Announcing: BahaiPrayers.net


More Books by Compilations

Compilatia despre arta (Compilation on the Arts)
criza si victorie (Crisis and victories)
Emblema Celui Mai Mare Nume (The Greatest Name)
Prosperitatea omenirii (Prosperity of Humankind)
Viata de Familie (Family Life)
Carte de Rugaciuni (Prayer Book)
Un singur Dumnezeu mai multe credinte (One God many Faiths)
Free Interfaith Software

Web - Windows - iPhone








Compilations : Prosperitatea omenirii (Prosperity of Humankind)
PROSPERITATEA
OMENIRII
O Declara(ie a Comunit((ii Internaţionale Bahá'í
( Adunarea Spiritual( Na(ional(
a Bah(’(lor din Rom(nia
A doua edi(ie (n limba rom(n(, 1998
Traducere de: Edith Vulturar
Din The Prosperity of Humankind edi(ia 1995
Bah(’( Publishing Trust, London
Editura Bah(’(
ISBN 937-97441-8-4

Printed by: Tipografia Bah(’(, tel. (40) 64 432 438

INTRODUCERE

(n timp ce sfârşitul secolului XX se apropie cu repeziciune, se observ( o accelerare considerabil( a eforturilor guvernelor şi popoarelor pentru a ajunge la o înţelegere comun( asupra problemelor care afectează viitorul omenirii. Numeroasele conferin(e care au avut loc subliniaz( necesitatea acestor eforturi. (n 1992 Conferinţa de la Rio de Janeiro av(nd ca tem( Mediul Înconjurător şi Dezvoltarea, (n 1993 Conferinţa Mondială despre Drepturile Omului de la Viena, (n 1994 Conferinţa Internaţională despre Populaţie şi Dezvoltare de la Cairo, (n 1995 Întâlnirea Mondială la nivel Înalt pentru Dezvoltare Socială de la Copenhaga şi a Patra Conferinţă Mondială de Femei de la Beijing, sunt doar c(teva exemple.

Cu peste 100 de ani (n urm(, Bah(’u’ll(h, Fondatorul Credin(ei Bah(’(, a cerut liderilor (i oamenilor lumii s( considere unitatea ca fiind temelia p(cii (i a prosperit((ii. (Bun(starea omenirii pacea (i securitatea ei”, a scris El, (nu pot fi atinse dec(t dac( (i doar atunci c(nd unitatea ei este ferm stabilit(”. Realizarea unit((ii (ntregii omeniri, ne (nva(( El, duce spre urm(torul pas inevitabil (n evolu(ia social( a umanit((ii: na(terea unei societ((i mondiale.

Bah(’(i consider( aceste conferin(e, la care Comunitatea Interna(ional( Bah(’( a participat din plin ca (i organiza(ie neguvernamental(, ca o parte esen(ial( (n desf((urarea acestui proces. Casa Universal( a Drept((ii, consiliul de conducere la nivel mondial al comunit((ii Bah(’(, s-a referit la aceste conferin(e ca la: (cheile bolţii pentru nenum(ratele activităţi ce au loc în diferitele părţi ale lumii, la care participă o gamă largă de organizaţii neguvernamentale, într o căutare urgentă a valorilor, ideilor şi măsurilor practice care pot promova perspective pentru o dezvoltare paşnică a tuturor popoarelor”.

Casa Universal( a Drept((ii a deslu(it (n toate acestea (elanul conjugat al unei unităţi crescânde de gândire privind antreprizele mondiale, a cărei realizare este descrisă în Scrierile noastre Sfinte ca fiind una dintre luminile unităţii care va ilumina calea spre pace”.

Declara(ia Prosperitatea Omenirii a fost preg(tit( de Biroul de Informare Public( al Comunit((ii Interna(ionale Bahá’í ca un stimulent pentru a se discuta (i studia aspectele presante asupra c(rora (nv(((turile Bah(’( revars( lumin(. Este o provocare pentru ipotezele materialiste (i paternaliste care subliniaz( actualul mod de abordare a dezvolt(rii sociale (i economice. Nu ne putem limita la (mbun(t((irea mijloacelor materiale; p(n( c(nd nu g(sim adev(ratul scop al dezvolt(rii (n dimensiunea spiritual( a vie(ii, nici m(car nu vom fi capabili s( sus(inem prosperitatea material(. Prosperitatea uman( (n adev(ratul ei sens include at(t bun(starea spiritual( c(t (i cea material(.

Mai departe, oamenii lumii sunt din ce (n ce mai atra(i de viziunea unei noi ordini. Prosperitatea Omenirii prive(te (ca cel mai important fenomen social al timpului nostru” cre(terea remarcabil( a grupurilor care sus(in, planific( (i scot la iveal( schimb(rile pe care le v(d ca fiind necesare la nivel local, regional (i interna(ional. Oamenii nu mai sunt preg(ti(i s( beneficieze pasiv de ajutor. Ei caut( participare deplin( (n procesul de dezvoltare sus(inut(.

Acest document entuziasmant (mbin( teme de spiritualitate, dreptate, unitate (i echitate. Ofer( cititorului o viziune optimist( (i practic( spre calea ce se deschide c(tre un viitor cu adev(rat durabil.

PROSPERITATEA OMENIRII
(

ntr o măsură inimaginabilă acum zece ani, idealul păcii mondiale începea să capete formă şi substanţă. Obstacole ce păreau de neclintit din calea omenirii, s au prăbuşit; conflicte aparent ireconciliabile au început să cedeze în faţa procesului consultaţiei şi deciziei; apare dorin(a de a contracara agresiunea militar( prin acţiune internaţională reunită. Efectul a fost trezirea, atât în marea majoritate a oamenilor cât şi în mulţi dintre liderii lumii, a unui grad de speranţă asupra viitorului planetei noastre care aproape a fost stinsă.

Pretutindeni în lume, imense energii intelectuale şi spirituale îşi caută expresia, energii a căror presiune acumulată este direct proporţională cu frustrările ultimelor decenii. Peste tot sporesc semnele că popoarele lumii doresc (ncetarea conflictului, a suferinţei şi a ruinei de care nici o ţară nu mai este ferit(. Aceste impulsuri crescânde pentru schimbare trebuie să fie stăpânite şi canalizate spre (nl(turarea barierelor persistente care blochează realizarea visului de veacuri de pace mondial(. Efortul de voinţă cerut pentru o asemenea sarcină nu poate fi concretizat numai prin apeluri la acţiune împotriva nenumăratelor boli care chinuie societatea. El trebuie să fie stimulat de viziunea prosperităţii umane în adevăratul sens al cuvântului o (n(elegere a posibilităţilor de bunăstare spirituală şi materială, puse acum la îndemâna tuturor. Beneficiarii ei trebuie să fie toţi locuitorii planetei, fără deosebire, fără impunerea de condiţii care nu sunt în concordanţă cu ţelurile fundamentale ale unei asemenea reorganizări a relaţiilor umane.

Istoria a consemnat de fapt, cu mult timp în urmă, îndeosebi experienţa triburilor, culturilor, claselor şi naţiunilor. Odat( cu unificarea fizică a planetei în acest secol şi recunoaşterea interdependenţei tuturor celor care o locuiesc, istoria umanităţii ca un singur popor, începe acum. Lunga (i înceata civilizare a caracterului uman a fost o dezvoltare sporadică, ne şi inegal în avantajele materiale pe care le a conferit. Cu toate acestea, înzestraţi cu bogăţia întregii diversităţi genetice şi culturale care s a dezvoltat de a lungul timpului, locuitorii pământului sunt acum provocaţi să se inspire din moştenirea lor colectivă, pentru a şi lua conştiincios şi sistematic responsabilitatea viitorului lor.

Este nerealist să ne imaginăm că viziunea stadiului următor în progresul civilizaţiei poate fi formulată fără o reexaminare minuţioasă a atitudinilor şi presupunerilor care în mod curent subliniază apropierea dezvoltării sociale şi economice. În modul cel mai clar, asemenea reconsiderări vor trebui să se adreseze chestiunilor practice de politică, de utilizare a resurselor, a procedurilor de programare, de implementare a metodologiilor şi de organizare. Totuşi, după cum se desfăşoară, rezultatele fundamentale legate de cercetarea pe termen lung a ţelurilor, a structurilor sociale necesare, implicarea (n dezvoltarea principiilor de echitate socială, natura şi rolul cunoaşterii în efectuarea de schimbări durabile vor ieşi la iveală cu repeziciune. Într adevăr o asemenea reexaminare va conduce la căutarea unui larg consens de înţelegere despre însăşi natura umană.

Către toate aceste probleme se deschid, direct, două căi de discuţie atât din punct de vedere conceptual cât şi practic. În paginile care urmează dorim să explorăm de a lungul celor două căi subiectul unei strategii de dezvoltare globală. Prima este încrederea predominantă în natura şi scopul procesului de dezvoltare; a doua este rolul atribuit numeroşilor protagonişti.

Premisa majoră care direcţionează cele mai multe dintre planurile de dezvoltare actuale este în primul rând materială. Cu alte cuvinte, scopul dezvoltării este definit în termenii cultivării cu succes, în toate societăţile, a acelor mijloace pentru realizarea prosperităţii materiale care, prin încercare şi eroare, caracterizează deja anumite regiuni ale lumii. Într adevăr apar modificări în dezvoltarea tratatelor, cuprinz(nd diferen(ele de cultură şi de sistem politic şi răspunzând pericolului alarmant ridicat de degradarea mediului înconjurător. Totuşi premisele materiale fundamentale rămân în mod esenţial de necontestat.

Cu cât secolul al XX-lea se apropie de sfârşit, nu mai este posibilă menţinerea părerii că abordarea dezvolt(rii sociale şi economice căreia i a dat naştere concepţia materialistă asupra vieţii este capabilă să satisfacă nevoile omenirii. Prognozele optimiste despre schimbările pe care le ar genera au pierit în abisul ce separă standardele de viaţă ale unei restr(nse şi (n permanenţ( sc(z(nde minorităţi a locuitorilor lumii, de sărăcia simţită de vasta majoritate a populaţiei globului.

Această criză economică fără precedent, împreună cu prăbuşirea socială care a ajutat o să se producă, reflectă o profundă eroare a concepţiei despre însăşi natura umană. Ca urmare, nivelele de răspuns provocate de fiinţele umane prin modul de stimulare a ordinii actuale sunt nu numai inadecvate, dar par aproape irelevante în faţa evenimentelor lumii. Ni se arată că până când dezvoltarea societăţii nu şi găseşte un scop mai presus de simpla ameliorare a condiţiilor materiale, va eşua în chiar atingerea acestor ţeluri. Acel scop trebuie căutat în dimensiunile spirituale ale vieţii şi (n motivaţiile care depăşesc continua schimbare a peisajului economic şi separarea artificial( societăţii umane în: „societate dezvoltat( şi societate în curs de dezvoltare”.

Pe măsură ce procesul de dezvoltare este redefinit, va deveni de asemenea necesar să se privească din nou la premisele majore asupra rolurilor potrivite pe care trebuie să le joace protagoniştii în acest proces. Rolul crucial al guvernului, la oricare nivel, nu trebuie explicat. De altfel, generaţiile viitoare vor găsi aproape de neînţeles (mprejur(rile (n care, într o perioadă ce plăteşte tribut unei filozofii egalitariene care a legat de ea principii democratice, planificarea dezvoltării ar trebui să privească masele ca recipiente esenţiale ale beneficiului adus prin ajutor şi instruire. În ciuda recunoaşterii participării ca şi principiu, sfera luării deciziilor lăsat( la latitudinea majorităţii populaţiei lumii este secundar(, limitat( la o serie de opţiuni formulate de organizaţii inaccesibile lor şi determinat( de ţeluri care adesea sunt (n neconcordanţ( cu modul de percepere a realit(ţii.

Acest demers este susţinut, implicit dacă nu explicit, chiar de religiile consacrate. Împovărate de tradiţii de paternalism, concepţiile religioase preponderente par incapabile să schimbe o credinţă exprimată în dimensiunile spirituale ale naturii umane, în încredere în capacitatea colectivă a omenirii de a depăşi condiţiile materiale.

O asemenea atitudine pierde semnificaţia a ceea ce, probabil, este cel mai important fenomen social al timpului nostru. Dacă este adevărat că guvernele lumii se străduiesc prin intermediul sistemului Naţiunilor Unite să construiască o nouă ordine globală, este la fel de adevărat că popoarele lumii sunt atrase de aceeaşi viziune. Răspunsul lor a luat forma unei erupţii de nenumărate mişcări şi organizaţii pentru schimbare socială, la nivel local, regional şi internaţional. Drepturile omului, promovarea femeii (n societate, necesităţile sociale pentru o dezvoltare economic( continu(, înfrângerea prejudecăţilor, educaţia moral( a copiilor, alfabetizarea, grija elementară pentru sănătate şi o mulţime de alte preocupări vitale, fiecare necesit(nd o urgent( pledoarie din partea organizaţiilor sprijinite de mulţimile crescânde pe toat( suprafa(a p(m(ntului.

Acest răspuns al popoarelor lumii la nevoile stringente ale epocii repetă chemarea pe care Bahá’u’lláh a înălţat o cu peste o sută de ani în urmă: „Preocupaţi vă cu nerăbdare de nevoile timpului în care trăiţi şi concentraţi vă deliberările asupra exigenţelor şi necesităţilor lui.” Transformarea felului în care un număr mare de oameni obişnuiţi se privesc pe ei înşişi o schimbare ce este dramatic de abruptă în perspectiva istoriei civilizaţiei ridică întrebări fundamentale despre rolul atribuit umanităţii, ca (ntreg, în planificarea viitorului planetei noastre.

I
T

emelia solidă a unei strategii care poate angrena populaţia lumii în asumarea responsabilităţii pentru destinul colectiv trebuie să fie conştienţa unităţii omenirii. Înşelător de simplu în discuţiile curente, conceptul că omenirea formează un singur popor reprezintă provocări fundamentale pentru felul în care cele mai multe instituţii ale societăţii contemporane îşi îndeplinesc rolul. (n structura contradictorie a guvernării civile, (n principiul propagandei ce st( la baza majorit(ţii legilor civile, (n glorificarea luptei dintre clase şi alte grupuri sociale sau (n spiritul competitiv care domin( viaţa modernă, conflictul este acceptat ca fiind cauza principală a interacţiunii umane. El reprezintă încă o expresie a organiz(rii sociale (n interpretarea materialist( a vieţii consolidat( progresiv în ultimele două secole.

Într o scrisoare adresată Reginei Victoria cu peste un secol în urmă (i folosind o analogie ce indică singurul model care este perspectiva convingătoare a organiz(rii unei societăţi planetare, Bahá’u’lláh compară lumea cu trupul uman. Nu este, într adevăr, alt model în existenţa bazată pe observaţie pe care să l vedem echitabil. Societatea umană nu este compusă dintr o mulţime de celule cu totul diferite, ci prin asocierea de indivizi, fiecare fiind înzestrat cu inteligenţă şi voinţă; cu toate acestea, modul de funcţionare care caracterizează natura biologică a omului ilustrează principiile fundamentale ale existenţei. Printre acestea, rolul principal îl are unitatea în diversitate. În mod paradoxal, este asemenea integrit((ii şi complexit((ii ordinii ce constituie corpul uman perfecta integrare a celulelor care permit deplina realizare a capacităţilor distinctive inerente în fiecare dintre aceste elemente componente. Nici o celulă nu trăieşte independentă de corp, (ntruc(t fie contribuie la funcţionarea lui, fie beneficiaz( de bunăstarea întregului. Sănătatea fizică astfel obţinută îşi găseşte efectul în a face posibilă exprimarea conştiinţei umane; altfel spus, rezultatul dezvoltării biologice depăşeşte simpla existenţă a corpului şi a părţilor sale.

Se poate face o analogie (ntre viaţa individului (i societate. Specia umană este un întreg organic, principalul călăuzitor al procesului de evoluţie. Acea conştiinţă umană care operează în mod necesar printr o infinită diversitate de minţi şi motivaţii individuale nu diminuează deloc unitatea sa fundamentală. Într adevăr, este tocmai diversitatea inerentă care deosebeşte unitatea de omogenitate sau uniformitate. Ceea ce experimentează astăzi popoarele lumii, a spus Bahá’u’lláh, este majoratul lor colectiv, şi doar prin maturizarea rasei, principiul unităţii în diversitate îşi va găsi pe deplin expresia. De la începuturile consolidării vieţii de familie, procesul organizării sociale s a schimbat în mod succesiv de la structurile simple de clan şi trib, prin multitudinea formelor societăţii urbane, către eventuala apariţie a naţiunii stat, fiecare stadiu deschizând un număr mare de noi oportunităţi pentru exercitarea capacităţilor umane.

Evident, progresul rasei nu a avut loc pe socoteala individului. Cu cât organizarea socială a crescut, sfera exprimării capacităţilor latente ale fiecărei fiinţe umane s a extins corespunzător. Deoarece relaţia dintre individ şi societate este una reciprocă, transformarea care se cere acum trebuie să aibă loc simultan în conştiinţa omului şi în structura instituţiilor sociale. O strategie de dezvoltare globală îşi va găsi succesul prin oportunităţile permise de acest proces de dublă transformare. În acest stadiu decisiv al istoriei, acel scop trebuie să fie stabilirea temeliilor durabile pe care civilizaţia planetară poate treptat lua formă.

Aşezarea temeliei pentru civilizaţia globală cheamă la crearea de legi şi instituţii care sunt universale, atât ca şi caracter cât şi ca şi autoritate. Efortul poate începe numai când conceptul unităţii omenirii a fost îmbrăţişat din toată inima de aceia în mâinile cărora stă responsabilitatea pentru luarea deciziilor şi când principiile expuse sunt propagate atât prin sistemele educaţionale cât şi prin intermediul comunicării în masă. Odată ce acest prag este trecut, procesul prin care popoarele lumii pot fi atrase în încercarea de a formula ţeluri comune şi a şi asuma obligaţia înfăptuirii lor va fi pus în mişcare. Numai o reorientare fundamentală poate să i protejeze de străvechii demoni ai conflictului etnic şi religios. Numai prin apariţia conştiinţei că ei constituie un singur popor, locuitorii planetei vor putea să aibă posibilitatea de a abandona tiparele conflictelor care au dominat organizarea socială în trecut şi să înceapă să înveţe căile de colaborare şi conciliere. „Bunăstarea omenirii”, scrie Bahá’u’lláh, „pacea şi securitatea ei, nu pot fi atinse dacă şi până când unitatea ei nu va fi ferm stabilită.”

II
D

reptatea este unica forţ( ce poate transpune apariţia conştiinţei unităţii omenirii într o dorinţă colectivă prin care structurile esenţiale ale vieţii de comunitate globală pot fi (n(lţate cu convingere. O epocă în care popoarele lumii câştigă din ce în ce mai mult acces la informaţii de orice fel şi la o diversitate de idei, va g(si dreptatea impunându se singură ca principiul predominant al unei organizări sociale de succes. Din ce în ce mai mult, propunerile ce ţintesc dezvoltarea planetei vor trebui să se supună sincerit(ţii impus( de standarde.

La nivel individual, dreptatea este acea facultate a sufletului uman care permite fiecărei persoane să deosebească adevărul de minciună. În ochii lui Dumnezeu, a subliniat Bahá’u’lláh, dreptatea este „cel mai de preţ dintre toate lucrurile” deoarece permite fiecărui individ să vadă cu proprii săi ochi mai curând decât cu ochii altora, să cunoasc( prin propria sa înţelegere mai curând decât prin înţelegerea vecinului său. Ea solicit( o corectă înţelegere a judecăţii fiecăruia, pentru echitate în modul de tratare al celorlalţi, şi este astfel un tovarăş constant în diferitele momente ale vieţii cotidiene.

La nivel de grup, preocuparea pentru dreptate este busola indispensabilă în luarea deciziilor colective, deoarece este singurul mijloc prin care unitatea de gândire şi acţiune poate fi înfăptuită. Departe de a încuraja spiritul punitiv, care era adesea în vremurile trecute mascat sub numele său, dreptatea este expresia practică a deplinei înţelegeri că în realizarea progresului uman, interesele individului şi cele ale societăţii sunt legate inseparabil. Măsura în care dreptatea devine o preocupare călăuzitoare a relaţiilor umane a încurajat un climat consultativ care permite reexaminarea imparţial( a opţiunillor şi alegerea căilor potrivite de acţiune. Într un astfel de climat, vechile tendinţele de manipulare şi fanatism au mult mai puţine şanse de a devia procesul de luare a deciziilor.

Implicaţiile (n dezvoltarea socială şi economică sunt profunde. Preocuparea pentru dreptate protejează obligaţia de definire a progresului de tendinţa de a sacrifica bunăstarea majorităţii omenirii şi chiar a planetei însăşi avantajelor pe care realizările tehnologice le pot pune la dispoziţia unei minorităţi privilegiate. În elaborare şi planificare, se asigură că resursele limitate nu sunt deviate către scopul unor proiecte nesemnificative pentru priorităţile sociale şi economice esenţiale ale unei comunităţi. Mai presus de toate, numai programele de dezvoltare care sunt recunoscute ca venind în întâmpinarea nevoilor lor şi ca având obiective juste şi echitabile pot spera să obţină angajamentul maselor, de care depinde implementarea lor. Calităţile umane relevante ca onestitatea, dorinţa de munc( şi spiritul de cooperare sunt valorificate cu succes către desăvârşirea uriaşelor cerinţe ale ţelurilor colective când fiecare membru al societăţii într adevăr fiecare grup component din cadrul societăţii poate avea încredere că este protejat de reguli şi asigurat de beneficii care se aplică în mod egal tuturor.

Aşadar, în inima discuţiilor strategiei dezvoltării sociale şi economice, stă problema drepturilor omului. Parcurgerea unei asemenea strategii cheamă la promovarea drepturilor omului, pentru a fi eliberate din strânsoarea falselor dihotomii care au ţinut o captivă pentru atât de mult timp. Preocuparea că fiecare fiinţă umană ar trebui să se bucure de libertate de gândire şi acţiune favorabilă dezvolt(rii personale nu justifică devoţiunea pentru cultul individualismului care a corupt atât de adânc multe domenii ale vieţii contemporane. Nici preocuparea pentru asigurarea prosperităţii societăţii ca întreg nu necesită o divinizare a statului ca presupusă sursă a bunăstării omenirii. Departe de aceasta, istoria secolului actual arată la fel de clar că asemenea ideologii şi planurile de partid la care le dau naştere au fost principalii duşmani ai intereselor pe care intenţionează să le servească. Numai într un cadru consultativ făcut posibil prin conştiinţa unităţii organice a omenirii pot să şi găsească expresia îndreptăţită şi creativă toate aspectele preocupării pentru drepturile omului.

Astăzi, organizaţiile asupra cărora a căzut sarcina creării acestui cadru şi eliberarea procesului promovării drepturilor omului de cei care l-ar exploata formeaz( sistemul instituţiilor internaţionale născute în urma tragediilor celor două războaie mondiale pustiitoare şi experienţa ruinării economiei mondiale. Semnificativ, termenul „drepturile omului” a ajuns să fie general folosit numai începând cu promulgarea Cartei Naţiunilor Unite în 1945 şi adoptarea, trei ani mai târziu, a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. În aceste documente istorice, s a acordat o importanţă deosebită recunoaşterii oficiale a dreptăţii sociale ca (i corelaţie (n stabilirea păcii mondiale. Faptul că Declaraţia a fost votată de Adunarea Generală în unanimitate, i a conferit încă de la început o autoritate care a crescut constant în anii ce au urmat.

Activitatea care s a îmbinat cel mai strâns cu (tiin(a ce caracterizeaz( natura umană este explorarea de către individ a realităţii pentru el însuşi. Libertatea de a căuta scopul existenţei şi de a dezvolta darurile naturii umane care fac acest scop realizabil necesită protecţie. Fiinţele umane trebuie să se bucure de libertatea de a cunoa(te. O astfel de libertate este adesea folosită abuziv şi un astfel de abuz grosolan mascat de aparenţele societăţii cotemporane nu diminuează de loc validitatea impulsului în sine.

Este acest impuls distinctiv al cunoştinţei umane cel care asigură imperativul moral pentru enunţarea multora dintre drepturile păstrate cu sfinţenie în Declaraţia Universală şi Acordurile asociate? Educaţia universală, libertatea de mişcare, accesul la informaţie şi posibilitatea de a participa în viaţa politică sunt toate aspecte ale funcţion(rii sale ce, pretind garanţie explicită din partea comunităţii internaţionale. El este la fel adevărat şi pentru libertatea de gândire şi credinţă, incluzând libertatea religioasă, alături de dreptul de a deţine opinii şi de a exprima aceste opinii în mod corespunzător.

De vreme ce trupul omenirii este unul şi indivizibil, fiecare membru al rasei este născut în lume ca o speranţă pentru întreg. Acest mandat constituie fundaţia morală a celor mai multe dintre celelalte drepturi mai ales economice şi sociale pe care instrumentele Naţiunilor Unite încearcă să le definească în mod similar. Securitatea familiei şi a locuinţei, dreptul asupra proprietăţii, dreptul la intimitate, toate sunt incluse într un asemenea mandat. Obligaţiile din partea comunităţii se întind până la furnizarea unui loc de munc(, îngrijire medicală fizică şi mentală, securitate socială, salarii adecvate, odihnă şi recreere şi, o mulţime de alte perspective rezonabile din partea membrilor individuali ai societăţii.

De asemenea, principiul mandatării colective crează dreptul fiecărei persoane să pretindă ca acele condiţii culturale esenţiale identităţii lui sau ei să se bucure de protecţia legilor naţionale şi internaţionale. Mult asemănător rolului jucat de fondul colectiv de gene în viaţa biologică a omenirii şi a mediului înconjurător, imensa bogăţie a diversităţii culturale dobândită de a lungul a mii de ani este vitală dezvoltării economice şi sociale a rasei umane experimentând majoratul său colectiv; reprezintă o moştenire care trebuie să şi răspândească fructele într o civilizaţie globală. Pe de o parte, expresiile culturale au nevoie de a fi protejate în faţa sufocării de către influenţele materialiste care poartă în mod curent stăpânirea; iar pe de altă parte, culturile trebuie lăsate să interacţioneze între ele în tiparele continuu schimbătoare ale civilizaţiei, libere de manipulare pentru sfârşituri fanatice.

„Lumina oamenilor”, spune Bahá'u'lláh, „este Dreptatea. N o înăbuşiţi cu vânturile potrivnice ale opresiunii şi tiraniei. Scopul dreptăţii este apariţia unităţii printre oameni. Oceanul înţelepciunii divine se ridică dintre aceste cuvinte înălţate, în timp ce cărţile lumii nu pot conţine semnificaţia ei lăuntrică.”

III
P

entru ca standardul drepturilor omului, care sunt acum în procesul formulării de către comunitatea naţiunilor, să poată fi promovat şi întemeiat ca fiind norma internaţională predominantă, este necesară o redefinire fundamentală a relaţiilor umane. Concepţiile actuale a ceea ce este natural şi potrivit în raporturile dintre fiinţele umane, între fiinţele umane şi natură, între individ şi societate şi între membrii societăţii şi instituţiile sale reflectă nivelurile de înţelegere la care a ajuns rasa umană în timpul stadiilor timpurii şi mai puţin mature ale dezvoltării sale. Dacă, omenirea ajunge într adevăr la vârsta adultă, dacă toţi locuitorii planetei constituie un singur popor, dacă dreptatea trebuie să devină principiul guvernant al organizării sociale atunci cocepţiile actuale care s au născut din ignorarea acestor realităţi în evoluţie trebuie să fie remodelate.

În această direcţie, mişcarea este doar la început. După cum se desfăşoară, ea va duce către o nouă înţelegere a naturii familiei şi a drepturilor şi responsabilităţilor fiecăruia dintre membrii ei. La fiecare nivel al societăţii, va transforma în întregime rolul femeii. Efectul ei de a rearanja relaţia oamenilor faţă de munca pe care o desfăşoară şi înţelegerea lor despre locul activităţii economice în vieţile lor, va fi năvalnic. Va aduce schimbări cu influenţă (ndelungată în guvernarea relaţiilor umane şi în instituţiile create să le îndeplinească. Prin influenţa sa, munca societăţilor care înmulţesc rapid organizaţiile neguvernamentale, va fi conştientizată tot mai mult. Va asigura crearea unei legislaţii obligatorii, care va proteja atât mediul cât şi nevoile crescânde ale tuturor oamenilor. În cele din urmă, restructurarea sau transformarea sistemului Naţiunilor Unite pe care această mişcare o aduce deja, va conduce fără îndoială la stabilirea unei federaţii mondiale a naţiunilor cu propriile sale corpuri legislative, juridice şi executive.

În centrul reconceptualizării sistemului relaţiilor umane este consultaţia, procesul la care face referire Bahá'u'lláh. „În toate lucrurile este necesar să fie consultaţie”, este sfatul Său. „Maturitatea darului înţelegerii este manifestat prin consultaţie.”

Standardul căutării adevărului pe care acest proces îl cere este mult deasupra tiparelor de negociere şi compromis care tind să caracterizeze discuţiile actuale despre relaţiile umane. Nu poate fi realizat într adevăr, îndeplinirea ei este grav dezavantajată de cultivarea protestului care este o altă trăsătură larg răspândită a societăţii contemporane. Polemica, propaganda, metoda opoziţiei, întregul aparat al fanatismului care mult timp a fost trăsătura familiară a acţiunii colective, sunt toate, fundamental dăunătoare scopului său: care este ajungerea la un consens despre adevărul unei situaţii date şi alegerea acţiunii celei mai înţelepte printre opţiunile deschise la orice moment dat.

Bahá'u'lláh cheamă la un proces consultativ în care participanţii individuali luptă să şi depăşească punctele de vedere cu scopul de a funcţiona ca membre ale unui corp cu interese şi ţeluri proprii. Într o asemenea atmosferă, caracterizată prin candoare şi curtoazie, ideile nu aparţin individului căruia îi vin în minte în timpul discuţiei ci grupului ca şi întreg, ca să se ridice, să înlăture sau să revadă ceea ce pare să servească cel mai bine ţelul urmărit. Consultaţia are succes în măsura în care toţi participanţii sprijină deciziile la care s a ajuns fără să le pese de părerile individuale cu care au intrat în discuţie. În asemenea condiţii o decizie luată mai devreme poate fi rapid reconsiderată dacă experienţa arată orice neajunsuri.

Văzută într o astfel de lumină, consultaţia este expresia curentă a dreptăţii în relaţiile umane. Este atât de vitală pentru succesul stădaniei colective încât trebuie să constituie o trăsătură de bază a unei strategii viabile pentru dezvoltarea socială şi economică. Într adevăr, participarea oamenilor de a căror angajare şi eforturi depinde succesul unei asemenea strategii devine efectiv numai dacă consultaţia este principiul animator al fiecărui proiect. „Nici un om nu şi poate atinge adevăratul statut”, este sfatul lui Bahá'u'lláh, „decât prin dreptate. Nici o putere nu poate exista decât prin unitate. Fericirea şi bunăstarea nu pot fi atinse decât prin consultaţie.”

IV
S

arcinile impuse în dezvoltarea unei societăţi globale cer nivele de capacitate mult deasupra celor ce au reunit rasa umană până acum. Atingerea acestor nivele va necesita o expansiune enormă în domeniul accesului la cunoaştere atât din partea indivizilor cât şi a organizaţiilor sociale. Educaţia universală va avea o contribuţie indispensabilă la acest proces de construire, dar efortul va avea succes numai dacă relaţiile umane vor fi atât de reorganizate încât să permită atât indivizilor cât şi grupurilor din fiecare stat să dobândească cunoaştere şi s o aplice în modelarea relaţiilor umane.

De a lungul istoriei conştiinţa umană a depins de două sisteme de bază ale cunoaşterii prin care potenţialităţile sale au fost exprimate progresiv: ştiinţa şi religia. Prin aceşti doi factori activi, experienţa rasei a fost organizată, mediul său înţeles, puterile sale latente explorate şi, viaţa sa morală şi intelectuală disciplinată. Ele au acţionat ca precursori reali ai civilizaţiei. Cu ajutorul înţelegerii ulterioare este, de asemenea, evident că eficienţa acestei structuri duale a fost mai mare în timpul acelor perioade, când religia şi ştiinţa, fiecare în sfera sa, au fost capabile să lucreze în armonie.

Cu respectul, aproape universal, acordat în prezent ştiinţei, scrisorile sale de acreditare nu mai au nevoie de elaborare. În contextul unei strategii de dezvoltare socială şi economică, problema este mai degrabă cum trebuie organizată activitatea ştiinţifică şi tehnologică. Dacă munca care este implicată este privită mai ales ca proprietatea elitelor trăind într un număr mic de naţiuni, este evident că prăpastia enormă pe care un asemenea aranjament a creat o deja între săracii şi bogaţii lumii, va continua doar să se lărgească, cu o consecinţă dezastruoasă pentru economia mondială. Într adevăr, dacă cea mai mare parte a omenirii continuă să fie privită în principal ca şi consumatoare a produselor ştiinţei şi tehnologiei create în altă parte, atunci programele desemnate aparent pentru a servi nevoilor lor, nu pot fi numite de „dezvoltare” propriu zisă.

Aşadar, provocarea fundamentală şi deci una enormă este expansiunea activităţii ştiinţifice şi tehnologice. Instrumentele atât de puternice de schimbare socială şi economică trebuie să înceteze să fie patrimoniul segmentelor avantajate ale societăţii, şi trebuie să fie atât de organizate încât să permită oamenilor de pretutindeni să participe la activităţi bazate pe capacităţile lor. Separat de crearea de programe care fac ca educaţia necesară să fie accesibilă tuturor celor care pot beneficia de ea, o astfel de reorganizare va necesita stabilirea de centre viabile de învăţare pretutindeni în lume, instituţii care vor mări posibilitatea oamenilor lumii de a participa la generarea şi aplicarea cunoaşterii. Strategia dezvoltării, pe măsura recunoaşterii marilor diferenţe dintre capacităţile individuale, trebuie să ia ca prim ţel sarcina de a face posibil ca toţi locuitorii pământului să se apropie pe baze egale de procesele ştiinţei şi tehnologiei care sunt comune prin naştere. Obişnuitele argumente pentru menţinerea „status quoului” ce creşte zilnic mai puţin constrâns decât revoluţia accelerată a tehnologiei comunicaţiilor aduc acum informaţie şi instruire accesibilă vastului număr de popoare de pe tot cuprinsul globului, oriunde s ar afla, oricare ar fi fondul lor cultural.

Provocările cu care se confruntă umanitatea în viaţa sa religioasă, deşi diferite prin caracter, sunt în egală măsură ap(sătoare. Pentru marea majoritate a populaţiilor lumii, ideea că natura umană are o dimensiune spirituală că într adevăr identitatea sa este fundamental spirituală este un adevăr care nu mai are nevoie de demonstraţie. Este o percepţie a realităţii care poate fi descoperită în documentele civilizaţiei timpurii şi care a fost cultivată timp de câteva milenii de către fiecare dintre marile tradiţii religioase ale trecutului umanităţii. Realizările sale de durată în legislaţie, arte frumoase şi civilizarea relaţiilor umane este ceea ce dă substanţă şi sens istoriei. Într o formă sau alta insinu(rile influenţează zilnic vieţile majorităţii oamenilor de pe pământ şi, aşa cum arată în mod dramatic evenimentele de pretutindeni în lume, deşteaptă năzuinţe imposibil de suprimat şi incalculabil de puternice.

Prin urmare, ar părea evident că eforturile de orice fel, pentru promovarea progresului uman, trebuie să dobândească capacităţi atât de universale şi deosebit de creative. Atunci, de ce problemele spirituale cu care se confruntă omenirea nu au stat în centrul dezbaterii pentru dezvoltare? De ce majoritatea priorităţilor într adevăr cea mai mare parte a premiselor majore fundamentale dezvoltării agendei internaţionale au fost influenţate până acum de puncte de vedere materialiste la care au subscris doar mici minorităţi ale pământului? Ce greutate poate fi acordată unei pretinse dedicări pentru principiul participării universale care neagă validitatea experienţei culturale definitorii ale participanţilor?

Se poate demonstra că, din moment ce problemele spirituale şi morale au fost istoric legate de doctrine teologice rivale care nu sunt sensibile la dovezi obiective, aceste probleme stau în afara cadrului preocupărilor dezvoltării comunităţii internaţionale. A le acorda orice rol semnificativ ar însemna să deschizi uşa exact acelor influenţe dogmatice care au hrănit conflictul social şi au blocat progresul uman. Neîndoielnic există o proporţie de adevăr într un asemenea argument. Exponenţii diferitelor sisteme teologice ale lumii poartă o grea responsabilitate nu numai pentru proasta reputaţie în care a căzut însăşi credinţa printre mulţi gânditori progresivi dar, şi pentru interdicţiile şi denaturările produse în dezbaterea continuă a umanităţii asupra înţelesurilor spirituale. Cu toate acestea, a deduce că răspunsul stă în descurajarea investigării realităţii spirituale şi ignorarea celor mai adânci rădăcini ale motivaţiei umane este o iluzie clară. Unicul efect al gradului de cenzură atins în istoria recentă este acela de a preda modelarea viitorului omenirii în mâinile unei noi ortodoxii, aceea care caută să demonstreze că adevărul este imoral şi realitatea lipsită de valoare.

În ceea ce priveşte existenţa pământească, multe din cele mai mari realizări ale religiei au avut un caracter moral. Prin învăţăturile sale şi exemplele vieţilor iluminate de aceste învăţături, mase de oameni din toate timpurile şi din toate ţinuturile şi au dezvoltat capacitatea de a iubi. Ei au învăţat să disciplineze partea animalică a naturii lor, să facă mari sacrificii pentru binele comun, să practice iertarea, generozitatea şi încrederea, să folosească bogăţiile şi alte resurse în scopuri care servesc progresului civilizaţiei. Sistemele instituţionale au plănuit să transforme aceste progrese morale în norme de viaţă socială la o scară largă. Oricât ar fi de ascunse vederii de către acumulările dogmatice şi oricât de deviate ar fi de către conflictele sectante, impulsurile spirituale puse în mişcare de astfel de personalităţi sublime precum Krishna, Moise, Buddha, Zoroastru, Iisus şi Muhammad au fost principala influenţă a civilizării caracterului uman.

De atunci încoace, provocarea este împuternicirea omenirii printr o largă creştere a accesului la cunoaştere, strategia care poate face posibil acest lucru trebuie să fie construită în jurul unui dialog continuu şi intens între ştiinţă şi religie. Este sau până acum ar trebui să fie un adevăr axiomatic că, în fiecare sferă a activităţii umane şi la fiecare nivel, pătrunderea şi deprinderile care reprezintă realizarea ştiinţifică trebuie să privească la forţa angajării spirituale şi principiul moral pentru a asigura aplicarea lor adecvată. Oamenii au nevoie, de exemplu, să înveţe să separe realitatea de conjunctură să distingă într adevăr punctele de vedere subiective şi realitatea obiectivă; cu toate acestea, măsura în care indivizii şi instituţiile astfel echipate pot contribui la progresul uman, va fi determinată de devotamentul lor pentru adevăr şi detaşarea lor de impulsurile propriilor lor interese şi pasiuni. O altă capacitate pe care ştiinţa trebuie să o cultive în toţi oamenii este aceea de a gândi în termeni de proces, incluzând procesul istoric; cu toate acestea, dacă acest progres intelectual poate contribui în cele din urmă la promovarea dezvoltării, perspectivele sale nu trebuie să fie acoperite de norii prejudecăţilor de rasă, cultură, sex sau crezuri sectante. În mod similar, pregătirea care poate face posibil pentru locuitorii pământului să participe la producerea de bunuri va avansa ţelurile de dezvoltare numai în măsura în care un astfel de impuls este iluminat de pătrunderea spirituală că slujirea umanităţii serveşte omenirii şi este atât scopul vieţii individuale cât şi a organiz(rii sociale.

V
P

roblemele economice cu care se confruntă omenirea trebuie să fie adresate în contextul creşterii nivelului capacităţii umane prin răspândirea cunoaşterii la toate nivelurile. Aşa cum a arătat experienţa ultimelor decenii, beneficiile materiale şi eforturile nu pot fi privite ca ţeluri în sine. Valoarea lor constă nu numai în asigurarea necesităţilor de bază ale omenirii prin locuinţă, hrană, îngrijire medicală şi altele ci, extinderea bogăţiei abilităţilor umane. Cel mai important rol pe care eforturile economice trebuie să l joace în dezvoltare stă, prin urmare, în înzestrarea oamenilor şi instituţiilor cu mijloace prin care ei pot atinge scopul real al dezvoltării: cu alte cuvinte, punerea bazelor unei noi ordini sociale care poate cultiva nelimitatele potenţialităţi latente în conştiinţa umană.

Provocarea pentru gândirea economică este de a accepta fără echivoc acest ţel al dezvoltării şi propriul rol în favorizarea creării mijloacelor pentru a l realiza. Numai în acest fel economia şi ştiinţele înrudite pot să se elibereze de sub povara preocupărilor materiale care i distrag acum şi, să împlinească potenţialul lor de instrumente vitale pentru realizarea bunăstării omenirii în deplinul sens al cuvântului. Nicăieri nevoia pentru un dialog riguros între munca de cercetare şi discernământul religiei nu este atât de vizibilă.

Problema sărăciei este o problemă la ordinea zilei. Propunerile menite să i se adreseze sunt afirmate cu convingerea că resursele materiale există sau pot fi create prin eforturi ştiinţifice şi tehnologice care vor alina şi eventual eradica cu totul această condiţie străveche ca o particularitate a existenţei umane. O cauză majoră pentru care o astfel de uşurare nu este atinsă este că realizările ştiinţifice şi tehnologice necesare răspund unui set de priorităţi doar tangenţial legate de interesele reale ale majorităţii omenirii. O reordonare radicală a acestor priorităţi va fi necesară dacă povara sărăciei va fi eliminată, în final, din lume. O astfel de realizare necesită o căutare care va testa profund atât resursele spirituale cât şi cele ştiinţifice ale omenirii. Religia va fi serios limitată în a contribui la această încercare atâta timp cât este ţinută prizonieră de către doctrinele sectante care nu pot face distincţie între mulţumire şi simplă pasivitate şi care învaţă că sărăcia este o particularitate inerentă a vieţii pământeşti de care poţi scăpa doar în lumea cealaltă. Pentru a participa efectiv la strădania de a aduce bunăstare materială omenirii, spiritul religios trebuie să găsească în Sursa inspiraţiei din care curge noi concepţii şi principii spirituale relevante pentru o perioadă care caută să stabilească unitatea şi dreptatea în relaţiile umane.

(omajul ridică probleme similare. În majoritatea părerilor contemporane, conceptul de muncă a fost mult redus până la acela de slujbă bine plătită cu scopul dobândirii mijloacelor pentru consumul bunurilor accesibile. Sistemul este circular: achiziţia şi consumul rezultând din menţinerea şi expansiunea producţiei de bunuri şi, în consecinţă, în asigurarea locurilor de muncă plătite. Luate individual, toate aceste activităţi sunt esenţiale pentru bunăstarea societăţii. Nepotrivirea concepţiilor generale însă, poate fi citită atât prin apatia pe care comentatorii sociali o disting printre un număr mare de salariaţi din toate ţinuturile, cât şi prin demoralizarea armatelor în creştere a celor şomeri.

Prin urmare, nu este surprinzător că există o recunoaştere crescândă a faptului că lumea are urgentă nevoie de o nouă „etică a muncii”. Din nou, doar puterea de pătrundere generată de interacţiunea creativă a sistemelor de cunoaştere ştiinţifică şi religioasă poate produce o reorientare fundamentală a obiceiurilor şi atitudinilor. Spre deosebire de animale, a căror subzistenţă depinde de ceea ce le poate oferi natura, fiinţele umane sunt îndemnate să exprime imensa capacitate latentă din interiorul lor prin munca productivă proiectată să servească propriile necesităţi şi pe cele ale altora. Astfel, la un nivel oricât de modest, ei devin activi în procesul de progres al civilizaţiei. Ei împlinesc ţelurile care i unesc cu ceilalţi. În măsura în care munca este conştiincios făcută în spiritul slujirii omenirii, spune Bahá'u'lláh, ea este o formă de rugăciune, un mod de adorare a lui Dumnezeu. Fiecare individ are capacitatea de a se vedea pe sine însuşi în această lumină şi strategia de dezvoltare trebuie să facă apel la această capacitate inalienabilă a eului, oricare ar fi natura planurilor care au fost urmărite, oricare ar fi fost recompensa promisă. Nici o perspectivă, oricât de îngustă ar fi, nu va cere vreodată de la oamenii lumii imensul efort şi angajament pe care le vor necesita următoarele sarcini economice.

O provocare de natură similară confruntă gândirea economică ca rezultat al crizei mediului. Erorile teoriilor bazate pe crezul că nu există limite în capacitatea naturii de a acoperi orice solicitare i se face de către fiinţele umane, încep acum să fie expuse cu răceală. O cultură care asociază valoarea absolută expansiunii, achiziţionării şi satisfacerii dorinţelor oamenilor este silită să recunoască că astfel de ţeluri nu sunt, de fapt, îndrumări realiste spre înţelepciune. De asemenea, inadecvate sunt şi demersurile spre problemele economice ale căror instrumente pentru luarea de decizii nu pot accepta faptul că mare parte a provocărilor majore sunt mai mult globale decât particulare în scop.

Speranţa arzătoare că acestă criză morală poate fi încheiată cumva, prin zeificarea naturii însăşi este o dovadă a disperării spirituale şi intelectuale pe care au generat o aceste crize. Recunoaşterea creaţiei ca un întreg organic şi a faptului că omenirea are responsabilitatea grijii faţă de acest întreg, oricât de binevenită ar fi nu reprezintă o influenţă care poate fi prin ea însăşi stabilită în conştiinţa oamenilor ca un nou sistem de valori. Numai un progres în înţelegerea ştiinţifică şi spirituală, în adevăratul sens al cuvântului, va împuternici rasa umană să şi asume tutela pentru care o propulsează istoria.

De exemplu, toţi oamenii vor trebui să şi redobândească mai devreme sau mai târziu, capacitatea de a fi mulţumiţi, întâmpinând disciplina morală şi devoţiunea faţă de datorie, care până recent, au fost considerate aspecte esenţiale în a fi uman. De a lungul istoriei, în mod repetat, învăţăturile Fondatorilor marilor religii au avut capacitatea de a întipări aceste trăsături de caracter maselor de oameni care le au răspuns. Însăşi calităţile sunt mai vitale astăzi, dar expresia lor trebuie să ia o formă compatibilă cu maturitatea omenirii. Din nou, provocarea religiei este de a se elibera de obsesiile din trecut: mulţumirea nu este fatalism, moralitatea nu are nimic în comun cu contestarea puritanismului ce neagă viaţa în numele căreia s a presupus a se vorbi atât de des şi, o adevărată devoţiune faţă de datorie aduce sentimente nu de siguranţă de sine ci de propria valoare.

Efectul negării persistente a deplinei egalităţi a femeii cu bărbatul ascut în continuare provocarea ştiinţei şi a religiei în viaţa economică a omenirii. Oricărui observator obiectiv, principiul egalităţii sexelor este fundamental pentru orice gândire realistă asupra bunăstării viitoare a pământului şi a locuitorilor săi. Reprezintă un adevăr despre natura umană care a aşteptat îndelung, nerecunoscut de a lungul perioadelor de copilărie şi adolescenţă ale rasei. „Femeile şi bărbaţii”, este o afirmaţie categorică a lui Bahá'u'lláh, „au fost şi vor fi întotdeauna egali în ochii lui Dumnezeu”. Sufletul raţional nu are sex şi orice inechităţi sociale dictate de necesităţile de supravieţuire ale trecutului, nu pot fi clar justificate într un timp când omenirea stă la pragul maturităţii. O angajare la stabilirea deplinei egalităţi între bărbaţi şi femei, în toate ramurile vieţii şi la toate nivelele societăţii, va fi fundamentală pentru succesul eforturilor pentru conceperea şi implementarea unei strategii de dezvoltare globală.

Într un sens important, progresul în acest domeniu va fi însăşi măsura succesului în orice program de dezvoltare. Rolul vital dat activităţii economice în progresul civilizaţiei, dovezi clare a ritmului în care progresează dezvoltarea, va fi în măsura în care femeile câştigă accesul la toate căile strădaniilor economice. Provocarea se ridică deasupra asigurării unei distribuţii echitabile a oportunităţii, pe cât este ea de importantă; cheamă la o regândire fundamentală a problemelor economice într un mod care va provoca participarea deplină a unui şir de experienţe de viaţă şi perspicacitatea până acum exclusă total de la dezbateri. Modelele economice clasice, de pieţe impersonale, în care fiinţele umane acţionează ca şi indicatori autonomi de opţiuni personale nu vor servi nevoilor unei lumi motivate de idealuri de unitate şi dreptate. Societatea însăşi va fi din ce în ce mai provocată să dezvolte noi modele economice concretizate prin discernământul care se ridică dintr o simpatie înţelegătoare a experienţei împărtăşite, de la observarea fiinţelor umane în relaţie cu ceilalţi şi, de la recunoaşterea rolului familiei şi comunităţii în bunăstărea socială. Un asemenea progres intelectual mai degrabă puternic altruist focalizat asupra propriului eu trebuie să se inspire atât din sensibilităţile spirituale cât şi din cele ştiinţifice ale rasei şi, din experienţa milenară care a pregătit femeia să facă contribuţii cruciale la efortul comun.

VI
P

entru a examina o transformare a societăţii la această scară înseamnă a pune atât problema puterii care poate fi valorificată pentru realizarea ei alături de cea inseparabil legată de aceasta; autoritatea de a exercita acea putere. Ca şi cu toate celelalte implicaţii ale integrării accelerate a planetei şi locuitorilor ei, aceşti doi termeni familiari au o urgentă nevoie de redefinire.

De a lungul istoriei şi în ciuda asigurărilor teologice şi ideologice inspirate din contrariu puterea a fost larg interpretată ca un avantaj de care se bucură persoane sau grupuri. Într adevăr adesea, a fost exprimată pur şi simplu în termeni, cu scopul de a fi folosită împotriva altora. Această intrepretare a puterii a devenit o trăsătură inerentă a culturii diviziunii şi conflictului, care a caracterizat rasa umană în timpul ultimelor milenii, indiferent de orientările sociale, religioase sau politice, care s au bucurat de influenţă în anumite perioade, în anumite părţi ale lumii. În general, puterea a fost un atribut al indivizilor, partidelor, popoarelor, claselor şi naţiunilor. A fost un atribut asociat în special cu bărbaţii, mai mult decât cu femeile. Efectul său major a fost să confere beneficiarilor săi abilitatea de a dobândi, de a întrece, de a domina, de a rezista, de a câştiga.

Procesele istorice rezultante poartă responsabilitatea atât pentru ruinătoarele obstacole în calea bunăstării umane cât şi pentru extraordinarele progrese în civilizare. A aprecia beneficiile înseamnă a recunoaşte obstacolele şi, de asemenea, în egală măsură limitările clare ale modelelor comportamentale care le au produs pe amândouă. Obiceiurile şi atitudinile legate de folosirea puterii care au ieşit la iveală în decursul lungilor perioade ale copilăriei şi adolescenţei omenirii, au atins limitele exterioare ale eficacităţii lor. Astăzi, într o perioadă a cărei multitudine de probleme presante sunt de natură globală, persistenţa în ideea că puterea înseamnă avantaje pentru diverse segmente ale familiei umane este total greşită în teorie şi fără nici un serviciu practic pentru dezvoltarea socială şi economică a planetei. Aceia care aderă încă la ea şi care în vremuri trecute ar fi putut să aibă încredere într o asemenea aderenţă îşi găsesc acum planurile încurcate în frustrări şi piedici inexplicabile. În expresia sa tradiţională, competitivă, puterea este la fel de irelevantă nevoilor viitorului omenirii precum ar fi tehnologiile locomoţiei pe cale ferată pentru sarcina plasării pe orbite a sateliţilor, în jurul pământului.

Analogia este mai mult decât potrivită. Rasa umană este îndemnată de cerinţele propriei maturizări să se elibereze de moştenita înţelegere şi folosire a puterii. Că se poate face astfel este demonstrat de faptul că, deşi dominată de concepţia tradiţionalistă, omenirea a fost întotdeauna capabilă să se gândească la putere în alte forme, critice speranţelor sale. Istoria furnizează ample dovezi că oricât de intermitent sau de pueril de a lugul timpurilor, oamenii de diferite origini, au scos la iveală din ei înşişi, un spectru larg de resurse creatoare. Probabil, cel mai evident exemplu a fost însăşi puterea adevărului, un factor de schimbare asociat cu câteva dintre cele mai mari progrese ale experienţei filozofice, religioase, artistice şi ştiinţifice ale rasei. Forţa de caracter reprezintă o altă cale a mobilizării imensului răspuns uman, precum puterea exemplului, în viaţa individuală a fiinţelor umane sau a societăţii umane. Magnitudinea forţei care va fi generată de realizările unităţii, neapreciată aproape în întregime, reprezintă o influenţă „atât de puternică”, după cum spune Bahá'u'lláh, „încât poate ilumina întreg Pământul”.

Instituţiile societăţii vor reuşi în extragerea şi direcţionarea potenţialităţilor latente în conştiinţa popoarelor lumii, în măsura în care exercitarea autorităţii este guvernată de principii care sunt în armonie cu interesele emise de o rasă umană într o rapidă maturizare. Astfel de principii includ obligaţia acelora ce au autoritatea să câştige încredere, respect şi sprijin sincer din partea acelora ale căror acţiuni caută să le administreze; să se consulte deschis şi cât mai cuprinzător cu toţi cei ale căror interese sunt afectate de deciziile la care se ajunge; să evalueze într o manieră obiectivă atât nevoile reale cât şi aspiraţiile comunităţilor pe care le servesc; să beneficieze de realizările ştiinţifice şi morale cu scopul de a folosi potrivit resursele comunităţii, incluzând energia membrilor săi. Nici unul dintre principiile autorităţii eficiente nu este atât de important ca şi acela de a acorda prioritate construirii şi menţinerii unităţii între membri societăţii şi membri instituţiilor sale administrative. S a făcut deja referire la problema strâns legată a angajării în căutarea dreptăţii în toate problemele.

Asemenea principii pot opera numai în cadrul unei culturi care este în mod esenţial democratică în spirit şi metodă. A spune aceasta însă, nu înseamnă a subscrie la ideologia apartenenţei care pretutindeni a simulat cu curaj numele democraţiei şi care, în ciuda impresionantei contribuţii din trecut la progresul uman, este astăzi împroşcată de noroiul cinismului, apatiei şi a corupţiei căreia i a dat naştere. În alegerea acelora care trebuie să ia deciziile colective în numele ei, societatea nu are nevoie şi nu poate fi servită de teatrul politic al nominalizării, candidaturii, campaniei electorale şi a ademenirii. Stă în capacitatea tuturor oamenilor, în măsura în care ei devin educaţi şi convinşi că dezvoltarea intereselor lor reale sunt servite de programe propuse lor, să adopte proceduri electorale care vor perfecţiona gradat selecţia organismelor de decizie.

Cu cât procesul de integrare al omenirii câştigă avânt, cei care sunt astfel aleşi vor trebui să şi vadă, din ce în ce mai mult, eforturile dintr o perspectivă globală. Nu numai la nivel naţional, dar şi la nivel local conducătorii afacerilor omenirii, în viziunea lui Bahá'u'lláh, ar trebui să se considere responsabili pentru bunăstarea întregii omeniri.

VII
S

arcina creării unei strategii globale care va accelera maturizarea omenirii constituie o provocare pentru remodelarea fundamentală a tuturor instituţiilor societăţii. Protagoniştii cărora li se adresează provocarea sunt toţi locuitorii planetei: majoritatea omenirii, membrii instituţiilor de guvernare de la toate nivelele, persoanele care deservesc agenţiile internaţionale de coordonare, oameni de ştiinţă şi gânditori în probleme sociale, toţi cei înzestraţi cu talente artistice sau cu acces la mijloacele de comunicare şi conducătorilor organizaţiilor neguvernamentale. Reacţia trebuie să se bazeze pe recunoaşterea necondiţionată a unităţii omenirii, angajarea la stabilirea dreptăţii ca principiu fundamental al societăţii şi o determinare de a exploata la maximum posibilităţile pe care un dialog sistematic între geniile ştiinţifice şi religioase ale rasei, le poate aduce la clădirea capacităţii umane. Iniţiativa necesită o regândire radicală a majorităţii concepţiilor şi ipotezelor care guvernează acum viaţa socială şi economică. De asemenea, trebuie legată strâns de convingerea că, oricât de lung este procesul şi oricâte obstacole pot fi întâlnite, coordonarea relaţiilor umane pot fi dirijate de a lungul liniilor care servesc nevoile reale ale omenirii.

Numai dacă copilăria colectivă a omenirii a ajuns într adevăr la sfârşit şi apare vârsta maturităţii, numai atunci, o astfel de perspectivă reprezintă mai mult decât un alt miraj utopic. Imaginarea faptului că un efort de o asemenea magnitudine ca cel prezentat până acum poate fi realizat de deznădejdile şi reciproc antagonistele popoare şi naţiuni este împotriva întregii înţelepciuni primite. După cum subliniază Bahá'u'lláh, numai dacă cursul evoluţiei sociale a ajuns la unul dintre acele puncte de cotitură, decisive, prin care toate fenomenele existenţei sunt pe neaşteptate propulsate într un nou stadiu al dezvoltării lor, poate fi concepută o astfel de posibilitate. Convingerea profundă că o atât de măreaţă transformare în conştiinţa umană este în plină desfăşurare a inspirat punctele de vedere expuse în această declaraţie. Tuturor celor care recunosc în ea îndemnuri familiare, din adâncul sufletului lor, cuvintele lui Bahá'u'lláh aduc asigurarea că Dumnezeu, în această zi fără asemănare, a înzestrat omenirea cu resurse spirituale pe măsura provocării:

„O voi locuitori ai cerurilor şi ai pământului! Iată că a apărut ceea ce niciodată înainte n a apărut.”

„Aceasta este Ziua în care favorurile cele mai minunate ale lui Dumnezeu au fost revărsate asupra oamenilor, Ziua în care cel mai puternic farmec al său a fost insuflat tuturor lucrurilor create.”

Dezordinea care, acum, tulbură profund relaţiile umane este fără precedent şi multe dintre consecinţele sale îngrozitor de distructive. Pericole neimaginate în toată istoria s au adunat în jurul unei omeniri abătute. Cea mai mare eroare pe care ar putea o face conducătorii lumii într o asemenea conjunctură însă, ar fi să de a voie crizei să răspândească îndoiala asupra rezultatului final al procesului care are loc. O lume trece în nefiinţă şi una nouă se zbate să se nască. Obiceiurile, atitutidinile şi instituţiile care s au format de a lungul secolelor sunt supuse la teste care sunt la fel de necesare dezvoltării omenirii pe cât sunt de inevitabile. Ceea ce se cere de la popoarele lumii este o măsură a credinţei şi hotărârii pentru a potrivi colosalele energii cu care Creatorul tuturor lucrurilor a dăruit această primăvară spirituală a rasei. „Fiţi uniţi în sfat”, este chemarea lui Bahá'u'lláh,

fiţi unul în gândire. Fie ca fiecare dimineaţă să fie mai bună decât seara dinaintea ei şi fiecare zi care urmează mai bogată decât ziua care a trecut. Meritul omului stă în servire şi virtute şi nu în etalarea averilor şi bogăţiilor. Luaţi aminte ca vorbele voastre să fie purificate de închipuirile deşarte şi dorinţele lumeşti şi faptele voastre să fie curăţate de viclenie şi suspiciune. Nu risipiţi bogăţia vieţilor voastre preţioase în căutarea unor afecţiuni corupte şi dăunătoare, nici nu lăsaţi ca strădaniile voastre să fie cheltuite pentru interesele voastre personale. Fii generos în zilele tale de belşug şi răbdător în ceasul de strâmtoare. Adversitatea este urmată de succes şi bucuria urmează după suferinţă. Păziţi vă de inactivitate şi lenevie şi aderaţi la ceea ce foloseşte omenirii indiferent dacă este tânăr sau bătrân, dacă este înălţat sau decăzut. Fiţi atenţi ca nu cumva să sădiţi buruiana discordiei printre oameni sau să plantaţi spinii neîncrederii în inimile pure şi radioase.

PROSPERITATEA OMENIRII

.......................................................................................................

Odat( cu apropierea de secolul al XXI-lea se observ( o acelerare considerabil( a eforturilor guvernelor (i popoarelor pentru a ajunge la o (n(elegere cu privire la problemele viitorului nostru comun. Pretutindeni, multitudinea de semne ne arat( c( este posibil s( ob(inem (ncetarea conflictului, a suferin(ei (i a distrugerii de care nici o regiune nu este ferit(. Mul(imi de oameni - (i mul(i conduc(tori ai lumii - ((i exprim( dorin(a pentru o schimbare pozitiv(, (ntr-un spirit nou, plin de speran((, pentru viitorul planetei noastre.

Aceast( declara(ie, preg(tit( de Comunitatea Interna(ional( Bah(’( este o lectur( esen(ial( pentru membrii institu(iilor guvernamentale la toate nivelele, pentru persoanele care lucreaz( (n institu(ii de coordonare pe plan interna(ional, oamenii de (tiin(( (i din domeniul social, pentru to(i cei (nzestra(i cu talent artistic sau care au acces la mijloacele de comunicare (i pentru conduc(torii organiza(iilor neguvernamentale. Declara(ia (i provoac( s( sesizeze (ndemnurile cresc(nde pentru schimbare (i (i (ndeamn( la (nl(turarea ultimelor bariere c(tre pacea global(. Ea solicit( un r(spuns bazat pe recunoa(terea necondi(ionat( a unit((ii omenirii, un angajament pentru stabilirea drept((ii ca principiu de organizare a societ((ii, (i determinare pentru cercetarea extrem( a posibilit((ilor ca un dialog sistematic (ntre geniul (tiin(ific (i cel religios al rasei umane s( duc( la (n(l(area capacit((ilor umane. Declara(ia propune o reg(ndire radical( a conceptelor (i premiselor ce guverneaz( via(a social( (i economic(. (n mijlocul incertitudinii haotice a vremurilor noastre, ea lumineaz( calea c(tre o lume dreapt( (i pa(nic(.

.......................................................................................................

ISBN 937-97441-8-4 Editura Bah(’(

1

Table of Contents: Albanian :Arabic :Belarusian :Bulgarian :Chinese_Simplified :Chinese_Traditional :Danish :Dutch :English :French :German :Hungarian :Italian :Japanese :Korean :Latvian :Norwegian :Persian :Polish :Portuguese :Romanian :Russian :Spanish :Swedish :Turkish :Ukrainian :