. El constituie o provocare îndrăzneaţă şi universală adresată lozincilor depăşite ale crezurilor naţionale care şi-au trăit traiul şi care, pe măsură ce evenimentele îşi urmează cursul lor normal - aşa cum au fost hotărâte şi făurite de providenţă - trebuie să cedeze locul unei noi Evanghelii, fundamental diferite şi infinit superioare concepţiilor pe care lumea le-a construit până acum. Acest mesaj preconizează nu mai puţin decât reconstruirea şi demilitarizarea întregii lumi civilizate - o lume unificată organic în toate aspectele esenţiale ale vieţii sale: sistemul său politic, aspiraţiile sale spirituale, comerţul şi finanţele sale, forma de scriere şi limba sa - şi care să fie totuşi infinit de diversă în caracteristicile naţionale ale unităţilor ei federale.

El reprezintă desăvârşirea evoluţiei umane - o evoluţie care la originea ei începe prin apariţia vieţii de familie, ajunge, în dezvoltarea ei ulterioară, să realizeze solidaritatea tribală, care la rândul ei a dus la formarea de oraşe-state, iar acestea, extinzându-se, s-au transformat în instituţia naţiunilor independente şi suverane.

Principiul Unităţii Omenirii, aşa cum a fost proclamat de Bahá'u'lláh, include, nici mai mult, nici mai puţin, afirmaţia solemnă că atingerea stadiului final al acestei evoluţii uimitoare nu este numai necesară, ci chiar inevitabilă, că realizarea sa se apropie cu repeziciune şi că nimic în afara puterii născute din Dumnezeu nu va reuşi s-o instaureze.

Cine ştie dacă pentru traducerea în fapt a unei concepţii atât de sublime nu va fi necesar ca omenirea să îndure o suferinţă mai intensă decât toate celelalte pe care le-a cunoscut în trecut? Oare ar fi putut altceva decât un foc atât de mistuitor cum a fost războiul civil cu toate vicisitudinile şi violenţa sa - un război care aproape a dezmembrat marea Republică americană - să lege laolaltă statele, nu numai într-o Uniune de unităţi independente, ci într-o naţiune, în ciuda tuturor diferenţelor etnice care caracterizează părţile ei componente? Ca o revoluţie atât de fundamentală care presupune schimbări atât de uriaşe în structura societăţii să fie înfăptuită prin procesele obişnuite ale diplomaţiei sau prin educaţie este foarte puţin probabil. Trebuie doar să ne întoarcem privirea spre istoria sângeroasă a omenirii pentru ca să înţelegem că nimic altceva decât o intensă agonie, fizică şi spirituală, a putut precipita acele schimbări epocale care constituie marile pietre de hotar din istoria civilizaţiei umane.

Oricât de mari şi importante au fost schimbările din trecut, ele nu apar, atunci când sunt privite în perspectiva lor justă, decât ca ajustări de ordin secundar, ca un preludiu la acea transformare - fără paralelă în ce priveşte maiestatea şi sfera ei de acţiune - prin care trebuie să treacă omenirea în această epocă. Că numai forţele unei catastrofe mondiale pot precipita apariţia unei astfel de faze noi în gândirea umană devine, vai nouă, din ce în ce mai evident. Că nimic altceva decât focul unei încercări crunte, de o intensitate fără precedent, nu poate contopi şi suda entităţile discordante care constituie elementele civilizaţiei actuale astfel încât să devină părţi integrante ale Federaţiei mondiale a viitorului, este un adevăr pe care evenimentele viitoare îl vor demonstra din ce în ce mai mult.

În pasajele finale din Cuvinte Tainice, glasul profetic al lui Bahá'u'lláh avertizând popoarele lumii că o calamitate neprevăzută îi urmăreşte şi că îi aşteaptă o pedeapsă cumplită, aruncă o lumină sinistră asupra soartei imediate a unei umanităţi în suferinţă. Numai flăcările unei ordalii, din care omenirea va ieşi purificată şi pregătită, va reuşi să sădească acel simţ al răspunderii pe care conducătorii unor vremuri noi vor trebui să şi-o asume.

Trebuie din nou să vă atrag atenţia asupra cuvintelor rău-prevestitoare ale lui Bahá'u'lláh, pe care le-am mai citat: "Şi când va veni ceasul hotărât, va apărea dintr-o dată ceva care va face mădularele lumii să se cutremure."…

Încă un cuvânt în concluzie. Proclamarea Unităţii Omenirii - piatra de temelie a suveranităţii atotcuprinzătoare a lui Bahá'u'lláh - nu poate fi în nici un caz comparată cu exprimarea acelor speranţe deşarte proferate în trecut. Nu este un simplu apel pe care l-a lansat singur şi fără ajutorul nimănui, sfidând opoziţia implacabilă şi unită a doi dintre cei mai puternici despoţi din vremea Lui -- în timp ce El Însuşi era un surghiunit şi un prizonier în mâinile lor. Această proclamaţie implică, în acelaşi timp, un avertisment şi o făgăduială - un avertisment că ea constituie singurul mijloc pentru salvarea unei omeniri în mare suferinţă, o făgăduială că realizarea ei este iminentă.

Lansată într-o vreme când posibilităţile ei încă n-au fost luate în considerare în mod serios în nici o parte a lumii, această proclamaţie a ajuns în sfârşit - în baza puterii divine pe care Spiritul lui Bahá'u'lláh i l-a insuflat - să fie privită de un număr din ce în ce mai mare de oameni inteligenţi nu numai ca o posibilitate viitoare, ci ca rezultatul inevitabil al forţelor care acţionează acum în lume.

Desigur că lumea, comprimată şi transformată într-un singur organism, extrem de complex, prin progresul extraordinar realizat în domeniul ştiinţelor naturii, datorită extinderii mondiale a comerţului şi industriei şi zbătându-se, sub presiunea forţelor economice mondiale, în mijlocul capcanelor unei civilizaţii materialiste, are o nevoie stringentă de reconfirmarea acelui Adevăr care stă la temelia tuturor Revelaţiilor din trecut, într-un limbaj adaptat necesităţilor ei fundamentale. Şi care alt glas decât acela al lui Bahá'u'lláh - Purtătorul de Cuvânt al lui Dumnezeu pentru această epocă - este capabil să producă o transformare atât de radicală ca aceea pe care a înfăptuit-o deja în inimile acelor bărbaţi şi femei - atât de feluriţi şi aparent ireconciliabili, care constituie corpul aderenţilor Săi declaraţi în lumea întreagă?

Faptul că o asemenea concepţie grandioasă înmugureşte trainic în minţile oamenilor, că glasurile se ridică pentru a o susţine, că trăsăturile ei dominante trebuie să se cristalizeze cu forţă în conştiinţa celor care deţin autoritatea în lume, puţini se pot îndoi de aceasta. Că începuturile sale modeste s-au concretizat de pe acum în Administraţia mondială de care sunt legaţi aderenţii Credinţei lui Bahá'u'lláh, este o realitate pe care numai cei cu inimi întinate de prejudecăţi nu ar putea să îl recunoască…21

PARTEA a-IV-a
UN MODEL PENTRU SOCIETATEA VIITOARE

Puţini vor fi aceia care nu vor recunoaşte că spiritul insuflat lumii de Bahá'u'lláh, care cu diferite grade de intensitate se manifestă prin strădania conştientă a susţinătorilor Săi declaraţi şi indirect prin intermediul anumitor organizaţii umanitare, nu se va răspândi şi nu va exercita o influenţă durabilă asupra omenirii, decât atunci când se va materializa într-o Ordine vizibilă. O Ordine care va purta numele Său, se va identifica întru totul cu principiile Sale şi va funcţiona conform cu legile Sale. Iar faptul că Bahá'u'lláh, în cartea Sa Aqdas, iar mai târziu 'Abdu'l-Bahá, în Testamentul său - un document care confirmă, suplimentează şi pune în corelaţie dispoziţiile din Aqdas - au stabilit, în totalitatea lor, elementele esenţiale pentru constituirea Federaţiei Mondiale Bahá'í, nu poate fi contestat de nici un om care a citit aceste cărţi . Potrivit acestor principii administrative divin hotărâte trebuie negreşit să fie modelată Dispensaţia lui Bahá'u'lláh - Arca salvării umane. De la ele trebuie să pornească toate binecuvântările viitoare şi pe ele trebuie să se bazeze, în ultimă instanţă, autoritatea sa inviolabilă.

Căci trebuie să recunoaştem că Bahá'u'lláh nu a impregnat doar omenirea cu un spirit nou şi regenerator. El nu a enunţat doar câteva principii generale sau a propus o filosofie oarecare - oricât de solide, convingătoare sau universale ar fi ele. Pe lângă acestea, spre deosebire de Dispensaţiile din trecut, atât El cât şi 'Abdu'l-Bahá după El, au stabilit în mod clar şi explicit un cod de legi, au creat nişte instituţii bine definite şi au prescris fundamentele pentru o Economie Divină. Acestea urmează să fie un model pentru societatea viitoare, un instrument desăvârşit pentru instaurarea Păcii Supreme şi singurul mijloc pentru unificarea lumii şi proclamarea domniei dreptăţii şi virtuţii pe pământ…22

Conducătorii religioşi, exponenţii unor teorii politice, cârmuitorii unor instituţii omeneşti, care în clipa de faţă asistă uluiţi şi descurajaţi la falimentul ideilor lor şi la dezintegrarea operei lor, ar face bine să-şi îndrepte privirile spre Revelaţia lui Bahá'u'lláh şi să mediteze la Ordinea Mondială care, cuprinsă în învăţătura Sa, se ridică încet, aproape imperceptibil, din mijlocul dezordinii şi haosului civilizaţiei actuale. Ei nu trebuie să aibă îndoieli sau temeri privitoare la natura, originea, sau validitatea instituţiilor pe care adepţii Credinţei le înfiinţează în lumea întreagă; căci acestea făcând parte integrantă chiar din învăţături , nu sunt alterate şi umbrite de intervenţii neîntemeiate sau de interpretări neautorizate ale Cuvântului Său…23

Forţele impetuoase dezlănţuite atât de miraculos prin acţiunea a două Manifestări independente, care s-au succedat în mod rapid, sunt acum mobilizate şi disciplinate treptat, chiar sub ochii noştri, prin grija unor împuterniciţi aleşi ai unei Credinţe de mare anvergură. Ele se cristalizează încet devenind instituţii care vor fi considerate ca un semn distinctiv şi o victorie a epocii pe care suntem chemaţi s-o întemeiem şi s-o imortalizăm prin faptele noastre…24

Ar fi întru totul greşit dacă am încerca să facem o comparaţie între această Ordine unică, divin-concepută şi oricare din sistemele diferite pe care minţile oamenilor le-au născocit, în diferite perioade ale istoriei lor, pentru guvernarea instituţiilor omeneşti. O asemenea încercare, în sine, ar da dovadă de o totală lipsă de discernământ în ce priveşte desăvârşirea operei marelui său Autor. Cum ar putea fi altfel dacă ne amintim că această Ordine constituie modelul însuşi al acelei civilizaţii divine pe care Legea atotputernică a lui Bahá'u'lláh este destinată s-o instaureze pe pământ? Sistemele diverse şi în perpetuă schimbare ale formelor de guvernare umană, fie ele prezente sau trecute, fie originare din est sau din vest, nu oferă un criteriu adecvat pentru a evalua potenţa virtuţilor sale ascunse sau pentru a aprecia soliditatea temeliilor sale.

Federaţia Bahá'í a viitorului, al cărui cadru unic este această vastă Ordine Administrativă este, atât în teorie cât şi în practică, nu numai unic în întreaga istorie a instituţiilor politice, dar nu poate găsi nici o paralelă în analele vreunuia din sistemele religioase recunoscute ale lumii. Nici o formă de guvernământ democratic, nici un sistem de autocraţie sau de dictatură, fie monarhică, fie republicană, nici o schema intermediară a unei ordini pur aristocratice, nici chiar vreuna din formele de teocraţie recunoscute, fie că e vorba de comunitatea mozaică, sau de diferitele organizaţii ecleziastice creştine sau de Imamatul ori Califatul din Islam - nici una dintre acestea nu poate fi identificată şi nu poate fi considerată conformă cu Ordinea Administrativă pe care mâna de maestru a Arhitectului său perfect a făurit-o.

Această Ordine Administrativă nou-născută încorporează în structura ei anumite elemente ce se pot găsi în fiecare dintre cele trei forme recunoscute de guvernământ secular, fără să fie, câtuşi de puţin, copia vreuneia din ele şi fără să introducă în mecanismul său nici una din trăsăturile criticabile inerente lor. Ea îmbină şi armonizează, cum nici un guvernământ făurit de o mână muritoare n-a reuşit să realizeze până acum, adevărurile salutare pe care fiecare din aceste sisteme le conţin în mod neîndoios, fără să vicieze integritatea acelor adevăruri date de Dumnezeu pe care, în ultimă instanţă, se bazează..

Ordinea Administrativă a Credinţei lui Bahá'u'lláh nu trebuie considerată nicidecum ca având un caracter pur democratic, dat fiind că premiza de bază potrivit căreia toate democraţiile depind în mod fundamental de un mandat pe care îl primesc de la popor, lipseşte cu desăvârşire în această Dispensaţie. În dirijarea treburilor administrative ale Credinţei, în promulgarea legislaţiei necesare pentru a completa legile din Kitáb-i-Aqdas, nu trebuie uitat că membrii Casei Universale a Dreptăţii nu sunt răspunzători - aşa cum reiese clar din declaraţiile lui Bahá'u'lláh - faţă de cei pe care îi reprezintă; de asemenea, că nu le este îngăduit să se lase influenţaţi de sentimentele, de părerile generale şi nici chiar de convingerile masei credincioşilor sau de cei care îi aleg în mod direct. Ei trebuie să urmeze - într-o atitudine de devoţiune - ceea ce conştiinţa lor le dictează şi îi îndrumă să facă. Ei pot, şi chiar trebuie, să se informeze asupra condiţiilor existente în comunitate, trebuie să cumpănească, cu obiectivitate în mintea lor, temeiurile fiecărui caz prezentat deliberării lor, dar trebuie să-şi rezerve dreptul de a lua în mod liber o hotărâre. "Dumnezeu le va inspira, cu adevărat, ceea ce este pe voia Sa," este asigurarea incontestabilă dată de Bahá'u'lláh. Aşadar, ei, şi nu corpul celor care îi aleg direct sau indirect, sunt cei ce primesc călăuzirea divină care este în acelaşi timp sângele vital şi pavăză supremă a acestei Revelaţii…25

Tot aşa, Ordinea Administrativă Bahá'í nu poate fi respinsă pe motiv că ar fi un sistem aspru şi rigid de autocraţie neîngrădită sau o imitaţie oarecare a vreunei forme de guvernare ecleziastică absolută, cum ar fi papalitatea sau imamatul sau oricare altă instituţie similară; şi aceasta pentru simplul motiv că reprezentanţilor internaţionali aleşi ai adepţilor lui Bahá'u'lláh li s-a conferit dreptul exclusiv de a legifera în legătură cu acele chestiuni care n-au fost revelate în mod expres în scrierile Bahá'í. Nici Păzitorul Credinţei şi nici vreo altă instituţie în afară de Casa Universală a Dreptăţii poate uzurpa vreodată această putere vitală şi esenţială sau încalca acest drept sacru. Abolirea preoţiei profesionale, cu sacramentele asociate ei: botezul, împărtăşania şi spovedirea păcatelor, legile care impun alegerea prin sufragiu universal a tuturor Caselor Dreptăţii, locale, naţionale, ca şi cea internaţională, lipsa totală de autoritate episcopală cu privilegiile, corupţia şi tendinţele birocratice ce o însoţesc sunt dovezi suplimentare pentru caracterul neautocratic al Ordinii Administrative Bahá'í şi pentru înclinarea ei spre metode democratice în administrarea treburilor ei.

La fel de puţin trebuie confundată această Ordine, identificată cu numele lui Bahá'u'lláh, cu vreun sistem de guvernare pur aristocratic dat fiind că, pe de o parte, ea susţine principiul ereditar şi impune Păzitorului Credinţei obligaţia de a interpreta învăţăturile sale, iar pe de altă parte, prevede alegerea liberă şi directă, din sânul masei credincioşilor, a corpului care constituie organul ei legislativ suprem.

Deşi nu se poate spune că această Ordine Administrativă a fost modelată după vreunul din sistemele de guvernământ recunoscut, ea încorporează, împacă şi asimilează totuşi în structura ei elementele salutare care se găsesc în fiecare din ele. Autoritatea ereditară pe care Păzitorul este chemat s-o exercite, funcţiunile vitale şi esenţiale ce revin Casei Universale a Dreptăţii, dispoziţiile necesare pentru alegerea ei democratică de către reprezentanţii credincioşilor - toate la un loc demonstrează adevărul că această Ordine divin revelată care nu va putea fi niciodată identificată cu vreunul din tipurile standard de guvernământ la care se referă Aristotel în lucrările sale, întruchipează şi îmbină elementele pozitive care se găsesc în fiecare din ele cu adevărurile spirituale care stau la baza ei. Neajunsurile inerente, recunoscute ale fiecăruia dintre aceste sisteme fiind în mod absolut şi permanent excluse, această Ordine unică, oricât de mult va dura ea şi oricât de extinse vor fi ramificaţiile sale, nu va putea nicicând degenera în vreo forma de despotism, de oligarhie sau demagogie care mai devreme sau mai târziu trebuie să corupă mecanismul tuturor instituţiilor politice făcute de mâna omului care în esenţă sunt imperfecte …

Oricât de semnificative ar fi originile acestei măreţe structuri administrative şi oricât de unice trăsăturile sale, evenimentele despre care putem spune că au anunţat naşterea ei şi au marcat prima etapă a evoluţiei ei nu par a fi mai puţin remarcabile. Cât de izbitor, cât de edificator este contrastul dintre procesul de consolidare încet dar sigur care caracterizează creşterea forţelor sale tinereşti şi asaltul pustiitor al forţelor de dezintegrare care se abat asupra instituţiilor învechite, atât religioase cât şi seculare, ale societăţii actuale!

Vitalitatea de care dau dovadă într-o măsură atât de mare instituţiile organice ale acestei grandioase Ordini în continuă expansiune; piedicile pe care înaltul curaj, hotărârea neclintită a administratorilor săi le-au biruit de pe acum; flacăra unui entuziasm irezistibil care arde cu o fervoare nelimitată în inimile învăţătorilor săi călători; înalta măsură a lepădării de sine la care au ajuns acum apărătorii şi constructorii săi; lărgimea viziunii, speranţa plină de încredere, bucuria creatoare, pacea lăuntrică, integritatea fără compromisuri, disciplina exemplară, unitatea şi solidaritatea neabătută pe care o manifestă apărătorii ei cutezători; măsura în care spiritul său animator s-a dovedit capabil să asimileze diferitele elemente din sfera sa, să le purifice de orice formă de prejudecată şi să le contopească cu propria ei structură - toate acestea sunt dovezi ale unei forţe pe care o societate deziluzionată şi adânc zdruncinată nu-şi poate permite să le ignore.

Comparaţi aceste splendide manifestări ale spiritului care animă corpul vibrant al Credinţei lui Bahá'u'lláh cu strigătele şi agonia, nebuniile şi deşertăciunile, amărăciunea şi prejudecăţile, răutatea şi dezbinarea unei lumi haotice în suferinţă. Priviţi la teama care îi torturează pe conducătorii ei şi paralizează acţiunile oamenilor ei de stat orbi şi dezorientaţi. Cât de aprigă e ura, cât de false ambiţiile, cât de meschine năzuinţele, cât de adânc înrădăcinate suspiciunile popoarelor sale! Cât de alarmantă este anarhia, corupţia, lipsa de credinţă care macină organele vitale ale unei civilizaţii ce se clatină!

Oare acest proces de deteriorare continuă care invadează cu perfidie atâtea domenii ale activităţii şi gândirii umane, n-ar trebui el considerat un fenomen însoţitor necesar al înălţării acestui Braţ atotputernic al lui Bahá'u'lláh? N-ar trebui să privim importantele evenimente care în decursul ultimilor douăzeci de ani au zguduit atât de adânc toate continentele pământului ca fiind nişte semne prevestitoare, proclamând simultan agonia unei civilizaţii în stare de descompunere şi durerile facerii acelei Ordini Mondiale - Arca salvării umane - care trebuie să se ridice pe ruinele ei?26

PARTEA a-V-a
O FEDERAŢIE MONDIALĂ A NAŢIUNILOR

Contrastul dintre dovezile adunate ale consolidării constante care însoţesc progresul Ordinii Administrative a Credinţei lui Dumnezeu şi forţele de descompunere care atacă structura unei societăţi greu încercate este la fel de limpede pe cât este de impresionant. Atât în cadrul lumii Bahá'í, cât şi în afara ei, semnele şi dovezile care vestesc, în mod misterios, naşterea acelei Ordini Mondiale a cărei instaurare trebuie să marcheze Epoca de Aur a Cauzei lui Dumnezeu cresc şi se înmulţesc zi de zi. Nici un observator obiectiv nu mai poate să nu le desluşească. El nu poate fi indus în eroare de încetineala dureroasă care caracterizează dezvoltarea civilizaţiei pe care adepţii lui Bahá'u'lláh se străduie să dezvolte. Şi nici nu se poate lăsa înşelat de manifestările efemere ale unei reveniri a prosperităţii care uneori par a fi capabile să oprească în loc influenţa distrugătoare a beteşugurilor cronice de care suferă instituţiile unei epoci decadente. Semnele timpului sunt prea numeroase şi prea convingătoare încât să-i îngăduie să se înşele asupra caracterului lor sau să le minimalizeze importanţa. El poate, dacă e nepărtinitor în judecata sa, recunoaşte în înlănţuirea de evenimente care proclamă pe de o parte înaintarea irezistibilă a instituţiilor asociate direct cu Revelaţia lui Bahá'u'lláh, iar pe de altă parte prevestesc prăbuşirea acelor puteri şi suveranităţi care fie că au ignorat-o, fie că i s-au opus – el poate recunoaşte în toate aceste semne dovezi ale acţiunii voinţei atotpătrunzătoare a lui Dumnezeu, făurirea planului său perfect ordonat care cuprinde întreaga lume.

"Curând", proclamă Bahá'u'lláh Însuşi, "rânduielile din zilele acestea vor fi înlăturate şi o nouă ordine le va lua locul. Cu adevărat Domnul tău spune adevărul şi este Cunoscătorul celor Nevăzute." "Pe Eul Meu," declară El solemn, "se apropie ziua când vom fi înlăturat lumea şi tot ce este în ea şi o nouă Ordine va fi aşternută în locul ei. El are, cu adevărat putere asupra tuturor lucrurilor." "Echilibrul lumii," explică El, "a fost zdruncinat prin influenţa vibraţiilor celei mai măreţe şi noi Ordini Mondiale. Viaţa rânduită a omenirii a fost revoluţionată de acest Sistem unic şi minunat -- nimic asemănător n-a fost vreodata văzut de ochii vreunei fiinţe omeneşti." "Semnele unui haos şi al unor convulsii iminente," avertizează El popoarele lumii, "se pot discerne acum întrucât Ordinea în vigoare pare a fi plină de neajunsuri."…27

Nici un mecanism care nu corespunde standardului preconizat de Revelaţia Bahá'í şi care diferă de modelul sublim hotărât în învăţăturile Sale, pe care eforturile colective ale omenirii l-ar putea născoci, nu poate spera să realizeze ceva care să depăşească "Pacea cea Mică" la care Autorul Credinţei noastre Însuşi s-a referit în lucrările Sale. "Acum,dat fiind că aţi respins Pacea Supremă," a scris El, dând un avertisment regilor şi conducătorilor pământului, "străduiţi-vă să înfăptuiţi Pacea

cea Mică pentru ca să vă înbunătăţiţi întrucâtva propria voastră situaţie şi cea a supuşilor voştri." Vorbind mai pe larg despre Pacea cea Mică, El se adresează astfel, în aceeaşi Tabletă conducătorilor pământului: "Împăcaţi-vă pentru ca să nu mai aveţi nevoie de armament, afară doar pentru a vă apăra teritoriile şi domeniile... Fiţi uniţi, o voi regi ai pământului, căci astfel va fi potolită furtuna discordiei dintre voi, iar popoarele voastre îşi vor găsi liniştea, dacă veţi fi dintre cei ce înţeleg. Dacă vreunul dintre voi va ridica armele împotriva altuia, porniţi cu toţii împotriva lui, căci aceasta n-ar fi altceva decât dreptate adevărată."

Pe de altă parte, Pacea Supremă, aşa cum a fost concepută de Bahá'u'lláh - o pace care trebuie să urmeze în mod inevitabil ca o consecinţă practică a spiritualizării lumii şi a unirii tuturor raselor, crezurilor, claselor şi naţiunilor - nu se poate sprijini pe altă bază şi nu poate fi păstrată prin nici un alt mijloc decât poruncile date în mod divin şi implicit conţinute în Ordinea Mondială asociată cu Numele Său Sfânt. În Tableta revelată cu aproape şaptezeci de ani în urmă28 şi adresată reginei Victoria, Bahá'u'lláh declara, referindu-se la această Pace Supremă, următoarele: "Ceea ce Domnul a prestabilit ca leac suprem şi ca instrumentul cel mai puternic pentru tămăduirea întregii lumi este unirea tuturor popoarelor sale într-o Cauză universală şi o Credinţă comună. Acest lucru nu poate fi înfăptuit decât prin puterea unui Doctor destoinic, atotputernic şi inspirat. Iată, cu adevărat, adevărul, toate celelalte sunt eroare... Gândiţi-vă la acele zile în care Frumuseţea Străveche, Cel ce este Numele Preamărit, a fost trimis pe pământ pentru a regenera şi unifica omenirea. Priviţi cum cu săbiile scoase din teacă s-au ridicat împotriva lui şi au comis ceea ce a cutremurat Spiritul Credincios. Şi ori de câte ori le-am spus: 'Iată că Reformatorul Lumii a venit', ei au răspuns: 'El este, într-adevăr, unul din Instigatorii la rele.'" În altă Tabletă, El afirmă: "Se cuvine, în această Zi, ca toţi oamenii să se sprijine ferm pe Numele Preamărit şi să stabilească unitatea întregii omeniri. Nu există nici un loc unde oamenii să se poată adăposti, nici un refugiu, în afară de El."

Revelaţia lui Bahá'u'lláh, a cărei misiune supremă nu este alta decât realizarea acestei unităţi organice şi spirituale a întregului corp al naţiunilor, ar trebui privită, dacă suntem credincioşi implicaţiilor sale ca vestind prin apariţia ei, maturizarea întregii specii umane. Ea nu trebuie să fie considerată pur şi simplu ca o altă renaştere spirituală în soarta mereu schimbătoare a omenirii, nici ca o etapă viitoare în lanţul Revelaţiilor progresive şi nici chiar ca apogeul unei serii de cicluri profetice periodice, ci mai degrabă ca marcând etapa ultimă şi cea mai înaltă în evoluţia uluitoare a vieţii colective a omului pe această planetă. Apariţia unei comunităţi mondiale, formarea unei conştiinţe de cetăţean al lumii, întemeierea unei civilizaţii şi culturi mondiale - toate acestea trebuind sincronizate cu fazele iniţiale ale dezvoltării Epocii de Aur ale Erei Bahá'í - ar trebui prin însăşi natura lor, să fie considerate, în ceea ce priveşte viaţa pe planeta noastră, ca limitele extreme în organizarea societăţii umane, deşi omul, ca individ va continua şi trebuie să continue să progreseze si să se dezvolte la infinit, ca o consecinţă a unei astfel de realizări.

Acea transformare mistică atotpătrunzătoare şi de nedefinit, pe care o asociem cu stadiul maturităţii, inevitabil atât în viaţa individului cât şi în dezvoltarea fructului, trebuie, dacă înţelegem corect cuvintele lui Bahá'u'lláh, să aibă un echivalent în evoluţia organizării societăţii umane. Un stadiu similar trebuie să fie atins, mai devreme sau mai târziu, în viaţa colectivă a omenirii, ceea ce va produce un fenomen şi mai izbitor în relaţiile mondiale şi va înzestra întreaga specie umană cu potenţialităţile unei astfel de bunăstări încât îi vor furniza în epocile ce vor urma stimulentul principal necesar pentru a-şi împlini, în cele din urmă, înaltul destin…29

Numai cei ce sunt gata să asocieze Revelaţia proclamată de Bahá'u'lláh cu săvârşirea unei evoluţii atât de extraordinare în viaţa colectivă a întregii specii umane pot înţelege semnificaţia cuvintelor pe care El, referindu-se la slava acestei Zile făgăduite şi la durata Erei Bahá'í, a binevoit să le rostească. "Aceasta este Regina Zilelor," exclamă El, "Ziua care a văzut venirea Celui Preaiubit, El care din veci de veci a fost proclamat Dorinţa Lumii." "Scripturile Dispensaţiilor din trecut," afirmă El mai departe, "sărbătoresc marele jubileu care trebuie să salute această Zi, cea mai mare Zi a lui Dumnezeu. Ferice de cel ce a trăit să vadă această Zi şi a recunoscut

rangul ei."…30

Deşi Revelaţia lui Bahá'u'lláh a fost transmisă, Ordinea Mondială pe care o asemenea Revelaţie trebuie să o zămislească încă nu s-a născut. Deşi Epoca eroică a Credinţei Sale a trecut, energiile creatoare pe care această Epocă le-a eliberat încă nu s-au concretizat într-o formă a societăţii care, la împlinirea vremurilor, va reflecta strălucirea gloriei Sale. Deşi structura Ordinii Sale Administrative a fost ridicată, iar Perioada de formare a Erei Bahá'í a început, Împărăţia făgăduită în care sămânţa instituţiilor Sale trebuie să rodească încă n-a fost inaugurată. Deşi glasul Său a fost auzit, iar stindardul Credinţei Sale a fost înălţat în nu mai puţin de patruzeci de ţări31 din Est şi din Vest, totuşi specia umană ca întreg n-a fost recunoscută, unitatea ei n-a fost proclamată, iar steagul Păcii Supreme n-a fost ridicat.…32

Pentru revelarea unei favori atât de mari, se pare că o perioadă de intense frământări şi suferinte generale va fi indispensabilă. Oricât de minunate au fost Vremurile martore ale începutului Misiunii încredinţate lui Bahá'u'lláh, apare din ce în ce mai evident faptul că intervalul care trebuie să se scurgă înainte ca acele Vremuri să dea naştere fructului lor cel mai ales va fi tot mai întunecat de perspective sumbre atât morale cât şi sociale, singurele care pot pregăti o omenire care nu se căieşte de nimic pentru recompensa ce i-a fost dat s-o moştenească.

Spre o asemenea perioadă ne îndreptăm acum ferm şi irezistibil. Printre umbrele care se adună din ce în ce mai mult în jurul nostru, abia putem discerne licăririle suveranităţii nepământeşti ale lui Bahá'u'lláh apărând în răstimpuri la orizontul istoriei. Nouă, "generaţiei penumbrei", cei ce trăim într-o vreme care ar putea fi desemnată ca perioada de incubaţie a Federaţiei Mondiale prevăzută de Bahá'u'lláh, ne-a fost încredinţată o sarcină al cărei privilegiu nu-l vom putea niciodată aprecia îndeajuns şi ale cărei neajunsuri încă nu le putem recunoaşte decât foarte vag. Noi, cei chemaţi să întâmpinăm acţiunea forţelor întunericului, destinate să dezlănţuie un torent de suferinţe cumplite, putem crede că ceasul cel mai sumbru care trebuie să preceadă zorile Epocii de Aur a Credinţei noastre încă nu a sunat. Oricât de adâncă este bezna care deja acoperă lumea, încercările crunte prin care va trece sunt abia în pregătire, iar cât de întunecate vor fi, nu poate fi închipuit de pe acum. Ne aflăm în pragul unei epoci ale cărei convulsii proclamă în acelaşi timp chinurile morţii vechii ordini şi durerile facerii celei noi. Se poate spune că această Nouă Ordine Mondială a fost concepută sub influenţa generatoare a Credinţei vestite de Bahá'u'lláh. Putem simţi, în momentul de faţă, mişcările sale în sânul unor vremuri cuprinse de chinurile facerii - vremuri care aşteaptă ora hotărâtă când vor putea lepăda povara şi vor da fructul lor cel mai frumos.

"Întreaga lume," scrie Bahá'u'lláh, "este într-o stare de gestaţie. Se apropie Ziua când ea va da fructul său cel mai nobil, când din sânul ei vor răsări copacii cei mai înalţi, bobocii cei mai încântători, binecuvântările cele mai divine…”33

"Când a răsunat chemarea lui Dumnezeu," a scris 'Abdu'l-Bahá, "ea a insuflat o viaţă nouă în trupul omenirii şi a infiltrat întregii creaţii un spirit nou. Din acest motiv lumea a fost zdruncinată până în străfundurile ei, iar inimile şi conştiinţele oamenilor au fost învigorate. Nu va trece mult şi dovezile acestei regenerări vor fi revelate, iar cei ce dorm adânc se vor trezi."…34

Unificarea întregii omeniri este semnul distinctiv al stadiului de care se apropie acum societatea umană. Unitatea familiei, a tribului, a statului-oraş, a naţiunii au fost succesiv încercate şi deplin realizate. Unitatea lumii este ţelul pe care o lume hărţuită se străduieşte să-l atingă. Făurirea naţiunii este încheiată. Anarhia inerentă suveranităţii de stat se îndreaptă spre apogeu. O lume care evoluează spre maturitate trebuie să renunţe la acest fetiş, trebuie să recunoască unicitatea şi caracterul total al relaţiilor umane şi să stabilească odată pentru totdeauna mecanismul care poate întruchipa optim acest principiu fundamental de viaţă.

“O nouă viaţă,” proclamă Bahá’u’lláh, “înflăcărează, în această epocă popoarele pământului; şi totuşi nimeni n-a descoperit cauza sau a perceput motivul acestui fenomen.” “O voi copii ai oamenilor,” se adresează El generaţiei Sale, “ţelul fundamental care însufleţeşte Credinţa lui Dumnezeu şi Religia Sa constă în a apăra interesele şi a promova unitatea speciei umane… Aceasta este calea cea dreaptă, temelia fixă şi de neclintit. Nici o întâmplare, nici o schimbare care va interveni în lume nu va putea slăbi vreodată forţa a tot ce va fi clădit pe această temelie, nici scurgerea nesfârşită a veacurilor nu vor putea submina structura sa.” “Buna stare a omenirii,” declară El, “pacea şi securitatea ei nu pot fi atinse decât dacă şi atunci când unitatea ei va fi ferm stabilită.” “Atât de puternică este lumina unităţii,” mărturiseşte El în continuare, “încât poate ilumina întreg pământul. Unicul Dumnezeu adevărat, Cel ce cunoaşte toate lucrurile, mărturiseşte El Însuşi întru adevărul acestor cuvinte…Acest ţel întrece toate celelalte ţeluri, iar această aspiraţie este suverana tuturor aspiraţiilor.” “Cel ce este Domnul, Atotmilostivul,” a mai scris El, “nutreşte în inima Sa dorinţa fierbinte ca întreaga specie umană să fie un singur trup şi un suflet. Grăbiţi-vă în această Zi care pune în umbră toate celelalte zile create, să câştigaţi partea voastră din harul şi mila lui Dumnezeu.”

Unitatea speciei umane, aşa cum a fost ea preconizată de Bahá’u’lláh, implică înfiinţarea unei Federaţii Mondiale, în cadrul căreia toate naţiunile, rasele, credinţele şi clasele să fie în mod permanent strâns unite, iar autonomia statelor membre şi libertatea şi iniţiativa personală a indivizilor care le compun să fie complet şi definitiv asigurate. Această federaţie, în măsura în care o putem prevedea, trebuie să consiste dintr-o legislatură mondială ai cărei membri vor controla, în calitate de împuterniciţi ai întregii omeniri, toate resursele naţiunilor componente şi vor decreta acele legi care vor fi necesare pentru a reglementa viaţa, a satisface cerinţele şi a coordona relaţiile dintre toate rasele şi popoarele. Un corp executiv mondial, susţinut de o Forţă internaţională, va duce la îndeplinire hotărârile luate şi va aplica legile adoptate de acea legislatură mondială şi va asigura unitatea organică a întregii federaţii. Un tribunal mondial va judeca şi va pronunţa verdictul final şi obligatoriu în toate disputele ce s-ar putea ivi între diferitele elemente constituente ale acestui sistem universal. Se va găsi un mecanism pentru intercomunicaţia mondială care va cuprinde întreaga planetă şi va fi eliberat de obstacolele şi restricţiile naţionale, funcţionând cu o repeziciune minunată şi o regularitate perfectă. O metropolă mondială va acţiona ca un centru nervos al unei civilizaţii mondiale, un focar spre care vor converge forţele unificatoare ale vieţii şi de la care vor radia influenţe insuflând energie. O limbă mondială va fi inventată sau aleasă dintre limbile existente şi va fi predată în şcolile tuturor naţiunilor federate ca o limbă auxiliară pe lângă limba maternă. Un alfabet mondial, o literatură mondială, un sistem monetar unitar şi universal, şi un sistem unic de măsuri şi greutăţi vor simplifica şi uşura relaţiile şi înţelegerea dintre naţiunile şi rasele omenirii. Într-o asemenea societate mondială, ştiinţa şi religia, cele două forţe, cele mai importante din viaţa oamenilor se vor împăca, vor coopera şi se vor dezvolta în mod armonios. Într-un astfel de sistem, presa va acorda un spaţiu larg exprimării diferitelor păreri şi convingeri ale oamenilor, încetând astfel să fie manipulată în mod răuvoitor de persoane interesate - fie particulare, fie publice - şi va fi eliberată de influenţele guvernelor şi popoarelor în conflict. Resursele economice ale lumii vor fi organizate, sursele de materii prime vor fi captate şi deplin utilizate, pieţele vor fi coordonate şi dezvoltate, iar distribuirea produselor lor va fi reglementată în mod echitabil.

Rivalităţile naţionale, ura, intrigile vor înceta, iar locul animozităţii şi prejudecăţilor rasiale îl va ocupa prietenia, înţelegerea şi cooperarea dintre rase. Cauzele conflictelor religioase vor fi definitiv eliminate, barierele şi restricţiile economice vor fi complet desfiinţate şi deosebirile excesive dintre clase vor fi abolite. Mizeria de o parte şi acumularea de mari avuţii de altă parte vor dispărea. Uriaşa energie risipită şi irosită pentru războaie economice sau politice, va fi consacrată unor scopuri menite să lărgească sfera invenţiilor şi realizărilor tehnice, să sporească productivitatea lumii, să stârpească bolile, să extindă cercetarea ştiinţifică, să ridice nivelul sănătăţii fizice, să ascută şi rafineze creierul uman, să exploateze resursele nefolosite şi încă nebănuite ale planetei, să prelungească viaţa oamenilor şi să promoveze orice alt mijloc care poate stimula viaţa spirituală, intelectuală şi morală a întregii specii umane.

Un sistem mondial federal care conduce întreg pământul şi exercită o autoritate irevocabilă asupra resurselor neînchipuit de vaste, îmbinând şi întruchipând idealurile atât ale orientului, cât şi ale occidentului, eliberat de blestemul războiului şi al mizeriilor sale şi având drept scop să exploateze toate sursele de energie de pe suprafaţa planetei, un sistem în care Forţa a fost redusă la rangul de slujitoare a Dreptăţii, a cărui viaţă se sprijină pe recunoaşterea universală a unui Dumnezeu unic şi pe credinţa într-o singură Revelaţie comună - acesta este ţelul spre care omenirea, impulsionată de forţele unificatoare ale vieţii, se îndreaptă.35

PARTEA a-VI-a
DESTINUL OMENIRII

Când privim retrospectiv, dincolo de trecutul apropiat şi examinam oricât de sumar vicisitudinile care frământă o societate din ce în ce mai chinuită şi ne amintim de presiunile şi stresul la care a fost din ce în ce mai mult supusă structura unei ordini muribunde, nu putem decât să rămânem uimiţi de contrastul vădit reprezentat, pe de o parte, de dovezile acumulate ale dezvoltării ordonate şi multiplicarea neîntreruptă a agenţiilor unei Ordini Administrative menite a fi mesagerul unei civilizaţii mondiale, iar pe de altă parte, de manifestările de rău augur ale unui conflict politic acut, ale tulburărilor sociale, ale animozităţii rasiale, ale antagonismului de clasă, ale imoralităţii şi necredinţei – toate acestea proclamând în mod indubitabil corupţia şi desuetudinea instituţiilor unei ordini falimentare…36

„Vijelia disperării”, scrie Bahá’u’lláh referindu-se la destinele imediate ale omenirii, „suflă, vai nouă, din toate părţile, iar neînţelegerile ce dezbină şi aduc suferinţă speciei umane cresc pe zi ce trece…”. „Starea în care va ajunge va fi atât de proastă,” spune El în alt pasaj, “încât nu e nici nimerit, nici cuvenit s-o dezvăluim de pe acum…”. „Aceste lupte sterile,” profetizează El, contemplând viitorul omenirii, în cursul interviului memorabil cu orientalistul persan Edward G. Browne, „aceste războaie ruinătoare vor înceta şi Pacea Supremă va veni…Aceste lupte şi acest măcel şi această discordie trebuie să înceteze, şi toţi oamenii trebuie să fie ca un singur neam şi o singură familie“…

„Toate neamurile şi popoarele”, a scris, de asemenea, Abdu’l-Bahá, „…vor deveni o singură naţiune. Duşmănia religioasă şi sectară, ostilitatea rasială şi naţională, diferenţele dintre popoare vor fi eliminate. Toţi oamenii vor adera la o singură religie, vor avea o credinţă comună, se vor topi într-o rasă unică şi vor deveni un singur popor, toţi vor trăi într-o patrie comună care e chiar planeta noastră.”

Ceea ce vedem în momentul de faţă, în decursul “acestei crize, celei mai grave din istoria civilizaţiei,” amintind de vremurile în care “au pierit şi s-au născut religii”, este stadiul de adolescenţă în evoluţia lentă şi dureroasă a umanităţii, stadiu pregătitor pentru a atingerea majoratului, a maturităţii, a cărei făgăduială este cuprinsă în învăţăturile lui Bahá’u’lláh şi adăpostită de profeţiile Sale. Tumultul acestei epoci de tranziţie este caracteristic pentru impetuozitatea şi instinctele iraţionale ale tinereţii, pentru nebuniile ei, pentru extravaganţa ei, mândria ei, siguranţa de sine, spiritul său rebel şi dispreţul faţă de disciplină.

Vremurile prunciei şi copilăriei au trecut şi nu se vor mai întoarce, în timp ce Epoca Măreaţă, împlinirea tuturor vremurilor, care trebuie să vestească maturizarea întregii specii umane trebuie abia să vină. Convulsiile acestei perioade de tranziţie, extrem de turbulente în analele umanităţii, sunt condiţiile esenţiale şi prevestesc totodată apropierea inevitabilă a Vremii Vremurilor, “vremea sfârşitului” în care nebunia şi tumultul conflictelor care au întunecat încă din zorile istoriei analele omenirii se vor preface în înţelepciunea şi liniştea unei păci neîntrerupte, universale şi durabile, în care neînţelegerile şi înstrăinarea dintre fii oamenilor vor face loc reconcilierii mondiale şi unificării depline a diferitelor elemente care constituie societatea umană.

Acesta va fi într-adevăr, punctul culminant al acelui proces de integrare care, începând cu familia, unitatea cea mai mică pe scara organizării umane, trebuie, după ce a dat naştere în mod succesiv tribului, oraşelor-state şi naţiunii, să continue să funcţioneze până ce va culmina cu unificarea întregii lumi, obiectivul final şi slava supremă a evoluţiei umane pe această planetă. De acest stadiu se apropie irezistibil, vrând sau nevrând, omenirea. Pentru acestui stadiu pregăteşte în mod misterios calea chinul cumplit şi intens prin care trece omenirea. De acest stadiu sunt indisolubil legate destinul şi ţelul Credinţei lui Bahá’u’lláh. Energiile creatoare pe care Revelaţia Sa le-a emis au insuflat omenirii capacitatea de a atinge acest stadiu final al evoluţiei ei organice şi colective. Desăvârşirea acestui proces va fi asociat în veci de veci cu Epoca de Aur a Dispensaţiei Sale. Structura Noi Sale Ordini Mondiale pulsând acum în pântecul instituţiilor administrative pe care El Însuşi le-a creat vor servi atât ca model cât şi ca nucleu al acelei Federaţii Mondiale care în mod cert va constitui destinul inevitabil al popoarelor şi naţiunilor pământului.

După cum evoluţia organică a omenirii a fost lentă şi treptată şi a implicat în mod succesiv unificarea familiei, a tribului, a oraşului-stat şi a naţiunii, tot aşa lumina conferită de Revelaţia lui Dumnezeu, în stadii diferite din evoluţia religiei şi reflectată în Dispensaţiile succesive din trecut, a fost lentă şi progresivă. Într-adevăr, măsura Revelaţiei Divine a fost adaptată şi a corespuns în fiecare epocă gradului de progres social atins în acea epocă de o umanitate în evoluţie permanentă.

"A fost decretat de Noi,” explică Bahá’u’lláh, “Cuvântul lui Dumnezeu şi toate potenţialităţile sale să fie manifestat oamenilor în strictă conformitate cu acele condiţii care au fost prestabilite de Cel ce este Atotcunoscătorul, Atotînţeleptul... Dacă ar fi îngăduit acelui Cuvânt să elibereze dintr-o dată toate energiile latente în el, nici un om n-ar putea îndura încărcătura unei Revelaţii atât de măreţe...”. Lămurind acest adevăr fundamental, 'Abdu'l-Bahá a scris: "Toate lucrurile create au gradul sau stadiul lor de maturitate. Perioada de maturitate în viaţa unui copac este timpul când dă roade ... Animalul ajunge şi el la un stadiu de creştere deplină, completă, iar în regnul uman, omul ajunge la maturitate atunci când lumina inteligenţei sale atinge stadiul maxim de putere şi dezvoltare... În mod similar există perioade şi stadii în viaţa colectivă a omenirii. Într-o vreme ea trecut prin stadiul copilăriei, în altă vreme prin perioada tinereţii, dar acum a intrat în faza mult prevestită a maturităţii, ale cărei mărturii sunt peste tot evidente... Ceea ce corespundea nevoilor umane la începuturile istoriei speciei noastre nu mai poate satisface, nu mai poate fi pe măsura exigenţelor din zilele noastre, căci aceasta este perioada a tot ce e nou, a tot ce e împlinit. Omenirea a ieşit din starea anterioară a limitării şi a antrenărilor pregătitoare. Omul trebuie acum să dobândească noi virtuţi şi potenţialităţi, noi norme etice, noi capacităţi. Noi haruri, prinosuri desăvârşite îl aşteaptă şi se coboară de pe acum asupra lui. Darurile şi binecuvântările din perioada tinereţii, deşi oportune şi suficiente în timpul adolescenţei omenirii nu mai corespund azi exigenţelor maturităţii sale.”…

Acesta este stadiul de care se apropie lumea acum, stadiul unităţii lumii care, aşa cum ne asigură Abdu’l-Bahá, va fi stabilit în mod sigur în acest secol. “Limba Slavei,” , afirmă Bahá’u’lláh însuşi, “a proclamat … în Ziua Manifestării Sale: “ Să nu se mândrească acela care îşi iubeşte ţara lui, ci acela ce iubeşte lumea.” “Prin puterea,” adaugă El, “emanată de la aceste cuvinte măreţe, El a dat un nou impuls şi o nouă îndrumare păsărilor inimilor omeneşti şi a şters orice urmă de restricţii şi limitări din Cartea Sfântă a lui Dumnezeu.”

Un cuvânt de avertizare trebuie totuşi rostit în legătură cu cele de mai sus. Dragostea de ţară, propovăduită şi subliniată de învăţăturile Islamului ca “un element al Credinţei lui Dumnezeu”, n-a fost nici condamnată, nici discreditată prin această declaraţie, prin această chemare răsunătoare a lui Bahá’u’lláh. Ea nu trebuie, şi nici nu poate fi concepută ca o repudiere şi nici nu poate fi considerată o dezaprobare a unui patriotism sănătos şi inteligent, ea nu încearcă nici să submineze loialitatea vreunui individ faţă de ţara sa şi nici nu intră în conflict cu aspiraţiile, drepturile şi obligaţiile vreunui stat sau vreunei naţiuni oarecare. Tot ce implică şi proclamă este insuficienţa patriotismului în contextul schimbărilor fundamentale intervenite în viaţa economică a societăţii şi interdependenţei naţiunilor şi ca o consecinţă a contracţiei lumii datorită revoluţiei în domeniul mijloacelor de transport şi de comunicare – condiţii care nu au existat şi nu au putut exista nici în zilele lui Isus Hristos şi nici în zilele lui Mahomed. Este nevoie de o loialitate mai cuprinzătoare care nu trebuie să intre şi nici nu intră în conflict cu loialităţi mai restrânse. Ea propovăduieşte o dragoste care, ţinând seamă de sfera ei, trebuie să includă, nu să excludă iubirea pentru propria sa ţară. Ea pune, prin loialitatea pe care o inspiră şi prin dragostea pe care o insuflă, singura temelie pe care conceptul de cetăţenie mondială poate prospera şi pe care se poate baza structura unificării lumii. Ea insistă, totuşi, asupra subordonării considerentelor naţionale şi intereselor particulare faţă de cerinţele imperative şi supreme ale umanităţii ca un întreg, dat fiind ca într-o lume de naţiuni şi popoare interdependente, este cel mai bine ca avantajul părţii să fie realizat prin avantajul întregului.

În realitate, lumea înaintează spre destinul ei. Interdependenţa popoarelor şi a naţiunilor pământului, indiferent de ceea ce ar spune ori face conducătorii forţelor separatoare ale lumii, este de pe acum un fapt împlinit. Unitatea ei în sfera economică este acum înţeleasă şi recunoscută. Bunăstarea părţii înseamnă bunăstarea întregului, iar mizeria părţii duce la mizeria întregului. Revelaţia lui Bahá’u’lláh, potrivit propriilor Sale cuvinte, “a dat un nou impuls şi a stabilit o nouă direcţie” acestui vast proces care acţionează acum în lume. Focurile aprinse de această cumplită încercare sunt o consecinţă a incapacităţii oamenilor de a o recunoaşte. Ele grăbesc, totodată, consumarea ei. Adversitatea chinuitoare, întinsă pe întreg pământul, prelungită, aliată cu haosul şi distrugerea universală, trebuie în mod necesar să zdruncine naţiunile, să trezească conştiinţa lumii, să deziluzioneze masele, să grăbească o schimbare radicală în însăşi concepţia societăţii şi să îmbine, în cele din urmă, membrele însângerate, dislocate ale omenirii, într-un singur corp, întreg, unit organic şi indivizibil.

La caracterul general, implicaţiile şi trăsăturile acestei Federaţii Mondiale a Naţiunilor, menite să răsară mai devreme sau mai târziu din carnajul, agonia şi prăpădul acestei convulsii mondiale, m-am mai referit în comunicări anterioare. Ajunge să spunem că această împlinire va fi, prin însăşi natura ei, un proces treptat şi trebuie, aşa cum Bahá’u’lláh Însuşi a anticipat, să ducă mai întâi la instaurarea Păcii celei Mici pe care naţiunile pământului, fiind încă inconştiente de Revelaţia Sa şi incapabile să aplice principiile generale pe care El le-a enunţat, o vor stabili ele însele. Acest important pas istoric, implicând reconstrucţia omenirii, ca un rezultat al recunoaşterii universale a unităţii şi întregului ei, va avea drept consecinţă spiritualizarea maselor, urmată apoi de recunoaşterea caracterului şi acceptarea revendicărilor Credinţei lui Bahá’u’lláh – condiţie esenţială pentru acea ultimă fuziune a tuturor raselor, crezurilor, claselor şi naţiunilor care trebuie să anunţe apariţia Noii Sale Ordini Mondiale.

Atunci maturizarea întregii specii umane va fi proclamată şi sărbătorită de toate popoarele şi naţiunile pământului. Atunci va fi înălţat steagul Păcii celei Mari. Atunci suveranitatea mondială a lui Bahá’u’lláh – Întemeietorul Împărăţiei Tatălui, prorocită de Fiu şi anticipată de profeţii lui Dumnezeu înaintea Lui şi după El - va fi recunoscută, aclamată şi ferm instaurată. Atunci se va naşte o civilizaţie mondială care va înflori şi se va perpetua prin propriile forţe, o civilizaţie cu o asemenea plenitudine a vieţii cum lumea n-a văzut niciodată şi cum nici nu poate fi concepută acum. Atunci Eternul Legământ va fi cu desăvârşire împlinit. Atunci făgăduiala cuprinsă în toate Cărţile lui Dumnezeu va fi înfăptuită şi toate proorocirile Profeţilor din vechime se vor adeveri, iar viziunile clarvăzătorilor şi poeţilor vor deveni realitate. Atunci planeta, galvanizată prin credinţa universală a locuitorilor ei într-un singur Dumnezeu şi aderând la o Revelaţie comună, va oglindi, în cadrul limitărilor impuse, slava scânteietoare a suveranităţii lui Bahá’u’lláh, strălucind în plenitudinea splendorii sale în Paradisul Abhá şi va fi făcută scăunaşul pentru picioare la Tronul Său din înalturi, fiind aclamată ca paradisul pământesc, capabilă să împlinească acel destin inefabil care i-a fost fixat din vremuri imemoriale de dragostea şi înţelepciunea Creatorului său.

Nu nouă, sărmani muritori ce suntem, ne e dat să încercăm, într-un stadiu atât de critic al lungii şi schimbătoarei istorii a omenirii, să ajungem la o înţelegere precisă şi satisfăcătoare a treptelor care trebuie să conducă în mod succesiv o umanitate însângerată şi nenorocită, care a uitat de Dumnezeul ei şi s-a arătat nepăsătoare faţă de Bahá’u’lláh, de la calvarul ei până la învierea finală. Nu nouă, martori vii ai puterii atotcuceritoare a Credinţei Sale, ne este dat să punem sub semnul întrebării chiar numai pentru o clipă şi oricât de adânc ar fi întunericul care a cuprins lumea, abilitatea lui Bahá’u’lláh de a făuri şi uni cu ciocanul Voinţei Sale şi prin focul încercărilor, pe nicovala acestei epoci chinuite, în forma unică pe care mintea Sa a prevăzut-o, aceste fragmente împrăştiate, reciproc distructive, în care s-a divizat o lume perversă, într-un singur întreg, solid şi indivizibil, capabil să realizeze planul Său pentru copiii oamenilor.

Mai degrabă, a noastră este datoria - oricât de confuză este scena, oricât de sumbră actuala perspectivă, oricât de limitate resursele de care dispunem – de a munci senini, cu încredere şi de a aduce neîntrerupt contribuţia noastră, în orice fel ne-ar permite împrejurările, la acţiunea forţelor care, ca şi cum ar fi organizate şi conduse de Bahá’u’lláh, scot omenirea din valea durerii şi a ruşinii şi o călăuzesc spre cele mai înalte piscuri ale puterii şi slavei.38

REFERINŢE :

1. „Chemare către Naţiuni, Extrase din Scrierile lui Shoghi Effendi”, (Casa Universală a Dreptăţii, 1977)

2. Din cel de-al treilea Vahid al Bayanului Persan, citat de Shoghi Effendi în „Dumnezeu trece pe lângă noi” (1994), p.33

3. Shoghi Effendi, „Ordinea Mondială a lui Bahá'u'lláh” (Ed. Baha’i, 2004), p.45

4. Introducerea constă în extrase din cuvântarea pe care Shoghi Effendi a pregătit-o pentru Comitetul Special pentru Palestina al Organizaţiei Naţiunilor Unite, iulie 1947.

5. Scris în martie 1941.

6. Shoghi Effendi, „The Promised Day Is Come” (Wilmette: Bahá'í Publishing Trust, 1980), p. 3-7.

7. ibid. p. 48-9.
8. ibid. p. 74.

9. „Ordinea Mondială a lui Bahá'u'lláh” (Ed. Baha’i, 2004), p. 209

10. ibid. p. 214.
11. „The Promised Day Is Come”, p. 107-8.
12. ibid. p. 110-11.

13. „Ordinea Mondială a lui Bahá'u'lláh” (Ed. Baha’i, 2004), p.36.

14. ibid. p. 124.
15. Scris în 1944.

16. Shoghi Effendi, „Dumnezeu trece pe lângă noi” (1994), p.11

17. „The Promised Day Is Come”, p. 116.
18. Scris în 1931.

19. Scris în 1931 şi se referă la Primul Război Mondial.

20. Acum mai mult de un secol; Tableta către Regina Victoria a fost scrisă în jurul anului 1870.

21. „Ordinea Mondială a lui Bahá'u'lláh” (Ed. Baha’i, 2004), p.61

22. ibid. p. 29.
23. ibid. p. 34.
24. ibid. p. 118.
25. ibid. p. 173.
26. ibid. p. 176.
27. ibid. p. 182.
28. Acum mai mult de o sută de ani.

29. „Ordinea Mondială a lui Bahá'u'lláh” (Ed. Baha’i, 2004), p.184

30. ibid. p. 188.

31. Scris în 1936; de atunci numărul a crescut la 235, incluzând 190 de state independente şi 45 de teritorii.

32. „Ordinea Mondială a lui Bahá'u'lláh” (Ed. Baha’i, 2004), p.189

33. ibid. p. 191.
34. ibid. p. 191.
35. ibid. p. 235.

36. Messages to the Bahá'í World, 1950-1957 (Wilmette: Bahá'í Publishing Trust, 1971), p. 102-3.

37. „The Promised Day Is Come”, p. 116-19.
38. ibid. p. 121-4.
2

Table of Contents: Albanian :Arabic :Belarusian :Bulgarian :Chinese_Simplified :Chinese_Traditional :Danish :Dutch :English :French :German :Hungarian :Italian :Japanese :Korean :Latvian :Norwegian :Persian :Polish :Portuguese :Romanian :Russian :Spanish :Swedish :Turkish :Ukrainian :