Announcing: BahaiPrayers.net


More Books by Abdu'l-Baha

Raspunsuri la cateva intrebari (Some answered questions)
Free Interfaith Software

Web - Windows - iPhone








Abdu'l-Baha : Raspunsuri la cateva intrebari (Some answered questions)
PREFAŢĂ

”Ţi-am dăruit clipele mele de osteneală” a spus ‘Abdu’l-Bahá ridicându-se de la masă după ce mi-a răspuns la una din întrebări. Şi aşa a fost mereu; între orele de lucru, osteneala Sa găsea destindere în noua muncă. Uneori avea răgazul de a vorbi pe îndelete, adesea însă, deşi subiectul cerea lămuriri mai ample, era chemat după câteva momente şi uneori treceau zile sau chiar câteva săptămâni până când se ivea din nou ocazia de a-mi vorbi. Dar nu-mi era greu să am răbdare căci aveam mereu înaintea mea lecţia cea mai importantă: lecţia propriei Sale vieţi.

În timpul celor câteva şederi ale mele la ‘Akká, răspunsurile Lui au fost notate în limba persană, pe măsură ce ‘Abdu’l-Bahá vorbea, nu cu intenţia de a fi publicate ci pentru că vroiam să le pot studia cu atenţie mai târziu. La început răspunsurile au trebuit să fie adaptate traducerii orale a interpretului, iar mai târziu, după ce am învăţat puţină persană, vocabularului meu restrâns. Iată motivul atâtor repetiţii de figuri de stil şi expresii, căci nimeni nu are mai mari resurse de exprimare fericit aleasă decât ’Abdu’l-Bahá. În aceste lecţii, El este profesorul care s-a coborât la nivelul elevului Său şi nu oratorul sau poetul.

Această carte prezintă doar câteva aspecte ale Credinţei Bahá’í, al cărei mesaj are valabilitate universală, oferind fiecărui căutător un răspuns potrivit dezvoltării şi nevoilor sale personale.

În cazul meu, învăţăturile mi-au fost date într-o formă simplă, adaptată cunoştinţelor mele rudimentare, deci ele nu sunt nici complete nici exhaustive, cum ar putea părea după titlurile din cuprins. Cuprinsul a fost adăugat doar pentru a indica subiectul tratat. Cred însă că ceea ce pentru mine a fost atât de valoros poate fi util şi altora, deoarece, dincolo de orice diferenţe, toţi oamenii aspiră la adevărurile esenţiale. Iată de ce I-am cerut lui ‘Abdu’l-Bahá permisiunea de a publica aceste discuţii.

Iniţial ele nu au avut loc într-o ordine anume aleasă, dar acum le-am sistematizat pentru o lectură mai eficientă. Textul în limba persană a fost respectat îndeaproape, uneori chiar în detrimentul versiunii în limba engleză. Mici modificări în traducere s-au făcut doar acolo unde o versiune literală ar fi fost neclară sau prea complicată; nu am marcat în nici un fel cuvintele adăugate spre a clarifica sensul, tocmai pentru a nu întrerupe mereu, cu semne explicative sau tehnice, fluxul lecturii şi al gândirii. De asemenea, multe nume persane şi arabe au fost transcrise în cea mai simplă formă posibilă, iar nu după un sistem ştiinţific de transliterare, care ar fi fost greoi pentru cititorul obişnuit.

Laura Clifford Barney
PARTEA ÎNTÂI
DESPRE INFLUENŢA PROFEŢILOR
ÎN DEZVOLTAREA OMENIRII
1
O LEGE UNIVERSALĂ
GUVERNEAZĂ NATURA

NATURA este acea stare, acea realitate ce constă în aparenţă din viaţă şi moarte, cu alte cuvinte, din compunerea şi descompunerea tuturor lucrurilor.

Natura se supune unei organizări absolute, unor legi bine determinate, unei ordini desăvârşite, unui plan împlinit de la care nu se îndepărtează niciodată. Într-adevăr, dacă privim atent şi pătrunzător realitatea, de la cel mai mic atom invizibil şi până la corpuri cereşti imense, precum soarele şi alte stele şi sfere luminoase, dacă le examinăm alcătuirea, structura, forma sau mişcarea, vom descoperi că toate se află la gradul cel mai înalt de organizare, supuse unei legi de la care nu deviază niciodată.

Considerând însă Natura însăşi, observăm că ea nu posedă inteligenţă sau voinţă. De exemplu, natura focului este de a arde, dar focul arde fără o inteligenţă sau voinţă proprie. Natura apei este fluiditatea – dar ea nu curge conform unei voinţe sau inteligenţe proprii. Natura soarelui este de a străluci, dar el străluceşte fără vreo voinţă sau inteligenţă, iar a vaporilor de a se înălţa, dar ei nu fac aceasta din proprie voinţă sau inteligenţă. Este deci limpede că mişcările naturale ale tuturor lucrurilor sunt obligatoriu determinate. De mişcare liber-hotărâtă sunt capabile doar animalele şi, mai ales, omul. Omul este în stare să reziste şi să se opună Naturii deoarece el poate descoperi alcătuirea intimă a lucrurilor, stăpânind prin aceasta forţele Naturii. Toate invenţiile omului provin din dezvăluirea structurii interne a lucrurilor. Aşa, de pildă, a inventat telegraful, mijloc de comunicare între Orient şi Occident. Este, aşadar, mai presus de orice îndoială că omul stăpâneşte Natura.

Dar văzând asemenea desăvârşită structurare, ordine şi legitate în lumea existenţei, putem oare afirma că toate sunt opera naturii, că toate provin de la acea Natură care nu are nici inteligenţă, nici simţire? Dacă răspunsul este negativ, atunci înseamnă că Natura, care nu are nici simţire şi nici inteligenţă, se află în puterea Dumnezeului Atotputernic, care este Stăpânul lumii naturale. Natura manifestă tot ceea ce hotărăşte El.

Unul din lucrurile care au apărut în lumea existenţei, fiind legic cerut de Natură, este viaţa umană. Privit din acest punct de vedere, omul este ramura, iar Natura este rădăcina. Se poate oare ca voinţa, inteligenţa şi desăvârşirea care există în ramură să lipsească din rădăcină?

Aşadar Natura, în însăşi existenţa ei, este în puterea lui Dumnezeu, Cel Veşnic şi Atotputernic; El menţine Natura în interiorul unor legi şi reguli de neocolit, El o guvernează.

2
DOVEZI ALE EXISTENŢEI LUI DUMNEZEU

UNUL dintre argumentele prin care se poate demonstra existenţa lui Dumnezeu este faptul că omul nu s-a creat pe sine însuşi ci, dimpotrivă, a fost creat şi imaginat de altcineva.

E mai presus de orice îndoială că Cel care a creat omul nu este asemenea lui, căci o fiinţă fără putere nu poate zămisli o altă fiinţă. Creatorul, Făuritorul, trebuie să posede toate desăvârşirile pentru a putea crea.

Este oare posibil ca această creaţie să fie perfectă, iar Creatorul imperfect? Se poate ca o pictură să fie o adevărată capodoperă, dar pictorul nepriceput în arta sa? Doar creaţia şi arta îi aparţin. Mai mult, tabloul nu poate fi asemenea pictorului căci altfel tabloul s-ar fi pictat singur. Oricât de minunat ar fi tabloul, el este în cel mai înalt grad imperfect, raportat la autorul său.

Lumea contingentă este izvorul imperfecţiunilor. Dumnezeu este izvorul desăvârşirilor. Imperfecţiunile lumii contingente sunt ele însele dovada imperfecţiunii lui Dumnezeu.

Să zicem că te uiţi la un om şi observi că este slab. Această slăbiciune a creaturii este o dovadă a puterii Celui Veşnic şi Omnipotent, căci dacă n-ar exista puterea, nu s-ar putea imagina nici slăbiciunea. Slăbiciunile creaţiei sunt dovezi ale puterii lui Dumnezeu, căci fără putere, nu este de conceput slăbiciunea, iar existenţa slăbiciunii demonstrează existenţa puterii. La fel, în lumea contingentă vedem sărăcie; de aici rezultă cu certitudine şi existenţa bogăţiei, deoarece sărăcia este evidentă în lume. În lumea contingentă există ignoranţă, deci trebuie să existe cunoaştere pentru că există ignoranţă, căci fără cunoaştere n-ar exista ignoranţă. Ignoranţa înseamnă inexistenţa cunoaşterii şi fără existenţă n-ar putea fi concepută inexistenţa.

Este cert că întreaga lume contingentă se supune unei legităţi inexorabile. Chiar omul trebuie să se supună morţii, somnului sau altor asemenea stări. În anumite privinţe omul este deci condus din afara lui, ceea ce presupune existenţa unui conducător. O caracteristică a făpturilor contingente este dependenţa, care le este esenţial necesară; rezultă deci că trebuie să existe o fiinţă de-sine-stătătoare, a cărei existenţă este independentă. La fel, dacă există boală, există şi sănătate, căci altfel boala nu ar putea fi dovedită.

Devine astfel clar că există o Fiinţă Veşnică şi Atotputernică, ce posedă toate desăvârşirile, căci dacă n-ar fi aşa Ea ar fi asemenea oricărei făpturi pe care a creat-o.

Aşa stau lucrurile în întreaga lume existentă; cel mai mic lucru creat îşi are un creator. Această felie de pâine demonstrează existenţa brutarului.

Lăudat fie Domnul! Cea mai neînsemnată schimbare de formă la cel mai neînsemnat lucru demonstrează existenţa unui creator. Atunci, se poate oare ca acest univers nemărginit să se fi creat el singur şi să fi apărut prin acţiunea materiei şi elementelor? Cât de greşită ne apare o asemenea presupunere!

Astfel de dovezi evidente sunt mai degrabă pentru spiritele superficiale: un spirit pătrunzător găseşte însă sute de mii de alte argumente neîndoielnice. De pildă, omul care are în sinea lui conştiinţa spiritului nu mai are nevoie de dovezi ale existenţei acestuia. Cei lipsiţi de harul spiritului au însă nevoie de confirmări şi dovezi din exterior.

3
NEVOIA DE A AVEA UN ÎNVĂŢĂTOR

EXAMINÂND întreaga existenţă, vedem că lumile minerală, vegetală, animală şi umană au, toate, nevoie de un învăţător.

Pământul necultivat devine o junglă în care cresc doar buruieni nefolositoare, dar dacă cineva îl ară şi îl cultivă, atunci pământul oferă recolte ce constituie resurse de hrană. Este limpede că pământul se cere cultivat de agricultor. Gândiţi-vă de asemenea la pomi: neîngrijiţi de un pomicultor ei nu ar da roade şi fără rod ei sunt inutili. Dar prin grija unui grădinar, pomii cei sterpi rodesc, iar prin fertilizare şi altoire fructele amare li se îndulcesc. Iată câteva dovezi logice, căci trăim într-o epocă în care oamenii au nevoie de argumente ale raţiunii.

Acelaşi lucru este adevărat şi în privinţa animalelor. Dacă este îngrijit şi dresat, un animal este domesticit, aşa cum omul, dacă este lipsit de educaţie ajunge în starea bestială a animalului. Mai mult, dacă este lăsat sub stăpânirea legilor naturii, el decade sub nivelul animalului. Pe când dacă este educat se ridică la rangul unui înger. Căci majoritatea animalelor nu-şi mănâncă membrii propriei lor specii, dar în Sudan şi în unele regiuni din Africa Centrală oamenii îşi ucid şi îşi devorează semenii.

Gândiţi-vă acum că educaţia este cea care aduce estul şi vestul sub stăpânirea omului, face posibile realizări tehnice deosebite, răspândeşte ştiinţa şi artele, aduce la lumină noi descoperiri şi crează noi instituţii. Fără un educator, n-ar exista confort şi nici civilizaţie umană. Un om rămas singur în pustietate, departe de semenii săi, poate deveni cu siguranţă o brută. Este deci limpede că e nevoie de un învăţător.

Educaţia este însă de trei feluri: materială, umană şi spirituală. Educaţia materială priveşte dezvoltarea şi întreţinerea trupului, prin asigurarea condiţiilor materiale, a confortului şi a tot felul de înlesniri. Această educaţie este comună animalelor şi omului.

Educaţia umană se referă la dezvoltarea civilizaţiei, adică la guvernare, administraţie, opere de binefacere, comerţ, arte şi meşteşuguri, ştiinţă, la marile descoperiri şi la înfiinţarea unor instituţii legate de activităţi specifice omului care îl diferenţiază de animal.

Educaţia divină este cea a Împărăţiei lui Dumnezeu. Ea constă în dobândirea desăvârşirilor divine, fiind astfel autentică. Prin ea, omul devine centrul binecuvântărilor divine şi manifestare a cuvintelor: “Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră”. Acesta este ţelul cel mai înalt al omenirii.

Avem deci nevoie de un învăţător care să asigure în acelaşi timp toate felurile de educaţie şi a cărui autoritate să fie eficace în orice situaţie. Cel care ar spune:”Sunt suficient de inteligent şi subtil, aşa că nu am nevoie de un educator” neagă însăşi evidenţa. Este ca şi cum un copil ar spune: “N-am nevoie de educaţie, voi acţiona după cum îmi dictează raţiunea şi inteligenţa şi astfel voi atinge desăvârşirea”, sau ca şi cum un orb ar spune:”Nu am nevoie de vedere fiindcă există mulţi orbi care trăiesc aşa fără dificultate”.

Este clar şi evident că omul are nevoie de un învăţător, iar acesta trebuie să fie desăvârşit în toate privinţele şi mai nobil decât oricare alt om. Căci dacă ar fi asemenea celorlalţi oameni, nu le-ar mai fi învăţător, cu atât mai mult cu cât trebuie să fie în acelaşi timp educatorul lor material, uman şi spiritual. Cu alte cuvinte, el trebuie să înveţe oamenii să-şi organizeze viaţa materială şi să întemeieze o ordine socială care să permită cooperarea, într-ajutorarea, astfel încât, în orice situaţie dificilă, problemele materiale să poată fi organizate şi reglementate. Totodată el trebuie să pună bazele educaţiei umane, adică trebuie să educe inteligenţa şi gândirea până la dezvoltarea lor completă, pentru ca ştiinţa şi cunoaşterea să progreseze descoperind realitatea lucrurilor, misterele fiinţei şi esenţa existenţei; pentru ca zi de zi învăţământul, invenţiile şi instituţiile să progreseze şi, pornind de la date accesibile simţurilor, să se tragă concluzii referitoare la lumea intelectului.

De asemenea el trebuie să împărtăşească educaţia spirituală pentru a ajuta inteligenţa şi înţelegerea să pătrundă în lumea metafizică, să dobândească binefacerea adierii sacre a Sfântului Duh şi să comunice cu Oştirile cereşti. El trebuie să educe realitatea umană astfel încât aceasta să devină centrul apariţiei divine în asemenea măsură încât atributele şi numele lui Dumnezeu să strălucească în oglinda care este realitatea umană, împlinindu-se prin aceasta

versetul: “Să facem om după chipul Nostru şi după asemănarea Noastră”.

Este clar că nici o putere umană nu este capabilă să joace un rol atât de grandios şi că singură, raţiunea nu-şi poate asuma responsabilitatea unei asemenea misiuni. Cum ar putea un om singur, fără vreun ajutor, fără sprijin, să pună temeliile unui edificiu atât de măreţ? Pentru împlinirea unei asemenea misiuni este necesar sprijinul puterilor spirituale divine. Un singur Suflet Sfânt este cel care dă viaţă întregii omeniri, preschimbă înfăţişarea globului pământesc, antrenează progresul inteligenţei, învie sufletele, pune bazele unei vieţi noi, reîntemeiază şi organizează lumea, unifică naţiunile şi religiile sub umbra aceluiaşi stindard, mântuieşte omul de imperfecţiuni şi vicii şi îi insuflă dorinţa şi nevoia de a atinge desăvîrşire naturală şi dobîndită. Cu siguranţă numai o putere divină poate împlini o asemenea magnifică sarcină. Cu dreptate să judecăm aceasta, căci aici este vorba de însăşi dreptatea.

Cauza pe care nici un guvern şi nici un popor din lume, cu toată forţa şi armatele lor, nu o pot susţine şi răspândi, un Suflet Sfânt o impune fără nici un ajutor! Stă aceasta în puterea omului? Nu, pentru numele lui Dumnezeu! De exemplu, Hristos singur a ridicat stindardul păcii şi al dreptăţii, lucru pe care toate guvernele victorioase cu armatele lor nu îl pot face. Gândiţi-vă la soarta atâtor popoare şi imperii: Imperiul Roman, Franţa, Germania, Rusia, Anglia, etc – toate au fost strânse laolaltă în acelaşi cort, cu alte cuvinte venirea lui Hristos a unit aceste diferite naţiuni în asemenea măsură încât, sub influenţa creştinismului, unele dintre ele şi-au sacrificat reciproc vieţile şi bunurile. După epoca lui Constantin cel Mare, figură centrală a creştinătăţii, între ele s-a ivit dezbinarea. Ceea ce vrem să subliniem este că, deşi Hristos a unit aceste popoare, după o vreme guvernele lor au creat disensiuni între ele. Hristos a susţinut o cauză pe care toţi regii pământului n-au putut-o menţine şi apăra. Hristos a unit religii diverse şi a schimbat vechile obiceiuri. Ce mari deosebiri existau între romani, greci, sirieni, egipteni, fenicieni, israeliţi şi alte popoare europene! Hristos a şters aceste deosebiri şi a adus dragostea acestor comunităţi. Misiunea lui Hristos a fost împlinită, chiar dacă mai târziu guvernele au distrus această unitate.

Aşadar, Învăţătorul Universal trebuie să fie în acelaşi timp un educator cu aspect fizic uman şi spiritual. Pentru a deţine rangul de Învăţător Divin el trebuie să posede o putere supranaturală. Fără o asemenea putere sfântă El nu va fi capabil să educe căci, fiind imperfect, cum ar putea oferi o educaţie desăvârşită? Fiind ignorant, cum ar putea oferi altora înţelepciune? Fiind nedrept, cum ar fi putut să-i înveţe pe alţii ce este dreptatea? Fiind de esenţă pământească, cum i-ar fi putut înălţa pe alţii la darurile cereşti?

Acum să judecăm cu dreptate: Manifestările lui Divine au avut sau nu aceste virtuţi şi desăvârşiri? Dacă nu le-au avut înseamnă că nu au fost adevăraţi Educatori. Iată ce vom încerca să demonstrăm cu argumente raţionale celor dotaţi cu judecată, calităţile autentic profetice ale lui Moise, Hristos şi ale altor Manifestări Divine. Dovezile pe care le vom aduce sunt bazate pe raţiune şi nu pe tradiţie. Am arătat mai întâi, cu argumente logice, că lumea existenţei are neapărată nevoie de un Învăţător care să educe în virtutea unei puteri divine. Fără îndoială că această putere sfântă este revelaţia divină, aflată mai presus de puterile omeneşti şi că prin ea trebuie educată omenirea.

4
AVRAAM

UNUL dintre cei mai înzestraţi cu o astfel de putere şi asistat de ea a fost Avraam. Dovada în acest sens este că El s-a născut în Mesopotamia, într-o familie ce nu cunoştea Unicitatea lui Dumnezeu. El s-a împotrivit propriului Său popor, rudelor Sale şi propriei familii, renegându-le zeii. Singur, fără vreun sprijin, El s-a opus unui trib puternic, lucru care nu a fost deloc uşor. A fost ca şi cum cineva s-ar adresa astăzi unui popor creştin ce crede în învăţăturile Bibliei şi L-ar renega pe Hristos sau ca şi cum cineva ar profera, Doamne fereşte, blasfemii la adresa lui Hristos la Vatican.

Oamenii respectivi nu credeau într-un singur Dumnezeu, ei aveau o credinţă politeistă, atribuind fiecărui zeu puterea de a face miracole. De aceea toţi s-au ridicat împotriva Lui, cu excepţia lui Lot, fiul fratelui Său şi a altor câţiva oameni neînsemnaţi. În cele din urmă, aruncat în cea mai adâncă nefericire datorită potrivniciei vrăjmaşilor Săi, Avraam a fost obligat să-şi părăsească pământul natal. De fapt a fost izgonit pentru a-L zdrobi şi pentru a I se pierde urma.

Avraam a ajuns apoi în Ţara Sfântă. Duşmanii Lui au crezut că exilul Îl va distruge, Îl va nimici, căci părea imposibil ca un om izgonit din patria sa, lipsit de orice drepturi şi oprimat de toţi – fie el chiar şi rege – să scape cu viaţă. Dar Avraam a rezistat cu o admirabilă tărie, iar Dumnezeu I-a transformat exilul în cinstire veşnică – pentru că El a impus Unicitatea lui Dumnezeu în plină epocă politeistă. Exilul Său s-a transformat în motiv de înălţare pentru urmaşii lui Avraam, cărora le-a fost dată Ţara Sfântă. Astfel învăţăturile lui Avraam s-au răspândit în cele patru zări; printre descendenţii Lui au apărut un Iacob şi un Iosif, care a ajuns guvernator în Egipt. În urma exilului Său au apărut Moise şi o fiinţă precum Hristos, de asemenea Hagar, care l-a născut pe Ismael din care se trage Mohamed. Urmaşii lui Avraam au fost şi Báb şi toţi profeţii israeliţi şi linia lor va continua mereu. În concluzie, datorită exilului lui Avraam întreaga Europă şi cea mai mare parte din Asia au ajuns sub umbrela protectoare a Dumnezeului lui Israel. Iată ce putere a fost aceea care a dat putinţă unui biet fugar să întemeieze o asemenea familie şi credinţă şi să impună asemenea învăţături. Poate spune cineva că toate acestea s-ar fi petrecut din pură întâmplare? Să judecăm drept: a fost sau nu acest om un adevărat Învăţător?

Dacă exilul lui Avraam de la Ur la Aleppo în Siria a avut astfel de consecinţe, gândiţi-vă ce efect va avea exilul lui Bahá’u’lláh în repetatele Sale peregrinări de la Teheran la Bagdad, de acolo la Constantinopol, Rumelia şi Ţara Sfântă.

Înţelegeţi acum ce Învăţător desăvârşit a fost Avraam!

5
MOISE

MULT timp Moise a fost păstor în pustiu. Privit superficial, El era un om crescut într-o casă tiranică, iar oamenii ştiau despre El că ar fi comis o crimă, devenind apoi păstor. Era urât şi detestat de cei aflaţi la putere ca şi de poporul Faraonului.

Un astfel de om a eliberat din robie un mare popor, l-a făcut fericit, l-a scos din Egipt şi l-a dus în Ţara Sfântă.

Acest popor a fost înălţat, din abisul decăderii, pe culmile slavei. Erau robi şi au devenit liberi. Erau cei mai neştiutori dintre oameni şi au ajuns cei mai înţelepţi. Datorită instituţiilor pe care le-a fondat Moise, ei s-au ridicat la un rang demn de laudă între toate popoarele, ducându-li-se vestea în toate ţările în asemenea măsură încât, în ţinuturile învecinate, dacă voiai să lauzi pe cineva, era de ajuns să spui: “Sigur este israelit”. Moise a stabilit legi şi reguli, iar acestea au însufleţit poporul lui Israel şi l-au condus spre cel mai înalt grad de civilizaţie existent în acele vremuri.

Progresul lor era într-atât de mare încât filozofii greci veneau să obţină cunoştinţe de la învăţaţii israeliţi. Aşa a fost Socrate, care a vizitat Siria luând de la copiii lui Israel învăţătura despre Unicitatea lui Dumnezeu şi despre nemurirea sufletului, pe care a susţinut-o la întoarcerea sa în Grecia. Mai târziu grecii s-au ridicat împotrivă-i, l-au acuzat de necredinţă, l-au convocat în faţa Areopagului şi l-au condamnat la moarte prin otrăvire.

Se pune întrebarea: Cum a putut un om care era bâlbâit, care crescuse în casa Faraonului, care era cunoscut ca ucigaş şi împins fiind de frică trăise ascuns mult timp ca păstor, cum a putut deci, un asemenea om să întemeieze o Cauză atât de măreaţă, pe când cei mai înţelepţi filozofi ai pământului n-au reuşit să exercite nici a mia parte din influenţa Sa? Iată într-adevăr un miracol!

Un om bâlbâit care nici măcar nu putea vorbi corect, a reuşit să impună o Cauză atât de magnifică! Fără sprijinul puterii divine, n-ar fi reuşit niciodată să înfăptuiască această operă măreaţă. Faptele vorbesc de la sine. Filozofii materialişti, gânditorii eleni, marii bărbaţi ai Romei au ajuns vestiţi în lume, dar fiecare numai într-un domeniu restâns al cunoaşterii. Galen şi Hipocrate au fost medici vestiţi, Aristotel - logician şi dialectician, Platon – teolog şi moralist. Cum se face atunci că un simplu păstor a putut dobândi toate aceste cunoştinţe? Fără îndoială a fost sprijinit de o forţă omnipotentă.

Gândeşte-te prin câte încercări grele trec oamenii. Pentru a preveni un act de cruzime, Moise a ucis un egiptean, ducându-i-se vestea de ucigaş, mai ales pentru că cel ucis aparţinea poporului stăpânitor. A trebuit deci să fugă şi abia după aceea a fost ridicat la rang de Profet.

În ciuda renumelui Său nefast, ce minunat a fost călăuzit de puteri supranaturale în întemeierea marilor Lui instituţii şi legi!

6
HRISTOS

DUPĂ El a venit Hristos care a spus:”M-am născut din Sfântul Duh.” Deşi azi este uşor pentru creştini să creadă în această afirmaţie, în acele vremuri era, dimpotrivă, foarte greu. Portivit Evangheliei, fariseii au spus: “Au nu este acesta Iisus, fiul lui Iosif şi nu ştim noi pe tatăl Său şi pe mama Sa? Cum spune El acum: M-am coborât din cer? ”

Pe scurt, acest Om, ce părea tuturor neînsemant, a dobândit asemenea putere încât a năruit o religie ce dura de cincisprezece secole, şi a făcut aceasta într-un timp când cea mai mică îndepărtare de la ea implica un pericol de moarte pentru cel ce o înfăptuia. Mai mult, în timpul lui Hristos moravurile întregii lumi şi mai ales a israeliţilor, decăzuseră complet, iar Israelul se afla într-o stare de maximă degradare, mizerie şi robie. O dată israeliţii au fost luaţi în captivitate de caldeeni şi persani, altă dată îi înrobiră asirienii, devenind apoi supuşii şi vasalii grecilor şi, în cele din urmă, au ajuns să fie stăpâniţi de romani.

Acest tânăr, Hristos, cu ajutorul forţelor supranaturale, a abrogat vechea lege Mozaică, a reformat moravurile şi a pus din nou temeliile slavei eterne pentru israeliţi. El a adus omenirii vestea cea bună a păcii universale şi a răspândit în lume învăţături care nu se adresau doar lui Israel, ci priveau fericirea întregii omeniri.

Primii care au încercat să-L suprime au fost chiar israeliţii, propriul Său neam. În aparenţă L-au înfrânt şi L-au adus la cea mai cumplită neputinţă – la sfârşit L-au încoronat cu o cunună de spini şi L-au răstignit. Dar, în ciuda aparentei Sale înfrângeri şi suferinţe, Hristos a proclamat :”Acest Soare îşi va trimite lumina strălucitoare, harul Meu va cuprinde lumea, iar duşmanii Mei vor fi învinşi”. Şi aşa a fost precum El a spus, căci toţi regii pământului nu I-au putut sta împotrivă. Toate orânduirile au fost răsturnate, în timp ce stindardul Celui Prigonit s-a înălţat deasupra orizontului.

Dar aceasta contrazice toate legile omeneşti. Devine astfel limpede că această Fiinţă Slăvită a fost un Adevărat Învăţător al omenirii şi că a fost sprijinit şi confirmat de puterea divină.

7
MAHOMED

AJUNGEM acum la Mahomed. Americanii şi europenii au auzit o seamă de istorii despre Profet, pe care le-au crezut a fi adevărate, deşi cei care le povesteau erau fie neştiutori, fie în contradicţie unii cu alţii. Majoritatea erau feţe bisericeşti, alţii nu erau decât musulmani ignoranţi care propagau o tradiţie nefondată, crezând, în ignoranţa lor, că astfel îi aduc laude lui Mahomed.

Astfel, unii musulmani întunecaţi la minte şi-au focalizat laudele asupra poligamiei Lui, socotind-o un lucru minunat, un miracol. Majoritatea istoricilor europeni îşi fondează relatările pe istoriile acestor ignoranţi.

De exemplu, un om lipsit de judecată i-a spus unui preot că adevărata dovadă a măreţiei este curajul în luptă şi vărsarea de sânge şi că odată, pe câmpul de bătălie, un discipol al lui Mohamed a tăiat capetele a o sută de oameni. Aceasta l-a condus pe preot la concluzia greşită că a ucide este considerat a fi o cale de a-ţi dovedi credinţa faţă de Mohamed. Asta este pură închipuire. Din contră, expediţiile militare ale lui Mohamed au fost întotdeauna defensive, dovadă că, la Mecca, timp de treisprezece ani, El şi adepţii Săi au suferit cele mai crunte persecuţii. În această perioadă ei erau ţinta săgeţilor urii: unii dintre ei au fost ucişi şi averile lor confiscate, alţii au luat calea exilului. Mohamed însuşi, amarnic persecutat de Qurayşiţi, când aceştia au hotărât în cele din urmă să-L ucidă, a trebuit să fugă în toiul nopţii la Medina. Dar nici atunci prigonitorii Săi nu au renunţat, ci L-au urmărit la Medina, iar pe discipolii Lui până în Abisinia.

Acele triburi arabe erau atât de sălbatice şi barbare încât, în comparaţie cu ele, sălbaticii africani şi ameridieni par a fi la fel de civilizaţi ca Platon. Indienii sălbatici americani nu-şi îngropau de vii copiii, aşa cum făceau arabii cu fiicele lor, mândrindu-se cu această faptă şi considerând-o demnă de laudă. De aceea mulţi bărbaţi îşi ameninţau soţiile cu moartea dacă vor naşte o fată. Chiar şi în zilele noastre arabii se tem de a avea fiice. În plus, un bărbat avea dreptul la o mie de neveste, majoritatea dintre ei având peste zece. În cazul în care tribul său era înfrânt într-un război, învingătorul lua în cativitate femeile şi copiii tribului învins,

tratându-i ca pe nişte sclavi.

Când murea un bărbat care avea zece neveste, fii acestuia se grăbeau să pună stăpânire pe femei. Era de ajuns ca unul dintre fii decedatului să-şi arunce mantia peste capul uneia dintre soţiile tatălui său şi să proclame: “Această femeie îmi aparţine de drept”, pentru ca nefericita să-i devină sclavă. Apoi el avea dreptul să o trateze oricum, să o omoare, să o întemniţeze, să o bată, să o înjure sau să o tortureze până ce moartea o izbăvea. Conform moravurilor arabe, el îi era stăpân absolut. E limpede câtă ură, gelozie şi duşmănie trebuie să fi existat între femeile şi copiii dintr-o casă, este deci inutil să insistăm asupra acestui subiect. Gândeşte-te deci la soarta cumplită a acestor femei nenorocite! În plus, aceste triburi arabe îşi procurau mijloacele de trai prin furt şi jaf, erau deci permanent angajate în conflicte şi lupte, ucigându-se unii pe alţii, jefuindu-şi reciproc proprietăţile, luând prizonieri femeile şi copiii şi apoi vânzându-i ca sclavi. Adesea copiii vreunui prinţ, care trăiseră în lux şi bunăstare, s-au trezit peste noapte simpli captivi sărăciţi şi acoperiţi de ruşine. Ieri prinţi, astăzi prizonieri, ieri nobile doamne, astăzi sclave.

Mohamed a adus Revelaţia Divină în mijlocul acestor triburi, iar după ce a suferit treisprezece ani de persecuţii din partea lor, s-a refugiat la Medina. Totuşi asuprirea n-a încetat, arabii s-au unit pentru a-i extermina, pe El şi pe toţi discipolii Săi. Iată situaţia care L-a determinat să pornească la război. Acesta este adevărul: nu suntem fanatici şi nu vrem să-L apărăm, suntem însă drepţi şi spunem ce este drept. Priveşte lucrurile prin prisma dreptăţii. Dacă Hristos însuşi s-ar fi aflat printre asemenea triburi barbare, îndurând cu tenacitate atât El cât şi discipolii Săi, vreme de treisprezece ani toate atrocităţile lor, pentru ca, în cele din urmă, să fugă din patria natală şi dacă în ciuda acestor fapte aceste triburi nelegiuite ar fi continuat să-L prigonească, să-I ucidă adepţii, să le jefuiască proprietăţile, să le ia în captivitate femeile şi copiii – cum s-ar fi purtat oare Hristos însuşi cu ei? Dacă actele de opresiune ar fi fost îndreptate doar împotriva Lui, i-ar fi iertat şi iertarea ar fi fost demnă de toată lauda. Dar dacă ar fi văzut că aceşti ucigaşi cruzi şi sângeroşi vor să omoare, să jefuiască, să lovească pe toţi cei oprimaţi, să ia în captivitate femeile şi copiii, cu siguranţă i-ar fi apărat şi s-ar fi ridicat împotriva tiranilor. Atunci ce este rău în acţiunile lui Mohamed? Faptul că nu i-a lăsat pradă barbarilor pe toţi adepţii Lui şi familiile acestora? Adevărata blândeţe a fost, în această situaţie, să lecuiască setea de sânge a acelor triburi, adevărata milă – să le pună stavilă. Ei erau precum un om ce ţine în mână o cupă cu otravă şi, când să o bea, apare un prieten, sparge cupa şi îl salvează. Dacă s-ar fi aflat în împrejurări asemănătoare, Hristos i-ar fi eliberat cu siguranţă, cu ajutorul unor forţe puternice, pe bărbaţii, femeile şi copiii căzuţi în ghearele acelor lupi sîngeroşi.

Mohamed nu a putut lupta niciodată împotriva creştinilor ci, dimpotrivă, i-a tratat cu generozitate şi le-a respectat libertatea. Comunitatea de creştini care trăia la Najrán se afla sub protecţia şi în grija Lui. Mohamed a spus: “Dacă cineva le încalcă drepturile, Eu însumi îi voi fi duşman şi îl voi acuza în faţa Domnului ”. În edictele pe care le-a promulgat, se afirmă cu claritate că viaţa, proprietatea şi onoarea creştinilor şi a evreilor beneficiază de protecţia divină, iar dacă un musulman se căsătorea cu o femeie creştină, acesta nu trebuia să o împiedice să meargă la biserică şi nici să o oblige să poarte văl pe faţă. Iar la moartea femeii, rămăşiţele ei pământeşti trebuiau date în grija clerului creştin. Când creştinii doreau să ridice o biserică, Islamul trebuia să-i ajute. În caz de război al Islamului cu duşmanii săi, creştinii erau scutiţi de obligaţia de a lupta. Puteau să o facă însă din proprie voinţă, deoarece se aflau sub protecţia Islamului. Ca o compensaţie pentru această imunitate, li se cerea anual o mică sumă de bani. Există şapte edicte detaliate în acest sens, ale căror copii se păstrează încă la Ierusalim. Acesta este un fapt stabilit, nu se bazează doar pe afirmaţiile Mele. Edictul celui de-al doilea calif există şi acum la Patriarhia Ortodoxă din Ierusalim, aşa că în aceste privinţe nu se pot naşte îndoieli2.

Cu toate acestea, după un timp, datorită încălcării acestor principii de către musulmani, dar şi de către creştini, între ei s-a ivit ura şi duşmănia. Dar, în afara acestui fapt, toate relatările musulmanilor şi ale creştinilor sau ale altora, sunt simple născociri, izvorâte din fanatism, ignoranţă sau ură pătimaşă.

De pildă, musulmanii povestesc că Mohamed a despicat luna şi ea a căzut pe muntele de la Mecca; mai mult, ei cred că luna este un obiect atât de mic încât Mohamed l-a putut rupe în două părţi, aruncându-le apoi pe fiecare pe câte un munte.

Astfel de istorii sunt pur şi simplu o dovadă de fanatism. De asemenea, obiceiurile şi întâmplările pe care le relatează clerul şi pe care le condamnă sunt fie exagerări, fie poveşti total lipsite de temei.

Pe scurt, Mohamed a apărut în deşertul Hijáz din Peninsula Arabică, o pustietate sălbatică de nisipuri, stearpă şi nelocuită. Unele zone, precum Mecca şi Medina, sunt extrem de fierbinţi; oamenii locului sunt nomazi, cu un mod de viaţă specific deşertului, lipsit de orice fel de cunoştinţe şi de posibilitatea de educaţie. Mohamed însuşi era analfabet, iar Coranul a fost notat la început pe oasele omoplaţilor de oaie sau pe frunze de palmier. Aceste detalii ne arată starea în care trăia poporul la care a fost trimis Mohamed. Prima întrebare pe care a pus-o Mohamad oamenilor a fost: „De ce nu acceptaţi Pentateuhul şi Evanghelia şi de ce nu credeţi în Hristos şi Moise?” Neştiind prea bine cum să răspundă, ei au întrebat: „Strămoşii noştri nu credeau în Pentateuh şi Evanghelie, explică-ne de ce?” Şi El a replicat: ”S-au înşelat, iar voi ar trebui să-i renegaţi pe toţi cei care nu cred în Pentateuh şi Evanghelie, fie aceştia chiar părinţii sau strămoşii voştri.”

Într-un asemenea ţinut şi printre asemenea triburi barbare, un om neştiutor de carte a creat o Scriere în care, într-un stil fluent şi convingător, a explicat atributele şi desăvârşirile divine, calităţile profetice ale Solilor lui Dumnezeu, legile divine şi unele fapte ştiinţifice.

Ştii că înainte de observaţiile epocii moderne, adică din primele secole ale erei noastre până în secolul al XV-lea, toţi matematicienii din lume erau de acord că pământul este centrul universului, iar soarele se mişcă în jurul lui. Un astronom vestit, care era protagonistul noii teorii, a descoperit apoi faptul că pământul este cel care se roteşte în jurul soarelui iar acesta este nemişcat. Până la el toţi astronomii şi filozofii din lume credeau în sistemul ptolemeic, iar oricine se îndoia de aceasta era considerat un ignorant. Sistemul ptolemeic era universal acceptat, cu toate că Pitagora şi chiar Platon, în ultima parte a vieţii sale, susţinuseră ipoteza că mişcarea anuală a soarelui pe cerul zodiacal nu provenea în realitate de la soare ci de la mişcarea pământului în jurul soarelui: această teorie fusese însă cu totul dată uitării. Şi totuşi, în Coran găsim câteva versete ce contrazic sistemul ptolemeic. Unul dintre ele este: “Soarele se mişcă într-un punct fix”…, ceea ce semnifică atât imobilitatea, cât şi rotaţia în jurul axei sale. Celălalt verset este: „Fiecare stea se mişcă în propriul ei cer”. Se explică astfel mişcarea soarelui, a lunii, a pământului şi a altor corpuri cereşti. În epoca în care a apărut Coranul, toţi matematicienii au ridiculizat aceste afirmaţii, atribuindu-le ignoranţei. Chiar învăţaţii Islamului au fost nevoiţi să le respingă, văzând că sunt contrare sistemului ptolemeic.

Abia după secolul al XV-lea e.n., cu aproape nouă secole după Mohamed, un vestit astronom a făcut noi şi importante descoperiri cu ajutorul unui telescop pe care îl construise el însuşi. Acestea au fost: rotaţia pământului, poziţia fixă a soarelui şi rotaţia în jurul axei sale. S-a dovedit atunci că sistemul ptolemeic era greşit, în timp ce versetele din Coran corespundeau realităţii.

Pe scurt, multe popoare orientale au evoluat timp de treisprezece secole în umbra religiei lui Mohamed. În Evul Mediu, când Europa se afla în abisurile barbariei, popoarele arabe întreceau toate naţiunile în învăţătură, în arte, matematică, nivel de civilizaţie, ştiinţă a guvernării şi altele. Luminatorul şi Educatorul acestor triburi arabe diferite este neştiutorul de carte Mohamed. A fost sau nu acest Om ilustru un adevărat Educator? Să judecăm cu dreptate.

8
BÁB

CÂT despre Báb – fie-Mi sufletul jertfit pentru El! – încă din tinereţe, de când abia intrase în cel de-al douăzeci şi cincilea an al binecuvântatei Sale vieţi, El s-a ridicat spre a-şi proclama Cauza. Este un fapt universal recunoscut de către shí’íţi că El n-a studiat în nici o şcoală şi cu nici un profesor. Toţi locuitorii din Shíraz aduc mărturie despre aceasta. Şi totuşi, la un moment dat, El a apărut în faţa poporului înzestrat cu cea mai adâncă erudiţie. Deşi era un simplu neguţător, îi punea în dificultate pe toţi ’ulamá persani2. Singur, într-un mod care sfidează cea mai îndrăzneaţă imaginaţie, El a susţinut Cauza printre persani, care sunt renumiţi pentru fanatismul lor religios. Acest Om ilustru s-a ridicat cu asemenea forţă, încât a zguduit din temelii religia, morala, obiceiurile şi tradiţiile persane, impunând reguli şi legi noi, precum şi o nouă religie. Deşi marii demnitari, aproape tot clerul şi personalităţile publice s-au coalizat spre a-L distruge şi anihila, El singur le-a ţinut piept şi a zdruncinat totul în Persia.

Mulţi ’ulamá şi mulţi demnitari, ca de altfel şi mulţi alţi oameni I s-au alăturat atunci, jertfindu-şi cu bucurie viaţa pentru Cauza Sa, grăbindu-se fără teamă spre martiriu. Forţele de guvernământ, naţiunea, învăţaţii în religie, precum şi alte mari personalităţi, toţi au încercat să-I stingă lumina, dar nu au reuşit. În cele din urmă, luna Sa a răsărit, steaua Lui a prins strălucire, temeliile puse de El s-au consolidat, iar zorile Sale au apărut în toată splendoarea. El a împărtăşit învăţătura divină celor mulţi şi neluminaţi, realizând astfel o schimbare spectaculoasă a gândirii, moravurilor, tradiţiilor şi a modului de viaţă ale persanilor. El a adus vestea cea bună a manifestării Soarelui lui Bahá şi a pregătit credinţa discipolilor Săi.

Apariţia unor asemenea semne minunate şi efecte grandioase asupra mentalităţii oamenilor, ca şi asupra ideilor dominante, aşezarea temeliilor progresului, organizarea principiilor succesului şi prosperităţii de către un tânăr neguţător constituie cea mai grăitoare dovadă că El a fost un Învăţător desăvârşit. Un om cu dreaptă judecată nu va ezita niciodată să creadă aceasta.

9
BAHÁ’U’LLÁH

BAHÁ’U’LLÁH a apărut într-o vreme în care Imperiul Persan era cufundat în obscurantism, ignoranţă şi fanatism orb.

În lucrările istorice europene se găsesc, fără îndoială, relatări detaliate despre morala, obiceiurile şi ideile persanilor din ultimele secole. De aceea ar fi inutil să le repetăm. Pe scurt, vom spune doar că Persia decăzuse într-atât încât călătorii străini deplângeau profund că o ţară cu un trecut atât de glorios şi cu un grad de civilizaţie atât de înalt, ajunsese acum într-o asemenea stare de descompunere, ruină şi dezorientare, iar poporul persan îşi pierduse demnitatea.

Atunci a apărut Bahá’u’lláh. Tatăl Său făcea parte dintre viziri, nu dintre ’ulamá. După cum se ştie în Persia, El nu a studiat în nici o şcoală şi nici nu a stat în compania unor ’ulamá sau învăţaţi. Prima parte a vieţii Şi-a petrecut-o în cea mai mare bucurie. Tovarăşii şi prietenii Săi erau persani de rang înalt, dar nu învăţaţi.

De îndată ce S-a manifestat Báb, Bahá’u’lláh a spus: „Acest Om preamărit este Stăpânul celor drepţi, aşa că toţi trebuie să creadă în El ”. Apoi s-a ridicat în sprijinul lui Báb, aducând multe dovezi şi mărturii neîndoielnice în susţinerea adevărului Acestuia, în ciuda faptului că ‘ulamá religiei oficiale obligaseră guvernul persan să I se opună, ordonând chiar şi masacrarea, jefuirea, persecutarea şi exilarea discipolilor Lui.

În toate provinciile, convertiţii erau ucişi, arşi pe rug, jefuiţi, nefiind iertaţi nici măcar copiii sau femeile. În ciuda acestor fapte, Bahá’u’lláh s-a ridicat şi a proclamat cuvântul lui Báb cu cea mai mare fermitate şi energie. Nu s-a ascuns niciodată, ci Şi-a înfruntat deschis duşmanii. El aducea mereu noi şi noi dovezi, fiind de aceea recunoscut ca Vestitor al Cuvântului Divin. În multe împrejurări a îndurat cele mai grele suferinţe, înfruntând mereu riscul de a fi martirizat.

A fost pus în lanţuri şi întemniţat într-o închisoare subterană. Marea Lui moştenire şi toate proprietăţile I-au fost jefuite şi confiscate. A fost de patru ori exilat şi nu şi-a găsit odihna decât în „Închisoarea Cea mai Mare”.

Cu toate acestea nu a încetat niciodată să susţină măreţia Cauzei lui Dumnezeu. El a dat dovadă de asemenea virtuţi, cunoştinţe şi desăvârşire încât toţi persanii Îl priveau ca pe o minune. Şi aceasta într-o asemenea măsură încât la Teheran, Bagdad, Constantinopol, Rumelia sau chiar la ‘Akká, orice învăţat sau om de ştiinţă care I se înfăţişa, indiferent dacă Îi era prieten sau duşman, primea întotdeauna răspunsuri complete şi convingătoare la orice întrebări ar fi pus. Toţi recunoşteau fără ezitare că El este unic şi suprem în desăvârşire.

Se întâmpla adesea ca în Bagdad să aibă loc o binecuvântată întâlnire a unor ‘ulamá musulmani cu rabini evrei, cu creştini şi învăţaţi europeni laici. Fiecare propunea câte un subiect de discuţie şi, deşi fiecare avea un grad de cultură diferit, toţi primeau răspunsuri convingătoare şi plecau mulţumiţi. Chiar şi ‘ulamá persani de la Karbila şi Najaf au ales un înţelept pe care l-au trimis la El. Numele acestui înţelept era Mullá Hasan ‘Amú. El s-a prezentat în faţa lui Bahá’u’lláh şi I-a trimis întrebările de la ‘ulamá, iar Bahá’u’lláh a răspuns la toate. Atunci Hasan ‘Amú a spus: “’ulamá recunosc fără ezitare şi depun mărturie despre ştiinţa şi virtutea lui Bahá’u’lláh, convinşi cu toţii că El nu are egal în ce priveşte învăţătura. Ştim de asemenea că tot ceea ce cunoaşte nu provine din studiu sau educaţie. Şi totuşi ’ulamá nu se mulţumesc cu aceasta: ei recunosc adevărul misiunii Sale doar pe baza înţelepciunii şi a caracterului Său nepătat. De aceea, Îi cerem să facă o minune pentru a ne convinge şi a ne linişti cugetul”.

Bahá’u’lláh a replicat astfel: “Accept această cerere, deşi nu aveţi dreptul s-o faceţi, căci se cuvine ca Dumnezeu să supună creaturile Sale la încercări, iar nu acestea pe Dumnezeu. Dar Cauza lui Dumnezeu nu este o piesă de teatru care să se joace oricând şi căreia îi poţi cere în orice zi un nou divertisment. Dacă ar fi aşa, Cauza lui Dumnezeu n-ar fi decât un joc de copii. De aceea ‘ulamá trebuie să ţină un sfat şi, de comun acord, să aleagă un anume miracol şi să promită în scris că, după înfăptuirea acelui miracol nu se vor mai îndoi de Mine şi că vor recunoaşte adevărul Cauzei Mele. Apoi, să pecetluiască înscrisul şi să Mi-l aducă. Şi iată condiţia Mea: dacă înfăptuiesc miracolul, să nu mai rămână nici urmă de îndoială din partea lor. Iar dacă nu, să Mă condamne pentru impostură.”

Învăţatul Hasan ‘Amú s-a ridicat spunând: “Nu mai e nimic de adăugat”, apoi, sărutând genunchiul Celui Binecuvântat deşi nu credea în El, a plecat. I-a adunat după aceasta pe ‘ulamá şi le-a transmis mesajul sacru. Ei s-au sfătuit astfel: “Acest om este un vrăjitor, poate că va reuşi să facă vreo vrăjitorie şi atunci noi nu vom mai putea spune nimic”. Pornind de la acest raţionament, s-au hotărât să nu mai dea curs experienţei.

Hasan ‘Amú a relatat această întâmplare la multe întruniri. După ce a părăsit Karbilá a mers la Kirmánsháh şi la Teheran povestind-o cu toate detaliile şi punând accent pe teama manifestată de ‘ulmá.

Iată deci că până şi adversarii Lui din Orient îi recunoşteau măreţia, ştiinţa şi virtutea şi, deşi erau inamicii Săi, ei Îl numeau întotdeauna “vestitul Bahá’u’lláh” .

Atunci când marea Sa lumină a răsărit deasupra Persiei, toţi oamenii, fie ei demnitari, ‘ulamá ori din alte clase sociale, s-au ridicat împotrivă-I, urmărindu-L cu ură şi afirmând că “vrea să submineze şi să distrugă religia, legile, naţiunea, imperiul însuşi”. La fel se spunea şi despre Hristos. Singur şi fără nici un sprijin Bahá’u’lláh le-a ţinut piept tuturor, fără a arăta vreodată nici cea mai mică slăbiciune. În cele din urmă au spus: “Atâta vreme cât omul acesta se află în Persia, nu vom avea linişte şi pace. Trebuie neapărat să-L surghiunim pentru ca Persia să-şi recapete liniştea”.

Mai întâi au folosit forţa pentru a-L obliga să ceară El însuşi plecarea din Persia, crezând că astfel lumina adevărului Său se va stinge - rezultatul a fost însă opus. Cauza a câştigat în măreţie, flacăra ei s-a aprins şi mai tare. La început s-a răspândit doar în Persia, dar exilul lui Bahá’u’lláh a purtat-o spre nenumărate alte meleaguri.

Atunci duşmanii Lui au spus:”’Iráq-i-Arab nu este destul de departe de Persia: să-L trimitem într-o ţară şi mai îndepărtată”.

Guvernul persan L-a trimis atunci din Irak la Constantinopol. Nici de această dată evenimentul nu a dăunat Cauzei. Şi iarăşi au spus: “Constantinopolul este loc de trecere unde trăiesc numeroase neamuri şi popoare, iar printre acestea şi mulţi persani”. De aceea locul următor de exil a fost Rumelia, dar şi aici flacăra a devenit şi mai strălucitoare, Cauza s-a înălţat şi mai sus. În cele din urmă, autorităţile persane şi-au dat seama că “nicăieri nu putem scăpa de influenţa Lui, trebuie să-L trimitem undeva unde să fie redus la neputinţă, iar familia şi discipolii Săi să sufere cumplit”. Aşa că au ales închisoarea din ‘Akká, unde se aflau mai ales ucigaşii, hoţii şi tâlharii, trimiţându-L într-adevăr printre aceşti oameni. Însă puterea lui Dumnezeu s-a arătat încă odată: Cuvântul Său a continuat să răsune, dovedind mai convingător măreţia lui Bahá’u’lláh, căci acum, chiar din această închisoare şi mai presus de toate umilinţele, El a făcut ca Persia să evolueze spre o treaptă superioară. El a fost Cel care şi-a învins vrăjmaşii, arătându-le că nu se pot împotrivi Cauzei. Învăţăturile Sale Sfinte au pătruns în toate ţinuturile şi astfel Cauza s-a întărit.

Într-adevăr, în toată Persia duşmanii Lui I s-au împotrivit cu ură, întemniţându-L, lovindu-L şi ucigându-I credincioşii, dând foc la mii de aşezări şi distrugându-le până-n temelii, străduindu-se prin toate mijloacele să zdrobească şi să ucidă Cauza. Dar aceasta nu numai că nu a pierit, ci, dimpotrivă, chiar din temniţa de ucigaşi, tâlhari şi hoţi, Cauza Lui s-a consolidat. Învăţăturile Lui s-au răspândit şi în străinătate, iar îndemnurile Sale i-au întors spre Credinţă chiar şi pe unii dintre cei care nutriseră ură faţă de El. Până şi guvernul persan s-a trezit şi a regretat tot ce se întâmplase de fapt din vina unor ‘ulamá.

Când Bahá’u’lláh a ajuns în această închisoare din Ţara Sfântă, înţelepţii şi-au dat seama că se împlineau din nou veştile bune revelate de Dumnezeu prin gura Profeţilor, cu două-trei milenii înainte şi că Dumnezeu îşi ţinea promisiunea. Căci unora dintre Profeţi li se dezvăluise vestea cea bună că “Domnul Oştirilor se va arăta în Ţara Sfântă”. Toate promisiunile erau astfel îndeplinite. Este greu de imaginat de ce ar fi părăsit Bahá’u’lláh Persia pentru a-şi înălţa cortul în Ţara Sfântă dacă n-ar fi fost persecutat şi surghiunit de duşmanii Lui. Vrăjmaşii Săi sperau ca întemniţarea Lui să distrugă şi să anihileze Sfânta Cauză, dar în realitate chiar acea închisoare s-a dovedit a fi cel mai bun sprijin şi mijloc pentru promovarea ei. Renumele divin al lui Bahá’u’lláh a ajuns în toate zările, iar razele Soarelui Adevărului au luminat întreaga lume. Lăudat fie Domnul! Deşi era un deţinut, El şi-a făcut lăcaş pe Muntele Carmel şi circula pretutindeni cu un aer de înaltă maiestate. Oricine ajungea în apropierea Sa, prieten sau străin, spunea: “Acesta este un rege, nu un captiv”.

La sosirea în închisoare, Bahá’u’lláh i-a trimis o scrisoare lui Napoleon prin mijlocirea ambasadorului Franţei. Ideea de bază era: “Întrebaţi care Ne este vina şi de ce am fost aruncat în această temniţă.” Napoleon nu a răspuns. Atunci Bahá’u’lláh a trimis o a doua epistolă, care este inclusă în Súriy-i-Haykal. În rezumat, conţinutul era acesta: “Napoleon, deoarece n-ai dat ascultare cererii Mele şi n-ai răspuns la ea, în curând vei pierde orice putere şi vei fi zdrobit”. Epistola a fost trimisă prin poştă, prin grija lui Cesar Ketaphakou, lucru ştiut de toţi tovarăşii Săi de exil. Textul acestui avertisment a devenit cunoscut în întreaga Persie, deoarece în acel timp s-a răspândit Kitáb-i-Haykal, în care epistola era inclusă. Acestea se întâmplau în anul 1869 şi cum Súriy-i-Haykal circula atât în Persia cât şi în India, fiind la îndemâna tuturor credincioşilor, toţi aşteptau cu nerăbdare ce avea să se întâmple. La puţin timp, în 1870, a izbucnit războiul între Germania şi Franţa; deşi pe atunci nimeni nu se aştepta la o victorie a Germaniei, Napoleon a fost învins şi dezonorat – el s-a predat duşmanilor, toată gloria sa preschimbându-se în adâncă înjosire.

Tablete au fost trimise şi altor suverani, printre care şi epistola către Shahul Násiri’d-Dín. În ea Bahá’u’lláh spune: “Cheamă-Mă în faţa unei adunări de ‘ulamá şi cere dovezi şi argumente, pentru ca adevărul sau minciuna să iasă la lumină”. Shahul Násiri’d-Dín a trimis sfânta epistolă unor ’ulamá propunându-le să accepte această experienţă, dar ei n-au avut curajul. Atunci Shahul le-a cerut celor mai vestiţi şapte ’ulamá să alcătuiască un răspuns la epistolă. După un timp ei i-au înapoiat sfânta scrisoare spunând: „Acest om este un duşman al religiei şi al Shahului”. Maiestatea sa Shahul Persiei s-a mâniat, replicând: ”Aici este vorba de dovezi şi argumente, de adevăr şi falsitate, ce are aceasta de-a face cu duşmănia faţă de guvernământ? Vai! şi cât de mult îi respectăm pe aceşti ‘ulamá, care nu sunt în stare nici măcar să răspundă la o epistolă!“

Pe scurt, tot ceea ce stă scris în Tablete către Regi s-a împlinit. Dacă, începând din anul 1870, comparăm evenimentele cu înscrisul, vom vedea că totul s-a petrecut aşa cum era prezis; rămân doar câteva care urmează să se întâmple în viitor.

Astfel, chiar popoare străine şi diferite secte care nu credeau în El îi atribuiau lui Bahá’u’lláh multe calităţi minunate. Unii Îl credeau sfânt şi au scris chiar lucrări despre El. De pildă, Siyyid Dávúdí, un savant sunnit din Bagdad, a scris un scurt tratat relatând unele fapte supranaturale săvârşite de Bahá’u’lláh. Chiar şi astăzi există pretutindeni în Orient oameni care, deşi nu cred că este o Manifestare Divină, Îl consideră sfânt şi Îi atribuie unele miracole.

Într-un cuvânt, atât duşmanii cât şi adepţii Lui, ca de altfel şi cei care au fost primiţi în lăcaşul sfânt, au recunoscut şi au adus mărturie despre măreţia lui Bahá’u’lláh. Deşi nu credeau în El, erau totuşi nevoiţi să-I recunoască măreţia, deoarece de îndată ce pătrundeau în lăcaşul sfânt, prezenţa lui Bahá’u’lláh avea un efect atât de copleşitor asupra lor încât mulţi nu mai puteau rosti un cuvânt. De nenumărate ori s-a întâmplat ca unul dintre cei mai aprigi duşmani ai Lui să decidă, în gând: ’’Când voi ajunge în faţa Lui, voi spune cutare sau cutare lucru, Îl voi combate, voi aduce argumente…’’, iar apoi, ajungând în prezenţa Sa sfântă să fie uluit şi stânjenit şi să rămână fără grai.

Bahá’u’lláh nu a studiat niciodată limba arabă, nu a avut nici un dascăl şi nu a urmat nici o şcoală. Cu toate acestea, elocvenţa şi eleganţa binecuvântatelor Sale cuvântări şi a scrierilor Sale în limba arabă au trezit uimirea celor mai desăvârşiţi erudiţi arabi, toţi recunoscând că El este incomparabil şi fără egal.

Dacă citim atent textul Torei, observăm că niciodată Manifestările Divine nu au propus celor care le renegau: ’’ Alegeţi orice miracol doriţi şi Eu îl voi împlini şi Mă voi supune oricărei încercări vreţi.’’ Totuşi, Bahá’u’lláh s-a oferit, în epistola către Shah: ’’Adunaţi-i pe ‘ulamá şi chemaţi-Mă şi pe Mine şi voi aduce argumente pentru a dovedi adevărul.’’

Timp de cincizeci de ani Bahá’u’lláh şi-a înfruntat vrăjmaşii cu tăria unui munte. Toţi încercau să-L anihileze şi să-L distrugă, de mii de ori au voit să-L răstignească şi să-L nimicească. În toată această perioadă de cincizeci de ani El s-a aflat în permanent pericol.

În zilele noastre Persia cunoaşte o asemenea decădere şi descompunere încât toţi oamenii inteligenţi care îşi dau seama de adevărata stare de lucruri, fie ei persani sau străini, sunt de acord că progresul, civilizaţia şi reconstrucţia Persiei depind de răspândirea învăţăturilor şi principiilor susţinute de această mare Personalitate.

La timpul Său binecuvântat, Hristos n-a educat de fapt decât unsprezece oameni. Cel mai important a fost Petru care, totuşi pus la încercare, s-a lepădat de trei ori de El. În ciuda acestui fapt, Cauza lui Hristos s-a răspândit în lumea întreagă. În zilele noastre, Bahá’u’lláh a educat mii de suflete care, chiar şi sub ameninţarea sabiei, au înălţat spre cer strigătul: ’’Yá Bahá’u’l-Abhá’’, iar în flăcările încercărilor, feţele lor străluceau ca aurul. Judecaţi dar ce se va întâmpla în viitor.

În sfârşit, trebuie să fim drepţi şi să recunoaştem ce mare Învăţător a fost această Slăvită Fiinţă, ce semne minunate au fost manifestate de El şi ce putere s-a ivit în lume prin El.

10
DOVEZI OFERITE DE TRADIŢIE
EXEMPLIFICATE PE BAZA CĂRŢII LUI DANIEL

Să vorbim astăzi , în timpul mesei despre dovezi. Dacă aţi fi venit aici, în acest loc binecuvântat, în vremea când se manifesta Lumina vădită, dacă I-aţi fi stat în preajmă, dacă aţi fi fost martoră a frumuseţii Lui strălucitoare, aţi fi înţeles că învăţăturile şi desăvârşirile Lui nu mai au nevoie de nici o altă dovadă. Multe suflete au devenit credincioşi fermi prin simplul fapt că au ajuns în prezenţa Lui, fără a simţi nevoia unor dovezi în plus. Chiar şi cei ce Îl urau şi Îl tăgăduiau, mărturiseau, după întâlnirea cu El, grandoarea lui Bahá’u’lláh: ’’Iată un om magnific, păcat că pretinde a fi ce este! Altfel, tot ce spune este credibil.’’

Dar acum, după ce Lumina Realităţii a apus, toţi cer dovezi, aşa că ne vom strădui să aducem argumente raţionale în sprijinul îndreptăţirii revendecării Sale. Vom aduce acum o dovadă care ar trebui să fie de ajuns celor ce judecă cu dreptate şi care nu poate fi tăgăduită. Este vorba de faptul că această Fiinţă ilustră şi-a propagat Cauza chiar din ’’Închisoarea Cea Mai Mare’’2, de aici s-a răspândit până departe lumina Sa, de aici numele Său a făcut înconjurul pământului, Orientul şi Occidentul glorificându-L. Niciodată nu se mai întâmplase aşa ceva.

Judecând cu dreptate, acest lucru va fi recunoscut. Există însă oameni care, în faţa tuturor dovezilor din lume, nu vor judeca drept!

Popoarele şi statele ,cu toată forţa lor, nu L-au putut înfrânge. El singur, deşi întemniţat şi asuprit, a înfăptuit tot ce a vrut. Nu doresc să enumăr miracolele săvârşite de Bahá’u’lláh, căci Mi s-ar putea răspunde că ele sunt simple poveşti, al căror adevăr nu poate fi verificat, întocmai cum minunile săvârşite de Hristos şi relatate numai de apostoli în Evanghelii sunt contestate de către evrei. Dacă aş ţine totuşi să vorbesc despre actele supranaturale înfăptuite de Bahá’u’lláh, ele ar fi nenumărate – recunoscute în Orient chiar şi de unii oameni care nu erau bahá’í. Ele nu constituie totuşi dovezi decisive; s-ar putea argumenta că relatarea nu este fidelă realităţii, căci este bine ştiut că fiecare cult susţine că întemeietorii lui au săvârşit minuni. Brahmanii, de pildă, au şi ei asemenea relatări. Pe ce bază se poate demonstra falsitatea lor sau autenticitatea celor susţinute de noi? Dacă unele sunt fabulaţii, de ce nu ar fi şi celelalte? Iar dacă unele sunt în general acceptate, de ce n-ar fi acceptate şi celelalte? Într-un cuvânt, astfel de realatări nu dovedesc nimic. Miracolele constituie dovezi numai pentru cei care le sunt martori oculari şi uneori nici măcar pentru ei, deoarece pot fi explicate prin vrăjitorie. De altfel şi iluzioniştii săvârşesc uneori acte ieşite din comun.

Vreau să spun că, deşi Bahá’u’lláh a înfăptuit multe acte miraculoase, nu le vom invoca aici, deoarece ele nu reprezintă dovezi şi mărturii pentru toate popoarele lumii şi nu au putere de convingere nici măcar pentru cei care le văd cu proprii ochi, fiind explicabile şi ca vrăji sau iluzii.

De altfel, majoritatea minunilor înfăptuite de Profeţi, au o semnificaţie lăuntrică. În Evanghelie se spune de pildă că în timpul martiriului lui Hristos s-a lăsat întunericul, pământul s-a cutremurat, vălul Templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, iar morţii au ieşit din morminte. Dacă toate acestea s-ar fi întâmplat în realitate, ar fi fost nişte evenimente cutremurătoare şi cu siguranţă că istoria timpului le-ar fi relatat. Ele ar fi tulburat multe suflete astfel încât soldaţii fie că l-ar fi coborât pe Hristos de pe cruce, fie că ar fi fugit. Aceste evenimente nu figurează însă în nici o carte de istorie. Este limpede deci că nu trebuie să înţelegem literal aceste relatări, ci să le descoperim sensul lor adânc.

Intenţia Mea nu este să contest realitatea acestor miracole, consider doar că ele nu constituie dovezi în litera lor, ci au un adânc sens lăuntric.

Iată de ce astăzi, la masă, vreau să explicăm câteva asemenea dovezi tradiţionale din Cărţile Sfinte, căci până acum am adus doar argumente raţionale.

În căutarea adevărului trebuie să fim asemenea celui însetat ce caută izvorul vieţii, asemenea suferindului ce caută tămăduitorul care să-i aducă vindecarea divină, asemenea caravanei rătăcite, străduindu-se să-şi regăsească drumul pierdut, asemenea corabiei aflate în zbuciumul valurilor luptând să ajungă la ţărmul mântuitor.

Căutătorul deci, trebuie să fie înzestrat cu anumite calităţi. Mai întâi trebuie să fie un om drept, să se desprindă de tot ce există şi să-L păstreze doar pe Dumnezeu, inima să-i fie îndreptată spre supremul orizont, iar sufletul să-i fie eliberat de lanţurile egoismului şi patimilor, căci acestea sunt cele mai mari piedici. El trebuie să fie capabil să suporte toate greutăţile, să fie absolut pur şi sfânt, eliberat de iubirea şi ura acestei lumi. De ce? Pentru că iubirea pentru cineva sau ceva îl poate împiedica să discearnă adevărul altcuiva, iar ura, la fel, îl poate împiedica să vadă adevărul. Aceasta este condiţia celui ce caută – iar căutătorul trebuie să posede aceste calităţi şi atribute, altfel nu va fi posibil să ajungă la Soarele Realităţii.

Să ne întoarcem acum la subiect.

Toate popoarele lumii aşteaptă două Manifestări, care trebuie să fie contemporane – toţi aşteaptă împlinirea acestei promisiuni. Vechiul Testament vesteşte evreilor venirea Domnului Oştirilor şi a lui Mesia. Evanghelia promite întoarcerea lui Hristos şi a lui Ilie.

În religia musulmană este vestită venirea lui Mihdí şi a Mântuitorului şi la fel stau lucrurile cu religia lui Zoroastru şi cu altele, dar dacă am examina în amănunt toate aceste probleme ne-ar lua prea mult timp. Faptul esenţial este că toate vestesc două Manifestări care vor urma una alteia. În timpul celor două Manifestări profeţia spune că pământul se va transforma, lumea existenţei va fi reînnoită, făpturile se vor înveşmânta în strai nou. Dreptatea şi adevărul vor cuprinde lumea, duşmănia şi ura vor dispărea, toate motivele de vrăjmăşie între popoare, rase, naţiuni vor pieri şi vor apărea în schimb motive de unitate, armonie şi înţelegere. Cel nepăsător se va trezi, cel orb va vedea, cel surd va auzi, cel fără de grai va vorbi, cel bolnav se va vindeca, cel mort va învia. Războiul va face loc păcii, duşmănia va face loc iubirii, vor fi înlăturate toate motivele de vrăjmăşie şi ceartă şi se va atinge adevărata fericire. Lumea se va preface într-o oglindă a Împărăţiei Cereşti, umanitatea va fi Tronul Divinităţii. Toate naţiunile şi religiile se vor uni, toţi oamenii vor forma o singură mare familie, vor fi un singur neam. Toate ţinuturile pământului vor fi unul, vor dispărea prejudecăţile cauzate de rase, de naţionalităţi, indivizi, limbă şi politică, toţi oamenii vor ajunge la viaţa veşnică, în umbra Domnului Oştirilor Cereşti.

Acum trebuie să dovedim, pe baza Cărţilor Sfinte, că cele două Manifestări au venit, descifrând sensul spuselor Profeţilor, căci dorim dovezi oferite de Textele Sacre.

În discuţia de acum câteva zile, la masă, am adus argumente raţionale dovedind adevărul acestor două Manifestări.

În concluzie: în cartea lui Daniel, de la reconstruirea Ierusalimului şi până la martiriul lui Hristos sunt prevăzute şaptezeci de săptămâni, căci prin martiriul lui Hristos sacrificiul se împlineşte şi altarul este distrus. Aceasta este o profeţie a manifestării lui Hristos. Cele şaptezeci de săptămâni încep cu restaurarea şi reclădirea Ierusalimului, pe baza a patru edicte date de trei regi.

Primul l-a dat Cyrus în anul 536 î.e.n., fapt notat în primul capitol al Cărţii lui Ezra. Al doilea edict, referitor la restaurarea Ierusalimului, îi aparţine lui Darius din Persia, fiind emis în anul 519 î.e.n. – acest lucru fiind menţionat în capitolul VI al Cărţii lui Ezra. Cel de-al treilea edict a fost dat de Artaxerxes, în al şaptelea an al domniei sale, adică în anul 457 î.e.n., după cum se arată în capitolul VII al Cărţii lui Ezra. Al patrulea edict este cel emis tot de Artaxerxes, în anul 444 î.e.n., fapt notat în capitolul al doilea din Neemia.

Dar Daniel se referă în special la cel de-al treilea edict, cel din anul 457 î.e.n. Şaptezeci de săptămâni înseamnă 490 de zile. Fiecare zi, după Sfânta Scriptură, reprezintă un an. Căci Biblia spune: „....câte un an pentru fiecare zi” De aceea, 490 de zile înseamnă 490 de ani. Al treilea edict, al lui Artaxerxes, a fost emis cu 457 de ani înainte de naşterea lui Hristos, iar Hristos a fost răstignit şi s-a înălţat la ceruri când avea 33 de ani. Adunând 33 cu 457, obţinem 490, adică exact momentul vestit de Daniel pentru manifestarea lui Hristos.

Însă versetul 25 din cap.9 al Cărţii lui Daniel exprimă această idee într-un alt mod. Şi anume ca fiind vorba de şapte săptămâni şi şaizeci şi două de săptămâni, ceea ce diferă în aparenţă de prima proorocire. Mulţi au rămas nedumeriţi în faţa acestor diferenţe, străduindu-se să împace cele două afirmaţii. Cum se poate să fie adevărat atât şaptezeci de săptămâni cât şi şaizeci şi două şi şapte săptămâni? Cele două profeţii nu se potrivesc.

Dar Daniel menţionează două date. Una are ca punct de referinţă ordinul lui Artaxerxes către Ezra de a reconstrui Ierusalimul: acestea sunt cele şaptezeci de săptămâni ce s-au sfârşit odată cu înălţarea lui Hristos, când, prin martiriul Său, s-a pus capăt jertfelor şi ofrandelor.

A doua cifră, cea din versetul 26, arată că după terminarea reconstrucţiei Ierusalimului şi până la înălţarea lui Hristos vor fi şaizeci şi două de săptămâni. Cele şapte săptămâni reprezintă durata reconstruirii Ierusalimului - 49 de ani. Adunând 7 cu 62 de săptămâni, rezultă 69 de săptămâni, iar în cea de-a şaptezecea săptămână a avut loc înălţarea lui Hristos. Iată deci cele 70 de săptămâni completate. Nu mai rămâne astfel nici o contradicţie.

După ce am dovedit autenticitatea manifestării lui Hristos prin profeţiile lui Daniel, să dovedim în acelaşi mod autenticitatea manifestărilor lui Bahá’u’lláh şi Báb. Până în prezent am adus doar argumente raţionale; acum vom aduce dovezi oferite de tradiţie.

În cartea lui Daniel, 8:13, se spune: ’Şi am auzit un sfânt care grăia şi un alt sfânt a zis către cel ce grăia: “Până când va dura vedenia şi jertfa de fiecare zi nu se va mai aduce şi un păcat al pustiirii va fi pus în loc şi templul şi oştirea vor fi călcate în picioare?” Atunci el i-a răspuns (v.14) “Până la două mii trei sute de seri şi dimineţi; după aceasta templul îşi va avea din nou rostul lui.” Şi el mi-a grăit: (v.17): “Ia aminte, fiul omului, căci vedenia este pentru a arăta sfârşitul veacurilor !” Aceasta înseamnă: cât vor mai dura nenorocirile, degradarea, înjosirea? Cu alte cuvinte, când se vor ivi zorii Manifestării? Răspunsul a fost: ’’Peste două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi templul îşi va avea din nou rostul lui.” Pe scurt, în acest pasaj el precizează că vor fi două mii trei sute de ani până la acel eveniment, căci fiecare zi reprezintă în Biblie un an. De la data edictului lui Artaxerxes privind reconstruirea Ierusalimului şi până la naşterea lui Hristos sunt 456 de ani, iar de atunci şi până la data manifestării lui Báb sunt 1844 de ani. Suma celor două numere este 2 300. Cu alte cuvinte, împlinirea viziunii lui Daniel a avut loc în anul 1844 e.n., acesta fiind anul manifestării lui Báb, în concordanţă cu textul Cărţii lui Daniel. Gândeşte-te cât de clar determină el anul manifestării. Nu se poate închipui o profeţie mai limpede exprimată a vreunei manifestări.

În Sfânta Evanghelie după Matei, cap.24, v.3, Hristos spune clar că Daniel anunţă în acest pasaj data manifestării: ’’ Şi şezând El pe muntele Măslinilor, au venit la El ucenicii, de o parte zicând: Spune nouă când vor fi acestea şi care este semnul venirii Tale şi sfârşitul veacului?’’ Una dintre lămuririle lui Hristos drept răspuns a fost aceasta (v.15): ’’...când veţi vedea urâciunea pustiirii, ce s-a zis prin Daniel proorocul, stând în locul sfânt – cine citeşte să înţeleagă.’’ Răspunsul trimite la cap.8 al Cărţii lui Daniel, afirmând că cine îl citeşte va înţelege despre ce dată este vorba. Iată cât de limpede este vestită manifestarea lui Báb în Vechiul şi Noul Testament.

Pentru a încheia, să explicăm acum pe baza Bibliei data manifestării lui Bahá’u’lláh. Aceasta se calculează după anii lunari de la misiunea şi Hegira lui Mahomed, deoarece în Religia Musulmană se utilizează anii lunari, inclusiv pentru formele rituale.

În Daniel (12:6-7) se spune: Şi unul a zis celui ce era îmbrăcat în veşminte de in şi stătea deasupra apelor fluviului: “Pe când se vor sfârşi aceste fapte minunate?” Şi am ascultat pe bărbatul cel îmbrăcat în veşminte de in care stătea desupra apelor fluviului şi el şi-a ridicat dreapta şi stânga lui către ceruri şi a jurat pe Cel ce este viu în veci: ‚Va mai ţine o vreme, vremuri şi jumătate de vreme, iar când se va isprăvi de sfărmat puterea poporului celui sfânt, atunci vor lua sfârşit toate acestea’.’’

Dat fiind că am mai explicat ce înseamnă o zi, nu mai este necesar să insist asupra acestei chestiuni. Vom spune doar pe scurt că fiecare zi a Tatălui este un an, iar fiecare an are douăsprezece luni. Trei ani şi jumătate fac 42 de luni, adică 1260 de zile. Báb, precursorul lui Bahá’u’lláh, a apărut în anul 1260 de la Hegira lui Mahomed, după calendarul islamic.

Mai încolo, în v.11 se spune: ’’Şi din vremea când va înceta jertfa cea de-a pururi şi va începe urâciunea pustiirii, vor fi o mie două sute nouăzeci de zile. Fericit va fi cel ce va aştepta şi va ajunge la o mie trei sute treizeci de zile’’

Începutul calendarului lunar este în ziua proclamării ca profet a lui Mahomed, în regiunea Hijáz, la trei ani după misiunea Sa, deoarece la început calitatea profetică a lui Mahomed a fost tăinuită, de ea ştiind doar Khadíjah şi Ibn Nawfal. Abia după trei ani a fost dezvăluită. Iar Bahá’u’lláh şi-a făcut cunoscută Manifestarea în anul1290 de la proclamarea misiunii lui Mohamed.

11
COMENTARIU ASUPRA
CAPITOLULUI XI AL APOCALIPSEI
SFÂNTULUI IOAN TEOLOGUL

LA ÎNCEPUTUL capitolului XI din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul se spune: ’’Apoi mi-au dat o trestie, asemenea unui toiag, zicând: “Scoală-te şi măsoară templul lui Dumnezeu şi altarul şi pe cei ce se închină în el. Iar curtea cea din afară a templului scoate-o din socoteală şi n-o măsura, pentru că a fost dată neamurilor care vor călca în picioare cetatea sfântă patruzeci şi două de luni”.’’

Trestia simbolizează, prin comparaţie, Omul Desăvârşit, temeiul comparaţiei fiind următorul: când interiorul trestiei este golit de orice materie, va izvodi melodii minunate, dar sunetul melodios nu vine de la trestie ci de la cel care cântă la fluier. Tot astfel şi inima sfinţită a acelei Fiinţe binecuvântate, eliberată şi golită de orice în afară de Dumnezeu, purificată de lanţurile naturii umane, se află în tovărăşia Spiritului Divin. Orice rosteşte Ea, nu vine de la Sine ci de la adevăratul muzician, totul la Ea este de inspiraţie divină. De aceea este asemuită cu o trestie, la rândul ei comparată cu un toiag – adică sprijinul oricărui neputincios, ajutor pentru oameni. Este vorba de toiagul Păstorului Divin cu ajutorul căruia El îşi păzeşte turma şi o călăuzeşte pe păşunile Împărăţiei.

Apoi se spune: ’’...scoală-te şi măsoară templul lui Dumnezeu şi altarul şi pe cei ce se închină la el’’. Aceasta înseamnă: măsoară şi compară, căci măsurând descoperi proporţiile; astfel îngerul a spus: compară templul lui Dumnezeu şi altarul cu cei ce se roagă în el, cu alte cuvinte descoperă-le adevărata natură, află în ce stare şi pe ce treaptă se găsesc, ce virtuţi, ce calităţi, ce comportament au; fii conştient de tainele acestor suflete sfinte care sălăşluiesc în Sfânta Sfintelor, în puritate şi sfinţenie.

’’Iar curtea cea din afară a templului scoate-o din socoteală ... pentru că a fost dată neamurilor ...’’

La începutul secolului al şaptelea după Hristos, când Ierusalimul a fost cucerit, partea exterioară a Sfintei Sfintelor – lăcaşul construit de Solomon – a fost păstrată, dar curtea exterioară a fost dată ’neamurilor’ ... ’’care vor călca în picioare cetatea sfântă patruzeci şi două de luni’’.

Aceasta înseamnă: Neamurile vor stăpâni Ierusalimul patruzeci şi două de luni, adică 1260 de zile. Cum fiecare zi reprezintă un an, este vorba deci de 1260 de ani, cât durează ciclul Coranului. În textul biblic fiecare zi reprezintă un an, după cum se precizează în cap.4 din Iezechiel, v.6: ’’... vei purta nelegiuirile casei lui Iuda timp de patruzeci de zile, câte o zi pentru fiecare an ce ţi-am hotărât Eu’’.

Profeţia se referă la durata stăpânirii islamice, când Ierusalimul a fost călcat în picioare, adică şi-a pierdut slava, dar a fost păstrată, păzită şi respectată până în anul 1260. Cei 1260 de ani proorocesc Manifestarea lui Báb, ’’Poarta’’ lui Bahá’u’lláh, ce a avut loc în anul 1260 al Hegirei lui Mohamed, iar acum, după ce perioada de 1260 de ani s-a încheiat, Ierusalimul, Cetatea Sfântă, începe să-şi recapete prosperitatea înfloritoare. Oricine a văzut Ierusalimul de acum 60 de ani şi îl compară cu cel de azi, va vedea cât de înfloritor şi populat a devenit, recâştigându-şi locul de cinste.

Acesta este înţelesul de suprafaţă al versetelor din Apocalipsă, dar mai există şi un altul, mai adânc, simbolic şi anume: Legea lui Dumnezeu este separată în două părţi. Una este însuşi temeiul său esenţial, ce cuprinde toate elementele spirituale, adică virtuţile şi calităţile divine, iar această parte este neschimbătoare: ea este Sfânta Sfintelor, chintesenţa Legii lui Adam, Noe, Avraam, Moise, Hristos, Mohamed, Báb şi Bahá’u’lláh, cea care persistă în toate ciclurile profetice. Ea nu va fi niciodată părăsită sau invalidată, deoarece este un adevăr spiritual, nu numai material; este credinţă, ştiinţă, certitudine, dreptate, pietate, puritate, încredere, iubire de Dumnezeu, mărinimie, bunăvoinţă, detaşare, smerenie, răbdare şi fermitate. Ea cuprinde mila pentru cei săraci, îi apără pe cei prigoniţi, îi ajută şi îi ridică pe cei căzuţi în nenorocire.

Calităţile divine şi aceste porunci veşnice nu vor fi niciodată abolite, ci, dimpotrivă, vor dăinui în veci. Aceste virtuţi ale umanităţii vor fi reînnoite în fiecare ciclu, pentru că la încheierea fiecărui ciclu se păstrează doar latura formală, în timp ce Legea spirituală a lui Dumnezeu, deci virtuţile umane, dispar.

De exemplu la evrei, la încheierea ciclului lui Moise, deoarece coincide cu Manifestarea lui Hristos, Legea lui Dumnezeu a dispărut, rămânând doar o formă lipsită de suflet. Sfânta Sfântelor s-a îndepărtat de la ei, dar curtea exterioară a Ierusalimului, adică formele religioase, au căzut în mâinile Neamurilor. Tot astfel, principiile fundamentale ale religiei lui Hristos, care reprezintă cele mai mari virtuţi umane, au dispărut iar formele religioase au rămas în mâinile preoţimii. La fel, temeiurile spirituale ale religiei lui Mohamed au dispărut şi ele, rămânând în mâinile clerului, adică ale unor ’ulamá’ oficiali.

Fundamentele Religiei lui Dumnezeu, cele spirituale, reprezentând virtuţile umane sunt nepieritoare şi veşnice, fiind reînnoite în fiecare ciclu profetic.

A doua parte a Religiei lui Dumnezeu, cea care se referă la aspectele materiale cum ar fi posturile, rugăciunile, formele de închinare, căsătoria şi divorţul, abolirea sclaviei, procesele legale, tranzacţiile, pedepsele pentru crimă, violenţă, furt – această parte, materială a Religiei lui Dumnezeu se modifică în fiecare ciclu profetic în funcţie de necesităţile momentului.

Pe scurt, în această interpretare, Sfânta Sfintelor reprezintă Legea spirituală care nu se va schimba şi nu va fi abrogată niciodată, iar Cetatea Sfântă simbolizează Legea în aspectele ei materiale, care poate fi abrogată. Această lege materială, numită Cetatea Sfântă, urma să fie călcată în picioare vreme de 1260 de ani.

’’Şi voi da putere celor doi martori ai Mei şi ei vor prooroci, îmbrăcaţi în sac, o mie douăsute şaizeci de zile.’’ Aceşti doi martori sunt Mohamed, Trimisul lui Dumnezeu şi ’Alí, fiul lui Abú Tálib.

În Coran stă scris că Dumnezeu I s-a adresat lui Mohamed, Trimisul lui Dumnezeu, cu următoarele cuvinte: ’’Te-am făcut Martorul Nostru, Crainic al veştilor bune, dar şi Mustrătorul’’ - adică Te-am desemnat să fi martorul Nostru, dătător de veşti bune, dar şi aducătorul mâniei lui Dumnezeu. ’’Martor este cel prin a cărui mărturie se adeveresc lucrurile. Poruncile celor doi martori trebuiau să fie îndeplinite timp de 1260 de zile, fiecare zi însemnând un an. Mohamed a fost rădăcina, iar ’Alí, ramura, precum Moise şi Iosua. Veşmântul din ’pânză de sac’ înseamnă că, în aparenţă, Ei vor fi înveşmântaţi în haine vechi şi nu noi, adică ochii oamenilor nu vor vedea la început slava Lor şi nu vor înţelege că Ei sunt purtătorii unei Cauze noi. Într-adevăr, Legea spirituală a lui Mohamed corespunde celei a lui Hristos din Evanghelii, iar majoritatea rânduielilor legate de lucrurile materiale corespund celor din Pentateuh. Aceasta este semnificaţia veşmântului vechi. Textul spune mai departe: ’’Aceştia sunt cei doi măslini şi cele două sfeşnice care stau înaintea Domnului pământului’’

Aceste două suflete sunt asemuite unor măslini deoarece la vremea aceea pentru lămpi se folosea ulei de măsline. Aceasta înseamnă că în cele două persoane se arată spiritul înţelepciunii divine, care este lumina lumii. Aceste lumini ale lui Dumnezeu erau menite să strălucească; de aceea sunt comparate cu două sfeşnice: sfeşnicul este lăcaşul luminii, de la care se răspândeşte lumina. Tot aşa lumina călăuzitoare urma să strălucească şi să iradieze din aceste suflete luminate.

Apoi se spune: ‘Ei stau în faţa lui Dumnezeu’, adică se află în slujba lui Dumnezeu spre a-I educa făpturile, ca de pildă triburile nomade barbare din Peninsula Arabică. Şi într-adevăr, Ei le-au educat astfel încât azi ele au atins un înalt nivel de civilizaţie, renumele lor răspândindu-se în întreaga lume.

’’ Şi dacă voieşte cineva să-i vatăme, foc iese din gura lor şi mistuieşte pe vrăjmaşii lor.’’ Cu alte cuvinte, nimeni nu Le poate rezista şi dacă cineva ar voi să Le minimalizeze învăţăturile şi legea, ar fi învins şi nimicit tocmai de acea lege exprimată prin vorbele Lor. Oricine ar încerca să Le facă vreun rău, să Li se opună cu ură va fi distrus printr-o poruncă venind chiar din gura Lor. De altfel aşa s-a şi întâmplat: toţi vrăjmaşii Lor au fost învinşi, puşi pe fugă şi au pierit, ajutorul divin în această luptă fiind evident de partea celor doi.

Mai departe se spune: ’’Aceştia au putere să închidă cerul, ca ploaia să nu plouă în zilele în care ei proorocesc...’’ , ceea ce înseamnă că în acel ciclu Ei vor fi precum regii. Legea şi învăţăturile lui Mohamed, lămuririle şi comentariile lui ’Alí sunt o bogăţie divină. Dacă Ei vor s-o dăruiască, vor face acest lucru, iar dacă nu, ploaia nu va cădea căci ploaia simbolizează bogăţia şi darurile divine.

Apoi se spune: ’’...şi putere au peste ape să le schimbe în sânge...’’ – adică forţa profetică a lui Mohamed este asemenea celei a lui Moise, iar puterea lui ’Alí asemenea celei a lui Iosua. Ei puteau preschimba apele Nilului în sânge pentru egipteni şi pentru alţii care Le stăteau împotrivă, cu alte cuvinte, aceste ape dătătoare de viaţă au devenit, din cauza ignoranţei şi mândriei lor, izvor de moarte pentru ei. Astfel împărăţia, bogăţia şi puterea Faraonului şi a poporului său, care erau sursele vitale ale naţiunii, s-au transformat, datorită vrăjmăşiei şi orgoliului acestora, în surse de moarte, decădere, dezintegrare naţională, sărăcie. Cei doi martori au deci puterea de a distruge popoarele.

Apoi se spune: ’’... şi să bată pământul cu orice fel de urgie, ori de câte ori vor voi.’’ - adică Ei vor avea de asemenea puterea şi mijloacele materiale necesare pentru a-i educa pe cei haini, pe tirani şi asupritori, căci acestor doi martori Dumnezeu Le-a dat atât putere lăuntrică, cât şi putere exterioară, spre a-i educa şi îndrepta pe acei arabi nomazi tiranici şi însetaţi de sânge, ce erau precum fiarele sălbatice.

’’Iar când vor isprăvi cu mărturia lor ...’’ ceea ce înseamnă: când vor fi înfăptuit ceea ce Li s-a poruncit, rostind mesajul divin, promovând Legea lui Dumnezeu şi răspândind învăţăturile cereşti, pentru ca semnele vieţii spirituale să se vădească în sufletele oamenilor, iar lumina virtuţilor umane să strălucească până ce acele triburi nomade vor fi atins deplina dezvoltare spirituală.

’’... fiara care se ridică din adânc va face război cu ei şi-i va birui şi-i va omorî.’’ Fiara îi reprezintă pe Omeiazi, care I-au atacat ivindu-se din adâncul greşelii, opunându-se religiei lui Mohamed şi adevărului lui ’Alí – deci însăşi iubirii de Dumnezeu.

’’Fiara va face război cu ei’’ – este vorba despre un război spiritual, adică unul împotriva învăţăturilor, obiceiurilor şi instituţiilor acestor doi martori, în asemenea măsură încât virtuţile şi desăvârşirile impuse, prin puterea celor doi martori, acelor neamuri şi triburi, vor fi distruse şi învinse de natura animalică şi de dorinţele carnale. De aceea, fiara va câştiga războiul împotriva Lor, întunericul greşelii provenind de la ea va cuprinde orizonturile lumii şi va ucide pe cei doi martori, adică va zdrobi viaţa spirituală pe care au răspândit-o în mijlocul altor neamuri şi va înlătura complet legile şi învăţăturile divine, călcând în picioare Religia lui Dumnezeu. După aceea totul va rămâne precum un trup fără viaţă, lipsit de spirit.

’’Şi trupurile lor vor zăcea pe uliţele cetăţii celei mari, care se cheamă, duhovniceşte, Sodoma şi Egipt, unde a fost răstignit şi Domnul lor.’’ ’’Trupurile’’ semnifică Religia lui Dumnezeu, iar ’’uliţele’’ înseamnă că vor fi expuşi în public. Înţelesul numelor ’Sodoma’ şi ’Egipt’ – ’locul unde a fost răstignit şi Domnul lor’, este acea regiune din Siria, mai ales Ierusalimul, care se afla pe atunci sub dominaţia Omeiazilor.

Aici au dispărut prima dată Religia lui Dumnezeu şi învăţăturile divine, rămânând doar un trup lipsit de spirit. ’Trupurile’ reprezintă Religia lui Dumnezeu, care a rămas ca un trup mort, fără spirit.

’’Şi din popoare, din seminţii, din limbi şi din neamuri vor privi la trupurile lor trei zile şi jumătate şi nu vor îngădui ca ele să fie puse în mormânt.’’

După cum am mai explicat, în terminologia Cărţilor Sfinte trei zile şi jumătate înseamnă trei ani şi jumătate, adică patruzeci şi două de luni, deci 1260 de zile – fiecare zi, potrivit Cărţilor Sfinte, fiind un an, înseamnă că timp de 1260 de ani, adică ciclul Coranului, popoarele, triburile şi neamurile vor privi la trupurile moarte, adică vor face din Religia lui Dumnezeu un fel de spectacol: deşi nu vor voi să i se supună, totuşi nu vor voi nici ca trupurile lor – şi anume Religia lui Dumnezeu – să fie puse în mormânt. Aceasta înseamnă că în aparenţă vor menţine Religia lui Dumnezeu şi nu o vor lăsa să dispară cu totul ori să fie complet distrusă şi anihilată. În realitate însă, în ciuda aparentei păstrări a formelor ei, oamenii au părăsit-o.

„Neamurile, popoarele şi seminţiile” sunt cei aflaţi în umbra Coranului şi care în aparenţă nu îngăduie să fie complet distrusă şi anihilată Cauza şi Legea lui Dumnezeu căci printre ei există unii care perpetuează rugăciunile şi postul. Şi totuşi principiile fundamentale ale Religiei lui Dumnezeu, morala şi conduita, cunoaşterea misterelor divine vor fi dispărut. Lumina virtuţilor specific umane ce rezultă din iubirea şi cunoaşterea de Dumnezeu se va fi stins, învinsă de întunericul tiraniei, asupririi, patimilor şi dorinţelor satanice. Trupul Legii lui Dumnezeu, precum un cadavru, a fost expus privirii oamenilor vreme de 1260 de zile, deci 1260 de ani, care reprezintă ciclul lui Mohamed.

Oamenii au nesocotit tot ce întemeiaseră cei doi martori, adică bazele Legii lui Dumnezeu, au distrus virtuţile umane care sunt darurile divine şi însuşi spiritul acestei religii şi aceasta în asemenea măsură încât sinceritatea, dreptatea, iubirea,

solidaritatea, puritatea, sfinţenia, detaşarea şi toate calităţile divine au părăsit lumea oamenilor. Religia a păstrat numai rugăciunile şi postul. Toate acestea au durat 1260 de ani, adică durata ciclului Furqán-ului. A fost ca şi cum cei doi martori ar fi murit, spiritele părăsindu-le trupurile.

’’Iar locuitorii de pe pământ se vor bucura de moartea lor şi vor fi în veselie şi îşi vor trimite daruri unul altuia, pentru că aceşti doi prooroci i-au chinuit pe locuitorii de pe pământ.’’ „Locuitorii de pe pământ” înseamnă alte popoare şi rase, ca de exemplu popoarele Europei şi ale îndepărtatei Asii, care, văzând cum se schimbase total natura Islamului, prin uitarea Legii lui Dumnezeu, cum virtuţile şi onoarea şi zelul au dispărut din mijlocul lor, iar calităţile lor s-au schimbat, s-au bucurat şi au fost încântaţi de corupţia ce pusese stăpânire pe popoarele Islamului, aceasta deschizând calea înfrângerii şi stăpânirii lor de către alte popoare. Profeţia aceasta s-a împlinit deci. Priviţi cât de decăzut şi dispreţuit este neamul ce ajunsese altădată pe culmea puterii.

Celelalte popoare ”îşi vor trimite daruri unul altuia”, adică se vor ajuta reciproc, „ pentru că aceşti doi prooroci i-au chinuit pe locuitorii de pe pământ”, adică i-au biruit şi i-au supus.

„Şi după cele trei zile şi jumătate, duh de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei şi s-au ridicat în picioarele lor şi frică mare a căzut peste cei ce se uitau la ei.” Aşa cum am arătat înainte, trei zile şi jumătate înseamnă 1260 de ani. Cei doi oameni ale căror trupuri au zăcut fără viaţă sunt învăţăturile şi legile întemeiate de Mohamed şi susţinute de ’Alí, din care s-a păstrat doar forma, nu şi conţinutul real. Faptul că spiritul s-a reîntors în ele simbolizează că acele temeiuri şi învăţături au fost restabilite. Cu alte cuvinte, spiritualitatea Religiei lui Dumnezeu a fost preschimbată în simple forme materiale, iar virtuţile – în vicii, iubirea de Dumnezeu s-a transformat în ură, lumina în întuneric, calităţile divine în trăsături satanice, dreptatea în tiranie, mila în duşmănie, sinceritatea în făţărnicie, călăuzirea în greşeală, puritatea în patimi carnale. Apoi, după trei zile şi jumătate, ceea ce în terminologia Cărţilor Sfinte înseamnă 1260 de ani, aceste învăţături divine, virtuţi cereşti, desăvârşiri şi daruri spirituale au fost reînnoite prin prin apariţia lui Báb şi prin devotamentul lui Jináb-i-Quddús.

Adierile sfinte au pornit din nou, lumina adevărului s-a aprins, primăvara dătătoare de viaţă a sosit, zorile călăuzirii s-au ivit. Cele două trupuri lipsite de viaţă s-au trezit, iar cele două personalităţi – unul Întemeietorul, iar celălalt Marele Susţinător - s-au înălţat precum două torţe care aduceau lumii lumina adevărului.

„Şi din cer au auzit un glas puternic zicându-le:”Suiţi-vă aici ! “ Şi s-au suit la cer, în nori…” Aceasta înseamnă că ei au auzit vocea lui Dumnezeu din cerul invizibil spunându-le: Aţi înfăptuit tot ce era necesar şi potrivit pentru răspândirea învăţăturilor şi veştilor bune. Aţi transmis oamenilor mesajul Meu şi aţi rostit chemarea lui Dumnezeu, împlinindu-vă astfel datoria. Acum, asemenea lui Hristos, trebuie să vă jertfiţi viaţa pentru Cel Preaiubit, devenind martiri. Şi atunci acel Soare al Realităţii şi acea Lună a Călăuzirii, asemenea lui Hristos, au asfinţit în orizontul celui mai mare martiriu şi s-au înălţat în Împărăţia lui Dumnezeu.

„...şi au privit la ei duşmanii lor” înseamnă că mulţi dintre duşmanii lor, după ce au fost martori la martiriu şi-au dat seama de rangul lor sublim şi de grandoarea virtuţilor lor, recunoscându-le mărirea desăvârşită.

"Şi în ceasul acela s-a făcut cutremur mare şi a zecea parte din cetate s-a prăbuşit şi au pierit în cutremur şapte mii de oameni ...”

Acest cutremur s-a petrecut la Shíráz, după martiriul lui Báb. Oraşul a fost cuprins de zbucium şi au pierit mulţi oameni. Domnea o mare agitaţie din cauza bolilor care au urmat: holeră, apoi foamete, suferinţe şi lipsuri de tot felul, cum nu se mai văzuseră înainte.

„...iar ceilalţi rămaşi s-au înfricoşat şi au dat slavă Dumnezeului cerului.”

La cutremurul din Fárs, toţi supravieţuitorii s-au jeluit zi şi noapte, dar au şi preamărit puterea lui Dumnezeu şi I-au înălţat rugi. Oamenii erau atât de înspăimântaţi încât nu-şi mai găseau odihna.

„Al doilea «vai» a trecut, al treilea «vai» iată vine degrabă.”. Prima nenorocire este venirea Profetului, Mohamed, fiul lui ’Abdu’lláh – pace Lui! A doua este venirea lui Báb – slăvit fie numele Său! A treia este ziua cea mare a manifestării Domnului Oştirilor şi a strălucirii Frumuseţii Celui Făgăduit. Explicarea acestor nenorociri apare în capitolul 30 din Iezechiel, unde scrie: “Fost-a cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis: “Fiul omului, prooroceşte şi zi: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Plângeţi! O, ce zi! Că se apropie ziua, se apropie ziua Domnului, ziua cea întunecată! “”

De aceea este sigur că ziua nenorocirii este ziua Domnului: căci atunci este vai de cei păcătoşi şi neştiutori! De aceea stă scris: “Al doilea «vai» a trecut, al treilea «vai» iată vine degrabă!” A treia nenorocire este ziua manifestării lui Bahá’u’lláh, ziua lui Dumnezeu, apropiată de ziua manifestării lui Báb.

Şi a trâmbiţat al şaptelea înger şi s-au pornit, în cer, glasuri puternice care ziceau: “Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său şi va împărăţi în vecii vecilor. “”

Al şaptelea înger este un om înnobilat cu atribute cereşti şi care se va ridica împodobit cu calităţi şi un caracter ceresc. Se vor auzi numeroase voci proclamând apariţia Manifestării Divine. În ziua manifestării Domnului Oştirilor, în vremea ciclului celui Atotputernic, care este vestit şi făgăduit în toate scrierile profetice – în acea zi a Domnului se va întemeia Împărăţia Spirituală şi Divină, iar lumea va fi reînnoită. Un spirit nou va însufleţi trupul creaţiei, anotimpul primăverii divine va începe, va cădea ploaia milostivirii, va străluci soarele realităţii, va adia boarea cea dătătoare de viaţă, omenirea va îmbrăca veşmânt nou, pământul se va preschimba într-un paradis sublim, oamenii se vor lumina şi vor dispărea războaiele, vrăjmăşiile, disputele şi răutatea, în locul lor apărând sinceritatea, dreptatea, pacea şi iubirea de Dumnezeu. Unitatea, iubirea şi frăţia vor cuprinde lumea iar Dumnezeu va domni în veci, ceea ce înseamnă că se va fi întemeiat Împărăţia Spirituală Eternă. Căci aceasta este ziua Domnului. Vremurile care au venit şi s-au risipit au fost cele ale lui Avraam, Moise şi Hristos ori alţi profeţi, dar vremea aceasta este a lui Dumnezeu, în care Soarele Realităţii va răsări în toată căldura şi splendoarea lui.

“Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni care şed înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor, au căzut cu feţele la pământ şi s-au închinat lui Dumnezeu zicând:«mulţumim Ţie Doamne, Dumnezeule, Atotţiitorule, Cel ce Eşti şi Cel ce Erai şi Cel ce vii, că ai luat puterea Ta cea mare şi împărăţeşti»”

În fiecare ciclu păzitorii şi sufletele sfinte au fost în număr de doisprezece. Iacov a avut doisprezece fii. În timpul lui Moise existau doisprezece conducători de comunităţi, în timpul lui Hristos au fost doisprezece Apostoli, iar în timpul lui Mohamed doisprezece Imami. Însă în acest timp slăvit vor fi douăzeci şi patru, dublu faţă de ceilalţi, după cum o cere grandoarea acestei Manifestări. Sufletele sfinte se află în aproprierea lui Dumnezeu, aşezate pe tronurile lor, ceea ce înseamnă că şi ele domnesc pe vecie.

Cele douăzeci şi patru de mari personalităţi, deşi aşezate pe tronul domniei veşnice, se închină apariţiei Manifestării universale, zicându-I cu smerenie şi supunere:”Mulţumim Ţie, Doamne, Dumnezeule, Atotştiutorule, Cel ce Eşti şi Cel ce Erai şi Cel ce Vii, că ai luat puterea Ta cea mare şi împărăţeşti.” Aceasta înseamnă: acum Îţi vei rosti toate învăţăturile, vei aduna toate popoarele lumii sub oblăduirea Ta, vei aduce toţi oamenii în acelaşi lăcaş. Deşi Împărăţia lui Dumnezeu este veşnică, deci a existat şi va exista întotdeauna, aici “Împărăţie” se referă la manifestarea Lui însuşi. Şi El va da toate legile şi învăţăturile care alcătuiesc spiritul umanităţii şi al vieţii veşnice. Manifestarea Universală va domina lumea prin putere spirituală, nu prin luptă şi războaie. O va face prin pace şi linişte, nu cu forţa armelor. El va întemeia Împărăţia Cerească prin dragoste adevărată, nu prin forţă războinică, răspândind învăţăturile divine cu blândeţe şi dreaptă făptuire, nu cu spada, nu cu severitate. El va învăţa diferitele popoare astfel încât, în ciuda deosebirilor dintre ele în privinţa condiţiilor de viaţă, a obiceiurilor şi caracterului, a diferitelor religii şi rase, acestea se vor împăca şi se vor întovărăşi precum în pilda biblică, lupul şi mielul, leopardul şi iedul bebeluşul şi şarpele. Conflictele rasiale, deosebirile de religie, frontierele între naţiuni vor dispărea complet, toţi găsind unirea şi împăcarea desăvârşită în umbra copacului Binecuvântat.

“Şi neamurile s-au mâniat …”, căci învăţăturile Tale se ridicau împotriva patimilor altor neamuri, “…dar a venit mânia Ta…” Cu alte cuvinte, toţi vor suferi pierderi grele pentru că nu-Ţi urmează preceptele, sfaturile şi învăţăturile, vor fi lipsiţi de darurile Tale veşnice şi nu vor vedea Soarele Realităţii.

“ … şi vremea celor morţi ca să fie judecaţi …” arată că a venit vremea ca cei morţi, adică cei lipsiţi de spiritul iubirii de Dumnezeu şi care astfel nu au parte de viaţă veşnică sfântă, să fie judecaţi cu dreptate, sculându-se pentru a primi ceea ce merită. El le va face cunoscut ceea ce ascund tainele lor, arătând cât de jos se află aceştia pe scara existenţei, fiind de fapt sub stăpânirea morţii. “…şi să răsplăteşti pe robii Tăi, pe prooroci şi pe sfinţi şi pe cei ce se tem de numele Tău, pe cei mici şi pe cei mari …” adică îi vei înzestra pe cei drepţi cu daruri nesfârşite, făcându-I să strălucească la orizontul veşnicei cinstiri precum stelele pe cer. El îi va sprijini înzestrându-i cu cu o putere şi fapte ce aduc lumină omenirii, ce sunt izvor de călăuzire şi de viaţă veşnică în Împărăţia Divină.

“…şi să pierzi pe cei ce prăpădesc pământul.” , înseamnă că îi va pedepsi cumplit pe nepăsători. Căci atunci se va arăta orbirea celor orbi şi privirea pătrunzătoare a vizionarilor, ignoranţa şi neştiinţa celor căzuţi în greşeală vor fi cunoscute, dar ştiinţa şi înţelepciunea celor ce urmează călăuzirea se vor vădi. În consecinţă, cei ce au cauzat năpăstuire vor fi nimiciţi.

“Şi s-a deschis templul lui Dumnezeu, cel din cer…” înseamnă că a fost găsit Ierusalimul divin, că s-a arătat Sfânta Sfintelor. După înţelegerea înţelepţilor, Sfânta Sfintelor reprezintă esenţa Legii Divine, adevăratele învăţături cereşti ale Domnului, cele care au rămas neschimbate de-a lungul tuturor vremurilor profetice, aşa cum s-a explicat mai sus. Lăcaşul sfânt din Ierusalim este asemuit cu realitatea Legii lui Dumnezeu, care este Sfânta Sfintelor, numită aici „Ierusalimul ceresc”, pentru că toate legile, convenţiile şi indicaţiile rituale, precum şi reglementările materiale, constituie cetatea Ierusalimului. Pe scurt, din moment ce în acest ciclu Soarele Realităţii va face ca lumina lui Dumnezeu să strălucească cu maximă splendoare, esenţa învăţăturilor lui Dumnezeu se va răspândi în lumea existenţei iar întunericul neştiinţei se va risipi pentru totdeauna. Lumea se va înnoi, luminându-se, şi astfel se va arăta Sfânta Sfintelor.

„Şi s-a deschis templul lui Dumnezeu, cel din cer” înseamnă de asemenea că datorită răspândirii învăţăturilor divine, apariţiei acestor mistere cereşti şi răsăririi Soarelui Realităţii, porţile succesului şi prosperităţii se vor deschide larg în toate

direcţiile, vădindu-se cu limpezime semnele bunătăţii şi binecuvântărilor divine.

„ ... şi s-a văzut în templul Lui chivotul Legământului Său...” - cu alte cuvinte Cartea Legământului Său va apărea în Ierusalimul Său, Epistola Legământului va fi confirmată, sensurile lor devenind pe deplin lămurite. Numele lui Dumnezeu va răsuna peste Orient şi Occident, proclamarea Cauzei lui Dumnezeu se va auzi în lumea întreagă. Cei ce încalcă Legământul vor fi înjosiţi şi risipiţi, iar credincioşii vor fi preţuiţi şi slăviţi, căci ei respectă Testamentul şi nu se îndepărtează de la Legământ.

„...şi au fost fulgere şi vuiete şi tunete şi cutremur şi grindină mare.” , aceasta însemnând că după apariţia Cărţii Testamentului va fi o mare furtună în care vor cădea fulgerele mâniei lui Dumnezeu, vor răsuna tunetele încălcării Legământului, va avea loc cutremurul îndoielii, nenorocirile se vor abate asupra celor ce încalcă Legământul şi chiar şi cei ce mărturisesc credinţă vor fi supuşi încercărilor şi ispitelor.

12
COMENTARIU ASUPRA CAPITOLULUI 11
DIN ISAIA

ÎN Isaia, cap.11, v.1-10, stă scris: „O, Mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un Lăstar din rădăcinile lui va da. Şi se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei credinţe. Şi-L va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu. Şi va judeca nu după înfăţişarea cea din afară şi nici nu va da hotărârea Sa după cele ce se zvonesc, ci va judeca pe cei săraci întru dreptate şi după lege va mustra pe sărmanii din ţară. Pe cel aprig îl va bate cu toiagul gurii Lui şi cu suflarea buzelor Sale va omorâ pe cel fără de lege. Dreptatea va fi ca o cingătoare pentru rărunchii Lui şi credinţa ca un brâu pentru coapsele Lui. Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul şi leopardul se va culca lângă căprioară; şi viţelul şi puiul de leu vor mânca împreună şi un copil îi va paşte. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica şi puii lor vor sălăşlui la un loc, iar leul ca şi boul va mânca paie; pruncul de ţâţă se va juca lângă culcuşul viperei şi în vizuina şarpelui otrăvitor copilul abia înţărcat îşi va întinde mâna. Nu va fi nici o nenorocire şi nici un prăpăd în tot muntele Meu cel sfânt! Că tot pământul este plin de cunoştinţa şi de temerea de Dumnezeu, precum marea este cuprinsă de ape! Şi în vremea aceea, Mlădiţa cea din rădăcina lui Iesei, va fi ca un steag pentru popoare; pe Ea o vor căuta neamurile şi sălaşul Ei va fi plin de slavă.”

Mlădiţa din tulpina lui Iesei s-ar putea referi într-adevăr la Hristos, căci Iosif era descendent al lui Iesei, părintele lui David. Dar cum Hristos s-a născut din Duhul lui Dumnezeu, El s-a numit pe sine Fiul lui Dumnezeu. De n-ar fi afirmat acest lucru, atunci cuvintele de mai sus L-ar descrie pe El. În plus, interpretate simbolic, unele evenimente indicate a se petrece în timpul respectiv s-au împlinit în parte în vremea lui Hristos, dar nu toate. Dacă nu le interpretăm simbolic, este limpede că nici unul din aceste semne nu s-au petrecut atunci. De exemplu, leopardul şi mielul, leul şi viţelul, copilul şi vipera, pot fi metafore simbolizând diferite naţiuni, popoare, secte antagonice şi rase ostile una alteia, precum duşmani îşi sunt lupul şi mielul. Noi spunem deci că prin adierea spiritului hristic ele au găsit înţelegere şi armonie, că au fost însufleţite şi s-au întovărăşit.

Dar „nu va fi nici o nenorocire şi nici un prăpăd în muntele Meu cel sfânt! Că tot pământul este plin de cunoştinţa şi de temerea lui Dumnezeu, precum marea este umplută de ape.” Aceste din urmă condiţii nu s-au realizat în vremea lui Hristos, căci şi astăzi există în lume diferite popoare care se duşmănesc: foarte puţine Îl recunosc pe Dumnezeul lui Israel, iar şi mai mulţi nu ştiu nimic de Dumnezeu. La fel, nici pacea universală nu s-a instaurat în timpul lui Hristos, cu alte cuvinte: între popoarele vrăjmaşe şi antagoniste, n-a fost nici pace, nici armonie, n-au încetat conflictele şi neînţelegerile, n-a existat împăcare şi sinceritate. Chiar şi în zilele noastre, până şi între sectele şi popoarele creştine există unele ce se duşmănesc de moarte şi se războiesc.

Versetele acestea se aplică însă, cuvânt cu cuvânt, lui Bahá’u’lláh. De asemenea, în acest ciclu minunat, pământul se va preschimba, iar omenirea va afla liniştea şi frumuseţea. Certurile şi crimele vor face loc păcii, adevărului şi înţelegerii, iar printre popoare, naţiuni, rase şi ţări se va manifesta prietenia şi iubirea. Ele se vor uni şi vor coopera, iar în cele din urmă va dispărea în totalitate războiul. Când se vor impune Legile Celei Mai Sfinte Cărţi, toate diferendele şi luptele îşi vor găsi soluţia definitivă şi dreaptă în faţa unui tribunal suprem al tuturor naţiunilor şi imperiilor şi toate dificultăţile ce se vor ivi vor fi rezolvate. Cele cinci continente şi diferitele popoare se vor unifica, suprafaţa pământului devenind o singură ţară, iar omenirea o singură comunitate. Relaţiile dintre ţări - amestecul, unirea şi prietenia dintre popoare şi comunităţi – se vor dezvolta în asemenea măsură încât rasa umană va fi o mare familie, un singur neam. Lumea iubirii celeste va străluci, risipind întunericul urii şi al duşmăniei. Pacea universală îşi va face lăcaş în inima pământului, iar Arborele binecuvântat al Vieţii va acoperi cu umbra lui Orientul şi Occidentul. Cei puternici şi cei slabi, bogaţii şi săracii, sectele antagoniste şi naţiunile ostile – fiind precum lupul şi mielul, leopardul şi iedul, leul şi viţelul - se vor purta unele faţă de celelalte cu dreptate, prietenie, echitate şi iubire. În lume se va răspândi ştiinţa şi înţelegerea esenţei misterelor făpturilor şi cunoaşterea de Dumnezeu.

Gândeşte-te acum ce mult a progresat ştiinţa în acest veac măreţ care este ciclul lui Bahá’u’lláh, câte mistere ale existenţei au fost descifrate, câte invenţii noi au apărut, numărul lor crescând mereu. Nu peste multă vreme, ştiinţa şi învăţătura, ca şi cunoaşterea de Dumnezeu vor progresa în asemenea măsură, vor dezvălui asemenea mistere încât toţi vor rămâne uimiţi. Atunci taina acestui verset din Isaia: „Că tot pământul este plin de cunoştinţa şi de temerea de Dumnezeu ...” se va releva pe deplin.

Gândeşte-te de asemenea că, în scurta perioadă de când s-a ivit Bahá’u’lláh, oameni din toate ţările, din toate naţiunile, de toate rasele au ajuns sub umbrarul Cauzei Sale! Creştini, evrei, zoroastrieni, budişti, hinduşi şi persani se întovărăşesc cu cea mai mare prietenie şi iubire, ca şi cum aceşti oameni ar fi fost într-adevăr înrudiţi, ei şi toţi ai lor, de mii de ani. Căci se poartă precum părintele şi fiul, mama şi fiica, sora şi fratele. Acesta este unul din sensurile întovărăşirii lupului cu mielul, a leopardului cu iedul, a leului cu viţelul.

Unul din evenimentele însemnate ce trebuie să aibă loc în Ziua manifestării acelei Ramuri Fără Seamăn (Bahá’u’lláh) este înălţarea Stindardului lui Dumnezeu pentru toate popoarele. Aceasta înseamnă că toate neamurile şi popoarele se vor uni sub umbra acestui Stindard Divin, care nu este altul decât însăşi Ramura Domnească, devenind o singură naţiune. Duşmănia religioasă şi sectară, ostilitatea rasială şi naţională, diferenţele între popoare vor fi eliminate. Toţi oamenii vor adera la o unică religie, vor avea o credinţă comună, se vor contopi într-o rasă unică şi vor deveni un singur popor. Toţi vor trăi într-o patrie comună, care este chiar planeta noastră. Pacea şi înţelegerea universală între toate naţiunile vor fi împlinite, iar acea Ramură Fără Seamăn va aduna întregul popor al lui Israel laolaltă, adică în acest ciclul Israel va fi adunat în Ţara Sfântă, iar poporul evreu, răspândit în prezent în Est şi Vest, în Nord şi în Sud, va fi reunificat.

Vezi dar că aceste evenimente nu au avut loc în ciclul lui Hristos, pentru că atunci naţiunile nu s-au unit sub un Stindard care este această Ramură Sfântă. Însă în ciclul acesta, al Domnului Oştirilor, toate popoarele vor ajunge în umbra Steagului Său. La fel, Israel, răspândit pe întregul pământ, nu a fost adunat în Ţara Sfântă în ciclul lui Hristos; dar la începutul ciclului lui Bahá’ulláh această făgăduinţă divină, clar exprimată în toate Cărţile Profeţilor, a început să se împlinească. Putem vedea cum, din toate părţile lumii, grupuri de evrei se întorc în Ţara Sfântă, construindu-şi sate şi aşezări proprii, iar numărul lor creşte zi de zi, astfel că în curând întreaga Palestină va deveni patria lor.

13
COMENTARIU ASUPRA CAPITOLULUI 12
AL APOCALIPSEI SFÂNTULUI IOAN TEOLOGUL

AM arătat mai înainte că prin Cetatea Sfântă, Ierusalimul lui Dumnezeu, menţionat în Cartea Sfântă, se înţelege cel mai adesea Legea lui Dumnezeu. Ea este uneori comparată cu o mireasă, alteori cu Ierusalimul, iar alteori cu un nou cer şi pământ. Astfel, în cap.21, v.1, 2 şi 3 ale Apocalipsei Sfântului Ioan Teologul, se spune: „Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este. Şi am văzut Cetatea Sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă împodobită pentru mirele ei. Şi am auzit, din tron, un glas puternic care zicea: «Iată cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei»”.

Observaţi cât de limpede reiese că cerul şi pământul dintâi reprezintă Legea cea veche. Căci se spune că primul cer şi pământ au pierit, iar acum nu mai există mare. Adică, pământul este locul de judecată şi pe acest pământ de judecată nu mai există mare, adică învăţăturile şi Legea lui Dumnezeu s-au răspândit în totalitate pe pământ, toţi oamenii se vor supune Cauzei lui Dumnezeu, iar pământul va fi locuit în exclusivitate de credincioşi. Spaţiul de locuire al omului, reşedinţa Lui fiind pământul, înseamnă că nu va mai exista mare. Cu alte cuvinte, în acele vremuri tărâmul Legii va deveni locul de predilecţie al omului. Pe un asemenea pământ ferm se poate păşi cu toată încrederea, piciorul nu alunecă.

Legea lui Dumnezeu mai este descrisă şi drept Cetatea Sfântă, Noul Ierusalim. Este limpede că Noul Ierusalim care coboară din ceruri nu este un oraş din cărămidă, piatră, lemne şi pământ, ci este Legea lui Dumnezeu care coboară din ceruri. El este numit „nou” deoarece este clar că Ierusalimul concret, din piatră şi pământ nu coboară din ceruri şi nu este reînnoit. Reînnoită este doar Legea lui Dumnezeu.

Legea lui Dumnezeu este comparată şi cu o mireasă gătită cu cele mai frumoase podoabe, aşa cum scrie în cap.12 din Apocalipsa Sfântului Ian Teologul: „ Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă împodobită pentru mirele ei.” Şi în cap.12, v.1 se spune: „Şi s-a arătat din cer un semn mare: o femeie înveşmântată cu soarele şi luna era sub picioarele ei şi pe cap purta cunună din douăsprezece stele”. Această femeie este mireasa – Legea lui Dumnezeu – dată lui Mohamed. Soarele în care era învăluită şi luna de sub picioarele ei sunt cele două naţiuni aflate sub influenţa Legii lui Mohamed, Imperiul Persan şi Imperiul Otoman, căci emblema Persiei este soarele, iar a Imperiului Otoman este semiluna. De aceea soarele şi luna sunt emblemele celor două imperii aflate sub puterea Legii lui Dumnezeu. Apoi se spune: „...pe cap purta cunună din douăsprezece stele”. Cele douăsprezece stele sunt cei doisprezece Imami ce au susţinut Legea lui Mohamed şi au învăţat poporul, strălucind precum stelele călăuzitoare.

Al doilea verset spune: „Şi era însărcinată şi striga ...”, ceea ce simbolizează că Legea a trecut prin cele mai mari greutăţi şi a îndurat mari suferinţe până s-a ivit un vlăstar desăvârşit – şi anume Manifestarea Promisă, care a crescut sub oblăduirea acestei Legi, precum un fiu în pântecele mamei. Pruncul menţionat în verset este Báb, Punctul Primordial, Cel ce s-a născut într-adevăr din Legea lui Mohamed. Altfel spus, Realitatea Sfântă, care este odrasla şi rodul Legii lui Dumnezeu – mama Sa -, Realitatea promisă de această religie se vădeşte în împărăţia Legii. Din cauza ameninţării balaurului copilul a fost purtat la Dumnezeu. Copilul Legii lui Dumnezeu, Cel Făgăduit, a fost revelat după 1260 de zile, când balaurul a fost nimicit.

„Şi alt semn s-a arătat în cer: Iată un balaur mare, roşu, având şapte capete şi zece coarne şi pe capetele lui, şapte cununi împărăteşti iar coada lui târa a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ”. Aceste semne fac aluzie la dinastia Omeiazilor care au dominat religia musulmană. Şapte capete şi şapte coarne simbolizează cele şapte ţări şi regiuni pe care le stăpâneau Omeiazii: provincia romană din jurul Damascului, cele persană, arabă şi egipteană, cea africană (incluzând Tunis, Maroc şi Algeria), domeniul andaluz (Spania de azi) şi cel turcesc din Transoxania. Omeiazii au stăpânit toate aceste regiuni. Cele zece coarne desemnează numele stăpânitorilor Omeiazi; deci numărate fără a le considera pe cele care se repetă, au fost zece nume de comandanţi şi căpetenii: primul este Abú Sufyán, ultimul Marván. Există însă doi Mu’ávíya, trei Yazíd, doi Valíd şi doi Marván. Numărate însă o singură dată, ele dau un total de zece. Omeiazii, începând cu Abú Sufyán, emir al Meccăi şi conducător al dinastiei şi terminând cu Marván, au distrus a treia parte din oamenii cei sfinţi din descendenţa lui Mohamed, cei care se asemănau cu stelele cerului.

„Şi balaurul stătu înaintea femeii, care era să nască, ca să înghită copilul când aceasta îl va naşte.” (v.4) După cum am explicat înainte, femeia simbolizează Legea lui Dumnezeu. Balaurul stătea lângă femeie ca să-i mănânce copilul - care este Manifestarea promisă, vlăstarul Legii lui Mohamed. Omeiazii au sperat întotdeauna să pună mâna pe Cel promis, cel aflat în descendenţa lui Mohamed, pentru a-L distruge şi anihila. Se temeau într-atât de ivirea Manifestării promise, încât au încercat să ucidă orice descendent al lui Mohamed care se bucura de o înaltă cinstire.

„Şi a născut un copil de parte bărbătească, care avea să păstorească toate neamurile cu toiag de fier.” (v.5) Acest fiu slăvit este Manfestarea promisă, născută din Legea lui Dumnezeu şi crescută sub oblăduirea Învăţăturilor divine. Toiagul de fier simbolizează puterea şi tăria - dar nu este vorba de o sabie ci de un toiag cu care El va păstori toate neamurile pământului cu putere şi tărie divină. Acest fiu este Báb.

„Şi copilul ei fu răpit la Dumnezeu şi la tronul Lui...” (v.5) Aceasta este o proorocire despre Báb care s-a înălţat la tărâmul ceresc, la Tronul lui Dumnezeu, în centrul Împărăţiei Lui. Gândiţi-vă cât de mult corespund toate acestea cu realitatea.

„ ... iar femeia a fugit în pustie...” (v.6) – adică Legea lui Dumnezeu s-a refugiat în pustie şi anume în imensul deşert Hijáz şi Peninsula Arabică.

„ ... unde are loc gătit de Dumnezeu ...” (v.6) Peninsula Arabică a devenit sălaşul şi centrul Legii lui Dumnezeu.

„ ... ca să o hrănească pe ea, acolo, o mie două sute şi şaizeci de zile.” (v.6) În terminologia Cărţii Sfinte, cele 1260 de zile reprezintă cei 1260 de ani în care Legea lui Dumnezeu a fost întemeiată şi instituită în pustietatea Arabiei; de acolo s-a ivit Cel Promis. După 1260 de ani acea Lege îşi pierde puterea, deoarece pomul a dat rod, efectul ei s-a produs.

Gândeşte-te acum cât de concordante sunt toate profeţiile. În Apocalipsă, apariţia Celui Promis este proorocită peste 42 de luni, Daniel exprimă acest interval ca trei vremuri şi jumătate, adică tot 42 de luni, ceea ce reprezintă 1260 de zile. Într-un alt pasaj din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul se menţionează explicit 1260 de zile şi în Cartea Sfântă stă scris că fiecare zi înseamnă un an. Nimic nu poate fi mai clar decât această concordanţă a profeţiilor. Báb a apărut în anul 1260 din Hegira lui Mohamed, acesta fiind începutul erei universale după calculul islamic. Pentru nici o altă Manifestare Cărţile Sfinte nu aduc dovezi atât de limpezi. Pentru cine judecă cu dreptate, nimic nu poate fi mai grăitor decât potrivirea dintre datele indicate de cuvintele atâtor Mari Spirite. Nu există altă interpretare a acestor profeţii. Binecuvântate sunt sufletele ce caută adevărul. Dar acolo unde nu există dreptate, oamenii atacă, combat şi neagă deschis aceste lucruri evidente, precum fariseii au refuzat să creadă în adevărul manifestării lui Hristos, tăgăduind cu încăpăţânare explicaţiile date de El şi de discipolii Săi. Ei i-au indus în eroare pe oamenii simpli, îndepărtându-i de la Cauza lui Hristos, spunând: „Aceste profeţii nu se referă la Isus, ci la Cel Făgăduit care va veni mai târziu, când se vor împlini toate semnele menţionate în Biblie.” Unele dintre aceste semne erau: să aibă o împărăţie, să ocupe tronul lui David, să impună Legea biblică şi să aducă asemenea dreptate încât lupul şi mielul să se adape de la acelaşi izvor.

Astfel fariseii au încercat să împiedice poporul să-L recunoască pe Hristos.

NOTĂ: - În aceste ultimele discuţii ’Abd’u’l-Bahá încearcă să integreze într-o nouă interpretare profeţiile apocaliptice ale evreilor, ale creştinilor şi ale musulmanilor, şi nu să le pună în evidenţă caracterul supranatural. În privinţa facultăţilor profetice, vezi cap.”Puterea de cunoaştere a Manifestărilor Divine” şi „Viziunile şi comunicarea cu spiritele”

14
DOVEZI SPIRITUALE

ÎN lumea materială vremea se scurge ciclic: pământul se schimbă după succesiunea anotimpurilor, iar spiritul uman cunoaşte evoluţia prin progres, regres şi învăţare.

O dată este primăvară, altă dată este toamnă, de asemenea există vara şi iarna.

Primăvara norii revarsă ploile atât de folositoare, adie zefirii parfumaţi şi dătători de viaţă; aerul este potrivit de cald, ploile cad, soarele străluceşte, vântul fertil alungă norii şi lumea reînvie: plantele, animalele şi oamenii deopotrivă se trezesc la viaţă. Făpturile pământeşti trec de la o stare la alta. Totul se înveşmântează în straie noi: pământul cel negru se acoperă cu iarbă, munţii şi câmpiile înverzesc, copacii dau în mugur, în grădini cresc flori şi ierburi parfumate. Lumea se preschimbă, fiind cuprinsă de un suflu dătător de viaţă. Pământul era un trup mort, el este pătruns de un spirit nou, dă naştere la frumuseţi infinite, la prospeţime şi graţie. Primăvara este deci cauza trezirii la o nouă viaţă, ea insuflă lumii un spirit nou.

Urmează apoi vara, când creşte căldura şi progresul şi dezvoltarea ajung la apogeu. În împărăţia vegetalului energia vitală atinge desăvârşirea, apar fructele şi vine vremea culesului. Sămânţa s-a preschimbat în snopi, hrana este depozitată pentru iarnă. Apoi vine toamna cea tumultoasă, când bat vânturi reci şi dăunătoare. Acesta este anotimpul veştejirii şi al îmbolnăvirii, când aerul îmbălsămat se viciază. Adierile primăvăratice sunt înlocuite de vânturi tomnatice; pomii de un verde exuberant se usucă şi îşi pierd frunzele; la fel florile şi ierburile parfumate, iar frumoasele grădini se pustiesc. Apoi vine iarna, cu frigul şi vijeliile ei. Ninge, plouă, viscoleşte, tună şi fulgeră, totul îngheaţă, plantele mor iar animalele slăbesc şi ajung într-o stare jalnică.

După această etapă vine din nou primăvara dătătoare de viaţă şi ciclul reîncepe. Cu frumuseţile şi prospeţimea ei, primăvara ia în stăpânire munţii şi câmpiile cu magnifica ei splendoare. Din nou făpturile se regenerează şi altele noi apar. Corpurile cresc şi se dezvoltă, câmpiile şi pustiurile înverzesc şi redevin fertile, copacii înmuguresc, primăvara trecută se reîntoarce cu întreaga ei strălucire. Acesta este şi trebuie să fie ciclul şi succesiunea existenţei. Acesta este ciclul şi succesiunea lumii materiale.

La fel se întâmplă cu ciclurile spirituale ale Profeţilor. Ziua apariţiei Manifestărilor Sfinte este o primăvară spirituală aducând splendoarea divină, adierea vieţii, bogăţie cerească, răsăritul Soarelui Realităţii. Spiritele se trezesc, inimile sunt însufleţite, înviorate, sufletele se îmbunează, existenţa se pune în mişcare, oamenii se bucură şi se împlinesc în desăvârşire şi calităţi pozitive. Are loc un progres şi o regenerare universală, căci aceasta este ziua reînvierii, vremea efervescenţei creatoare, anotimpul fericirii, bucuriei şi al încântării.

Primăvara aceasta dătătoare de viaţă culminează cu vara cea plină de rod. Cuvântul lui Dumnezeu răsună pretutindeni, Legea lui Dumnezeu domneşte, toate lucrurile îşi ating desăvârşirea. Masa divină stă întinsă, adierile sfinte parfumează Apusul şi Răsăritul, Învăţăturile lui Dumnezeu cuceresc lumea întreagă, oamenii se desăvârşesc prin educaţie, se obţin rezultate valoroase, are loc un progres general al omenirii şi toate lucrurile se împresoară de daruri divine. Soarele Realităţii răsare la orizontul Împărăţiei cu maximă strălucire şi căldură. Odată ajuns la zenit îşi va începe coborârea, iar vara spirituală va face loc toamnei, când dezvoltarea şi creşterea se opresc. Adierile se preschimbă în vânturi vijelioase, iar anotimpul sordid distruge frumuseţea şi prospeţimea grădinilor, boltelor şi câmpiilor: cu alte cuvinte, înţelegerea şi bunăvoinţa dispar, calităţile divine se schimbă; strălucirea inimilor păleşte, spiritualitatea oamenilor decade, virtuţile lasă loc viciilor, sfinţenia şi puritatea dispar. Rămân numai numele Religiei lui Dumnezeu şi formele exoterice ale Învăţăturilor divine. Temeliile însele ale Religiei lui Dumnezeu se surpă, în locul lor rămânând doar forme şi tradiţii. Apar disensiuni, se pierde tăria credinţei şi locul ei îl ia instabilitatea, spiritul moare, inimile tânjesc , sufletele rămân inerte şi astfel soseşte iarna – adică gerul ignoranţei şi întunericul greşelilor umane cuprind lumea. Ele aduc cu sine indiferenţa, neascultarea, lipsa de respect, indolenţa, josnicia, instinctele animalice, într-un cuvânt o răceală şi o lipsă de sensibilitatea precum cea a pietrei. Această perioadă este asemenea iernii când, lipsit de căldura soarelui, pământul devine trist şi pustiu. Când lumea raţională, lumea gândirii a ajuns în acest din urmă stadiu, tot ce cuprindea ea a trecut în moarte eternă şi nefiinţă perpetuă.

Când iarna şi-a împlinit lucrarea, vine însă o altă primăvară spirituală, începe un nou ciclu. Reapar adierile blânde, zorile luminoase, ploaia din norii divini, razele Soarelui Realităţii strălucesc, lumea contingentă se trezeşte la o nouă viaţă şi se înveşmântează în straie noi şi minunate. Reapar toate semnele şi darurile primăverii trecute, poate cu şi mai mare splendoare în acest anotimp nou.

Ciclurile spirituale ale Soarelui Realităţii sunt ca cele ale soarelui material: ele se află într-o continuă rotaţie şi reînnoire. Asemenea Soarelui Realităţii, punctele în care răsare sunt diverse: o dată răsare în semnul zodiacal al Cancerului, altă dată în cel al Balanţei sau în semnul Vărsătorului şi alteori îşi trimite razele din zodia Berbecului. Dar soarele este unul singur, o singură realitate; învăţaţii iubesc soarele fără a se lăsa furaţi de locurile din care răsare. Spiritele pătrunzătoare caută adevărul esenţial, nu cercetează locurile de răsărire. Aceste spirite vor preaslăvi Soarele din orice punct s-ar ivi şi vor căuta Realitatea esenţială în fiecare Suflet Sfânt în care Ea se manifestă. Asemenea oameni descoperă întotdeauna adevărul esenţial, lor nefiindu-le ascuns Soarele Lumii Divine. Cel ce iubeşte soarele şi îi caută lumina se va întoarce veşnic spre el, fie că străluceşte din semnul Berbecului, al Cancerului sau al Gemenilor. Însă ignorantul şi neînvăţatul se vor pasiona pentru semnele zodiacului, ei vor fi seduşi, fascinaţi de locurile în care răsare soarele, nu de soare însuşi. Astfel, când acesta se afla în zodia Cancerului, ei s-au întors spre ea deşi mai târziu, soarele a trecut din Cancer în Balanţă , dat fiind că adoră zodia, neştiutorii vor fi rămas cu privirea aţintită la semnul Cancerului, lipsindu-se de strălucirea soarelui ce nu se mai afla acolo. De exemplu, la început, Soarele Realităţii şi-a trimis razele din zodia lui Avram, apoi din zodia lui Moise, luminând orizontul şi în sfârşit, cu maximă strălucire şi splendoare, prin zodia lui Hristos. Cei ce căutau Realitatea au ştiut să o venereze oriunde s-ar fi manifestat ea, dar cei ce rămăseseră legaţi de semnul lui Avram n-au mai recunoscut-o cînd a luminat, pe muntele Sinai, asupra lui Moise. Alţii n-au recunoscut Soarele Realităţii când a strălucit cu slavă domnească prin Hristos, deoarece au rămas legaţi de semnul lui Moise, şi aşa mai departe.

Omul trebuie deci să caute Realitatea esenţială, iar pe aceasta o va vedea în toate sufletele Sfinte. Omul trebuie să se lase fascinat, vrăjit şi sedus de prea-plinul divin; el trebuie să se asemene cu fluturele ce iubeşte lumina indiferent de la ce lampă vine ea, sau cu privighetoarea ce iubeşte trandafirii din orice grădină.

Chiar răsărind la Apus, soarele ar rămâne tot soare. Nu trebuie să-l negăm din cauza punctului din care răsare, nici să credem că Vestul este întotdeauna locul unde apune. La fel, se cuvine să căutăm prea-plinul ceresc şi Aurora Divină. Oriunde s-ar ivi ea, se cuvine să o iubim. Gândeşte-te că dacă evreii nu s-ar fi legat într-atât de orizontul lui Moise, ci ar fi privit Soarele Realităţii, fără îndoială că L-ar fi recunoscut în locul unde a răsărit realitatea lui Hristos în cea mai intensă splendoare divină a Sa. Dar, vai lor! De mie de ori vai lor! Nedorind să vadă decât sensul superficial al cuvintelor lui Moise, s-au lipsit de darurile divine şi de splendoarea suverană a lui Hristos!

15
ADEVĂRATA BOGĂŢIE

VALOAREA şi rangul slăvit al fiecărei făpturi sunt determinate de anumite cauze şi circumstanţe.

Frumuseţea, podoaba şi desăvârşirea pământului este să fie fertil şi înverzit prin darurile norilor primăvăratici. Datorită lor cresc plantele, răsar florile şi ierburile parfumate şi înmuguresc pomii, dând rod nou. Grădinile se înfrumuseţează, pajiştile se împodobesc, munţii şi câmpiile se acoperă cu o mantie verde, grădinile, câmpurile, satele şi oraşele sunt toate în straie de sărbătoare. Aceasta este prosperitatea lumii minerale. Rangul cel mai înalt şi desăvârşirea lumii vegetale este ca un pom să crească pe malul apei unui râu cu apă limpede, în adieri blânde, scăldat în razele calde ale soarelui, îngrijit de un grădinar priceput, ajungând să se dezvolte zi de zi şi să dea rod. Adevărata sa împlinire este însă aceea de a se asimila în lumea animală şi umană, înlocuind substanţele care s-au epuizat în trupurile animalelor şi omului.

Calităţile înalte în lumea animală sunt acelea de a avea membre, organe şi facultăţi perfecte, gata să satisfacă toate nevoile. Aceasta este gloria sa supremă, rangul şi valoarea sa. Suprema fericire a unui animal este să aibă la dispoziţie o pajişte înverzită şi fertilă, cu ape curgătoare limpezi şi o pădure frumoasă şi înverzită. Pentru un animal nu se poate imagina fericire mai mare decât aceasta. De exemplu, maxima satisfacţie pentru o pasăre este să-şi facă cuib într-o pădure verde şi prosperă, pe o crenguţă înaltă a unui copac puternic şi să găsească toată hrana – seminţele şi apa – de care are nevoie.

Adevărata fericire pentru un animal o reprezintă însă trecerea din lumea animală în lumea umană, precum acele fiinţe microscopice care intră în organismul omului odată cu aerul şi apa şi sunt asimilate, înlocuind substanţele care au fost consumate de organismul său. Aceasta este cea mai mare onoare pentru lumea animală. Nu poate fi concepută una mai mare pentru ea.

Este deci limpede că această bogăţie, această satisfacţie precum şi abundenţa materială constituie fericirea absolută a lumii minerale, vegetale şi animale. Nici o bogăţie, nici un confort sau bunuri materiale nu pot egala bogăţia unei păsări. Munţi şi câmpii întregi îi sunt sălaş, toate seminţele şi roadele sunt hrana şi bogăţia sa, ea este stăpână peste orice ţinut, pajişte, sat, păşune, pădure sau pustietate. Cine este deci mai bogat, acea pasăre sau cel mai avut om ? Gândeşte-te că oricâte seminţe ar consuma pasărea, averea ei rămâne inepuizabilă.

Este astfel neîndoielnic că slava şi valoarea omului trebuie să fie altceva decât bogăţiile materiale. Averea este doar ramura, însă rădăcina înălţării omului constă în virtuţile şi însuşirile pozitive care sunt podoabele realităţii sale. Acestea sunt apariţiile divine, darurile cereşti, sentimentele sublime, iubirea şi cunoaşterea de Dumnezeu, înţelepciunea universală, profunzimea intelectuală, descoperirile ştiinţifice, dreptatea, echitatea, sinceritatea, bunăvoinţa, curajul şi tăria înnăscute, respectarea drepturilor celorlalţi şi a promisiunilor şi înţelegerilor stabilite, corectitudinea în orice situaţie, slujirea adevărului în toate împrejurările, sacrificarea propriei vieţi în beneficiul semenilor, bunăvoinţa şi stima faţă de orice naţiune, respectarea învăţăturilor lui Dumnezeu, truda întru Împărăţia Divină, călăuzirea poporului, educarea tuturor neamurilor şi raselor. Iată în ce constă fericirea lumii acesteia! Iată calea spre înălţarea omului! Iată viaţa eternă şi slava cerească!

Aceste virtuţi nu se vădesc în realitatea umană decât prin puterea şi învăţăturile lui Dumnezeu căci, pentru a deveni manifeste, este nevoie de un impuls supranatural. Poate că o palidă urmă a acestor perfecţiuni apare şi în lumea naturii, dar ea rămâne instabilă şi efemeră, precum razele soarelui reflectate pe un perete.

Din moment ce Dumnezeu cel Atotmilostiv a dat omului o asemena minunată coroană, omul trebuie să se străduiască să-i facă strălucitoarele nestemate vizibile în lume.

PARTEA A DOUA
CÂTEVA SUBIECTE CREŞTINE
16
PENTRU EXPRIMAREA CONCEPTELOR ABSTRACTE
TREBUIE UTILIZATE
SIMBOLURI ŞI FORME PERCEPTIBILE

O CHESTIUNE esenţială pentru înţelegerea prrofundă a problemelor menţionate şi a altora despre care vom vorbi în continuare, pentru ca esenţa problemelor să fie înţeleasă, este următoarea: cunoaşterea umană este de două feluri. Prima este cunoaşterea lucrurilor perceptibile prin simţuri: văzul, auzul, mirosul, pipăitul, adică cele pe care le pot percepe şi care sunt numite obiective sau perceptibile. Fiind vizibil, soarele este considerat obiectiv, la fel sunt sunetele deoarece le percepe urechea; la fel parfumurile, percepute de simţul mirosului; tot aşa alimentele, pentru că gustul lor este simţit ca dulce, acru, sărat; căldura şi frigul sunt percepute ca senzaţii tactile. Toate acestea se numesc deci realităţi perceptibile.

Celălalt fel de cunoaştere umană este cea intelectuală – cu alte cuvinte este o realitate a intelectului; aceasta nu are formă exteriorizată sau întindere spaţială, nefiind perceptibilă prin simţuri. De pildă, facultatea inteligenţei nu este perceptibilă, ca de altfel nici una dintre facultăţile lăuntrice umane - dimpotrivă, ele sunt realităţi intelectuale. Iubirea este o realitate spirituală, nu una perceptibilă: căci nici ochiul nu o vede, nici urechea nu o aude, nici mirosul sau gustul nu o simt, nici pipăitul nu o poate percepe. Chiar şi substanţele eterice, pe care fizica le numeşte forţe – cum sunt căldura, lumina, electricitatea şi magnetismul, sunt realităţi intelectuale, nu perceptibile. Natura, în esenţa ei, este de asemenea o realitate intelectuală şi nu poate fi percepută ca şi spiritul uman. Pentru a descrie aceste realităţi intelectuale suntem obligaţi să le prezentăm prin simboluri perceptibile, deoarece nu are existenţă exterioară decât ceea ce e material. Pentru a explica, de pildă, natura spiritului, condiţia şi rangul său, trebuie să recurgem la formele lucrurilor perceptibile, deoarece tot ce există în lumea exterioară este sensibil. Suferinţa şi fericirea de exemplu, sunt realităţi intelectuale, dar când vrei să exprimi aceste stări spirituale, spui: “mi-e inima grea” sau “ mi-e inima uşoară”, deşi inima omului nu este nici grea şi nici uşoară în asemenea cazuri. Este vorba însă de stări intelectuale sau spirituale, pentru a căror lămurire trebuie să recurgem la simboluri sensibile. Alt exemplu: „acest om a ajuns departe”, deşi el stă pe loc, sau „a ajuns foarte sus”, deşi, ca toţi oamenii, el umblă pe suprafaţa pământului. Progresul sau înălţarea sunt stări spirituale sau condiţii intelectuale, dar pentru a le explica trebuie să apelezi la simboluri sensibile, deoarece în lumea exterioară totul este sensibil.

Astfel, simbolul cunoaşterii este lumina, iar al ignoranţei - întunericul. Este însă în realitate cunoaşterea o lumină perceptibilă, iar ignoranţa un întuneric perceptibil ? Nu: cele două sunt simple simboluri. Când vrei să exprimi stări intelectuale, poţi să numeşti cunoaşterea – lumină, iar ignoranţa – întuneric. Poţi spune: „inima îmi era întunecată, dar s-a luminat”. Repet, lumina cunoaşterii şi întunericul neştiinţei sunt realităţi intelectuale, nu sensibile, dar recurgem la simboluri perceptibile pentru a le explica în lumea exterioară.

Este limpede că porumbelul care a coborât asupra lui Hristos nu a fost un porumbel real, ci simbolizează o stare spirituală care, pentru a fi înţeleasă, a fost exprimată printr-o imagine perceptibilă. La fel, în Vechiul Testament, se spune că Dumnezeu s-a făcut văzut ca o coloană de foc: nici aceasta nu reprezintă o realitate materială, ci este o imagine perceptibilă pentru un concept intelectual.

Hristos spune:”...Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine”. Se afla oare Hristos în interiorul lui Dumnezeu sau Dumnezeu în interiorul lui Hristos? Cu siguranţă că nu! Şi aici avem o imagine perceptibilă pentru o realitate de natură spirituală.

Ajungem acum la explicarea cuvintelor lui Bahá’u’lláh: “O, Împărate! Nu eram decât un om ca oricare altul, adormit pe patul Meu, când suflul Celui Preaslăvit a coborât peste Mine şi M-a învăţat ştiinţa celor demult întâmplate. Acestea nu sunt de la Mine, ci de la Cel ce este Atotputernic şi Atotştiutor.” Aceasta este starea de Manifestare, o realitate intelectuală în afara timpului, eliberată de trecut, prezent şi viitor. Aici avem o explicaţie, o comparaţie sau o metaforă ce nu trebuie interpretată literal, căci această stare este mai presus de înţelegerea umană. Somnul şi starea de veghe înseamnă trecerea de la o stare de la alta. Somnul este starea de odihnă, imobilă, veghea este starea de mişcare. Somnul este starea de tăcere, veghea este starea de rostire. Somnul este starea misterului, veghea este starea de manifestare.

De pildă, în persană şi arabă există expresia prin care se spune că pământul dormea, dar a venit primăvara şi el s-a trezit; ori că pământul era mort, dar a venit primăvara şi el a înviat. Acestea sunt expresii metaforice, alegorii, explicaţii mistice ale unor semnificaţii.

Pe scurt, Manifestările Sfinte au fost întotdeauna şi vor fi întotdeauna Realităţi Luminoase; esenţa lor este pururi neschimbătoare. Înainte de a-şi face cunoscută manifestarea, sunt tăcute şi nemişcate precum cel ce doarme, dar după revelarea Lor, se fac auzite, iluminate, precum omul aflat în stare de veghe.

17
NAŞTEREA LUI HRISTOS

ÎNTREBARE: – Cum s-a născut Hristos din Sfântul Duh?

Răspuns:- În această privinţă există o controversă între teologi şi materialişti. Teologii cred că Hristos s-a născut din Sfântul Duh în timp ce materialiştii consideră acest lucru imposibil şi inadmisibil, afirmând că El trebuie să fi avut un tată uman.

În Coran scrie: „Şi Ne-am trimis Spiritul Nostru asupra ei, iar Acesta i-a apărut ei sub înfăţişarea omului desăvârşit”, adică Sfântul Duh a luat înfăţişare umană ca un fel de imagine în oglindă, când i-a vorbit Mariei.

Materialiştii cred că este necesară căsătoria, căci un trup viu nu poate fi creat dintr-un trup fără viaţă şi că fără mascul şi femelă nu poate exista fecundare, iar aceasta este valabil, spun ei, fie că este vorba de un organism uman, animal sau vegetal. Căci această unire dintre mascul şi femelă există la toate făpturile vii şi la plante şi e menţionată până şi în Coran: „Slavă Celui ce a creat perechile: cele produse de pământ, cele produse prin ele însele şi chiar acelea pe care nu le ştim.” – adică plantele, animalele şi oamenii, toate sunt create perechi – „şi din toate lucrurile Noi am făcut câte două feluri” – adică Noi am creat toate făpturile prin împerechere.

Într-un cuvânt, materialiştii susţin că nu se poate naşte un om dacă nu are tată de esenţă umană. În replică, teologii spun: „Acest lucru nu este imposibil şi irealizabil, ci doar nemaivăzut. Este o diferenţă foarte mare între un fapt imposibil şi un fapt necunoscut. De exemplu, a existat o vreme când nu se cunoştea telegraful, cel prin care comunică Estul şi Vestul, ceea ce nu înseamnă că telegraful e imposibil. La fel şi fotografia sau fonografia erau necunoscute, dar nu imposibile.”

Când materialiştii persistă în părerile lor, teologii răspund: „Globul pământesc este etern sau fenomenal?” Materialiştii răspund că, după descoperirile ştiinţifice importante, s-a stabilit că globul terestru este fenomenal. La început era o sferă de foc, apoi s-a răcit treptat şi s-a solidificat, formând o crustă la suprafaţa lui, crustă pe care au luat naştere plantele, animalele şi, în cele din urmă, omul.

Atunci teologii reiau: „Din ce susţineţi voi, reiese limpede că apariţia omenirii pe pământ este fenomenală şi nu eternă. Atunci înseamnă că primul om n-a avut nici tată, nici mamă, căci existenţa omului este fenomenală. Oare nu este mai greu de imaginat crearea omului fără mamă şi tată, fie ea una treptată, decât naşterea fără tată? Dacă admiteţi că primul om a apărut fără părinţi umani – treptat sau dintr-o dată – rezultă că nici naşterea fără un tată uman nu este imposibilă şi inadmisibilă; nu puteţi considera acest lucru imposibil, căci ar fi în contradicţie cu propria voastră afirmaţie. De exemplu, dacă spuneţi că această lampă s-a aprins cândva fără fitil şi ulei, dar că nu se poate aprinde fără fitil, este tot o contradicţie cu propriile afirmaţii.” Hristos a avut mamă; primul om, după părerea materialiştilor, n-a avut nici tată, nici mamă.

18
MĂREŢIA LUI HRISTOS
SE DATOREAZĂ DESĂVÂRŞIRII SALE

UN mare om rămâne un mare om, fie că are tată uman sau nu.

Dacă a nu avea tată este în sine o virtute, atunci Adam este mai mare decât toţi Profeţii şi Mesagerii, căci nu a avut nici tată, nici mamă. Mărirea şi slava sunt determinate de splendoarea şi harul desăvârşirii divine. Soarele s-a născut din substanţă şi formă, care pot fi comparate cu tatăl şi mama şi este perfecţiunea absolută. Întunericul însă nu are nici substanţă nici formă, nici tată, nici mamă, el este imperfecţiunea absolută. Substanţa vieţii fizice a lui Adam a fost pământul, dar substanţa vieţii lui Avraam a fost sperma pură. Este sigur că sperma pură şi castă este superioară pământului.

Mai mult, în primul capitol al Sfintei Evanghelii după Ioan, v.12 şi 13, se spune: „Şi celor câţi l-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu. Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut”.

Din aceste versete reiese că şi calitatea de discipol este creată nu prin vreun agent fizic, ci de o realitate spirituală. Grandoarea şi slava lui Hristos nu se datorează faptului că nu a avut un tată uman, ci desăvârşirii Sale, harurilor şi slavei Sale divine. Dacă grandoarea lui Hristos ar consta în faptul că nu are tată, atunci Adam ar fi mai mare decât Hristos, neavând nici tată, nici mamă. În Vechiul Testament se spune: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.”

Reţineţi că se spune că Adam s-a ivit din Spiritul vieţii. Mai mult, cuvintele folosite de Ioan în legătură cu apostolii, arată că şi aceştia provin de la Tatăl Ceresc. Este deci clar că realitatea sfântă, adică existenţa reală a oricărei personalităţi, provine de la Dumnezeu şi îşi datorează existenţa suflului Sfântului Duh.

Ceea ce vrem să subliniem este că dacă a nu avea tată este cea mai mare slavă a omului, atunci Adam este cel mai grandios om, căci nu a avut nici tată şi nici mamă. Este mai bine ca un om să fie creat din humă sau din substanţă vie? Fără îndoială că este preferabil să fii creat din substanţă vie. Dar Hristos s-a ivit la viaţă prin Sfântul Duh.

În concluzie, splendoarea şi valoarea sufletelor sfinte şi a Manifestărilor Divine sunt date de desăvârşirile Lor divine, de harul şi slava Lor, iar nu de altceva.

19
BOTEZUL LUI HRISTOS

ÎNTREBARE: În Sfânta Evanghelie după Matei, cap.3, v.13, 14, 15 se spune: „În acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să se boteze de către el. Ioan însă Îl oprea, zicând: “Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?” Şi răspunzând Iisus a spus către El: “Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea”. Atunci L-a lăsat.”

Cum să înţelegem aceasta: dacă avea desăvârşirea esenţială, de ce a mai avut Hristos nevoie de botez?

Răspuns: - Principiul botezului este purificarea prin căinţă. Ioan dojenea şi îndemna oamenii să se căiască; apoi îi boteza. De aceea botezul simbolizează căinţa de toate păcatele, după cum rezultă din următoarele cuvinte: „Doamne, aşa cum trupul mi s-a spălat şi curăţat de praful fizic, curăţă-mi şi sfinţeşte-mi spiritul de impurităţile naturii umane, nevrednice de Pragul Unităţii Tale!” Căinţa este întoarcerea de la neascultare la ascultare. După îndepărtarea şi nesocotirea lui Dumnezeu, omul se căieşte şi se purifică, acesta fiind un simbol care înseamnă: „Doamne, purifică-mi sufletul, fie el eliberat şi sfinţit de tot, în afară de iubirea Ta.”

Dorind ca botezul instituit de Ioan să fie respectat de toţi în acele timpuri, Hristos i s-a supus El însuşi, pentru a trezi poporul la lumină şi pentru a împlini legea religiei trecute. Deşi botezul căinţei a fost instituţia lui Ioan, în realitate el se practica şi înainte în religia lui Dumnezeu.

Hristos nu avea nevoie de botez, dar aceasta fiind, la acea vreme, o acţiune vrednică de laudă, în general acceptată şi un semn al veştilor bune despre Împărăţie, El însuşi a ţinut să o confirme. Totuşi, mai târziu a spus că adevăratul botez nu este cel cu apă materială, ci acela cu spirit şi apă. Apa nu mai înseamnă în acest caz apa materială, căci în alt loc se spune explicit că botezul se face cu spirit şi foc, de unde reiese că nu se referă la foc material şi la apa materială căci un botez cu foc este imposibil.

De aceea, spiritul este harul lui Dumnezeu, apa este cunoaşterea şi viaţa, iar focul este iubirea de Dumnezeu. Căci apa materială nu purifică sufletul omului, ci îi curăţă trupul. Dar apa cerească şi spiritul ceresc, care sunt cunoaşterea şi viaţa, purifică sufletul uman şi îl fac mai bun. Primind ceva din prea plinul Spiritului, sufletul omului se sfinţeşte, devine bun şi pur – adică realitatea omului se sfinţeşte şi se curăţă de impurităţile naturii. Aceste impurităţi ale naturii sunt însuşirile negative: mânia, deşertăciunea lumească, patima, orgoliul, minciuna, ipocrizia, egoismul, înşelătoria şi altele.

Omul nu se poate elibera de furtuna patimilor trupeşti decât cu ajutorul Sfântului Duh. De aceea spune Hristos că botezul trebuie făcut cu spirit, apă şi foc şi că este esenţial – deci cu spiritul harului divin, cu apa cunoaşterii şi a vieţii şi cu focul iubirii de Dumnezeu. Omul trebuie să se boteze cu acest spirit, această apă şi acest foc pentru a se umple cu harul etern. Ce rost ar avea un botez cu apă materială? Nu, acel botez cu apă era simbolul căinţei şi al iertării păcatelor.

În ciclul lui Bahá’u’lláh nu mai este însă nevoie de acest simbol, deoarece s-a înţeles şi s-a dovedit semnificaţia lui reală: acea a botezului cu spiritul şi iubirea lui Dumnezeu.

20
NECESITATEA BOTEZULUI

ÎNTREBARE: - Purificarea prin botez este utilă şi necesară sau este inutilă? Dacă este utilă, de ce a fost abrogată, iar dacă este inutilă, de ce a practicat-o Ioan?

Răspuns: - Transformările condiţiilor, modificările şi variaţiile lor, sunt calităţi esenţiale şi necesare a tot ce există, iar aceste necesităţi esenţiale sunt inseparabile de realitatea lucrurilor. Tot aşa, de pildă, este absolut imposibilă separarea căldurii de foc, a umidităţii de apă, a luminii de soare, căci primele sunt calităţi esenţiale şi necesare ale celor din urmă. Modificarea şi transformarea condiţiilor fiind şi ele esenţiale pentru tot ce există, rezultă că şi legile trebuiesc modificate în funcţie de schimbarea vremurilor. De exemplu, în vremea lui Moise, Legea Lui s-a conformat şi s-a adaptat condiţiilor istorice existente, dar în zilele lui Hristos aceste condiţii se schimbaseră într-atât de mult încât Legea lui Moise nu mai era adecvată necesităţilor oamenilor şi de aceea a fost înlăturată. Astfel, Hristos a încălcat Sabatul şi a interzis divorţul. După Hristos, patru apostoli, printre care Petru şi Pavel, au permis utilizarea hranei animale, pe care Biblia o interzicea – dar cu excepţia acelor animale care fuseseră sugrumate, ori sacrificate pentru idoli şi cu excepţia sângelui. De asemenea ei au interzis adulterul. Ei au menţinut aceste patru porunci. Mai târziu, Pavel a permis consumarea cărnii oricărui animal, chiar şi a celor sugrumate sau sacrificate unor idoli, precum şi a sângelui, menţinând doar interdicţia adulterului. Astfel, în cap.14, v.14 al Epistolei către Romani, Sfântul Apostol Pavel scrie: „Ştiu şi sunt încredinţat în Domnul Iisus că nimic nu este întinat prin sine, decât numai prin cel care gândeşte că e ceva întinat, pentru acela întinat este.”

De asemenea, în Epistola către Tit a Sfântului Apostol Pavel, cap.1, v.15: „Toate sunt curate pentru cei curaţi, iar pentru cei întinaţi şi necredincioşi nimeni nu este curat, ci li s-au întinat lor şi mintea şi cugetul”.

Aceste modificări, aceste abrogări ale Legii se datorează imposibilităţii de a compara condiţiile din timpul lui Moise cu cele din timpul lui Hristos. Cerinţele şi circumstanţele celei de-a doua perioade erau profund schimbate faţă de prima. De aceea, Legea cea veche a fost abrogată. Viaţa lumii poate fi asemuită vieţii umane, iar Profeţii şi Mesagerii lui Dumnezeu – unor medici pricepuţi. Fiinţa umană nu rămâne mereu în aceeaşi stare, ci este încercată de diferite boli pentru care există diferite remedii. Medicul priceput nu recomandă aceleaşi medicamente pentru toate bolile, ci le schimbă şi găseşte întotdeauna pe cele mai potrivite specificului bolii şi constituţiei bolnavului. La o boală gravă însoţită de febră, medicul iscusit va da medicamente împotriva temperaturii. Dacă însă, altă dată, starea acelei persoane s-a schimbat, dacă în loc de temperatură bolnavul are frisoane, fără îndoială că medicul iscusit va întrerupe tratamentul de mai sus, propunând medicamente cu un efect de încălzire. Această schimbare este impusă de starea diferită a pacientului şi dovedeşte priceperea medicului.

Gândeşte-te acum, oare în vremurile noastre mai poate fi impusă Legea Vechiului Testament? Nu, pentru numele lui Dumnezeu! Ea ar fi imposibilă şi de nepracticat. Din aceleaşi motive Dumnezeu a abrogat legile Vechiului Testament în vremea lui Hristos. Gândeşte-te de asemenea că, în vremea lui Ioan Botezătorul, botezul avea menirea de a-i trezi şi îndemna pe oameni să se căiască de păcatele lor şi să aştepte ivirea Împărăţiei lui Hristos. Dar, în zilele noastre, în Asia se întâmplă ca atunci când reprezentanţii bisericii catolice sau ortodoxe cufundă nou născuţii în apă amestecată cu ulei de măsline, aceştia să se îmbolnăvească din cauza şocului; în timpul botezului ei ţipă şi se zbat. În alte locuri, preotul doar stropeşte cu apă fruntea copilului. Dar, din nici una dintre cele două forme nu rezultă vreun beneficiu spiritual pentru copil. Aşadar, ce rezultat se obţine prin această formalitate? Este deci îndreptăţită mirarea altor popoare când văd cufundarea copilului în apă, căci aceasta nu determină nici trezirea spirituală, nici credinţa sau convertirea copilului, ci a rămas o simplă formalitate tradiţională. În vremea lui Ioan Botezătorul lucrurile stăteau altfel: la început, Ioan îi îndemna pe oameni să se căiască şi trezea în ei dorinţa de a fi gata pentru manifestarea lui Hristos. Cel ce primea absolvirea de păcate prin botez şi se căia cu smerenie, îşi curăţa şi trupul de impurităţi fizice. Zi şi noapte, de atunci încolo, el aştepta cu nerăbdare manifestarea lui Hristos şi pătrunderea în Împărăţia Spiritului lui Dumnezeu.

Să reluăm: vrem să spunem că modificările condiţiilor de viaţă, necesităţile diferite ale oamenilor din epoci diferite determină abolirea legilor, căci vine o vreme în care ele devin inadecvate. Gândeşte-te cât de diferite sunt cerinţele Antichităţii faţă de cele ale Evului Mediu sau ale timpurilor moderne. Ar fi posibil să impunem astăzi legile Antichităţii? Este clar că ele ar fi imposibile şi de nepracticat în prezent. Tot aşa, peste câteva secole, timpurile se vor fi schimbat atât de mult încât cerinţele viitorului vor fi cu totul altele decât cerinţele prezentului nostru. În Europa legile sunt în necontenită schimbare; câte legi au existat în trecut, privitoare la organizarea şi sistemul de guvernare al Europei, care acum sunt abrogate! Aceasta se datorează schimbărilor de mentalitate, de obiceiuri şi circumstanţe. De n-ar fi aşa, lumea n-ar mai progresa. În Pentateuh, de pildă, se consemnează o lege care arată că oricine încalcă Sabatul trebuie ucis. Mai mult, există în Pentateuh zece sentinţe capitale. Ar mai fi posibil să păstrăm astăzi o astfel de lege? Desigur că nu. În consecinţă, legile se modifică, schimbările fiind mărturia înţelepciunii supreme divine.

Această chestiune necesită reflecţie adâncă. Cauzele schimbării legilor vor deveni atunci evidente.

Binecuvântaţi fie cei ce ştiu să cugete!
21
SIMBOLISMUL PÂINII ŞI VINULUI

ÎNTREBARE: - Mântuitorul a spus: „Pâinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare” Care este sensul acestei afirmaţii?

Răspuns: Pâinea simbolizează aici hrana cerească şi desăvârşirile divine. Astfel, „dacă cineva mănâncă din această pâine” înseamnă: dacă un om dobândeşte bogăţia cerească, primeşte lumina divină sau se împărtăşeşte din desăvârşirea lui Hristos, va avea viaţă veşnică. Sângele semnifică spiritul vieţii şi desăvârşirile divine, splendoarea suverană şi harul veşnic. Căci toate membrele trupului îşi primesc substanţa vitală prin circulaţia sângelui.

În Sfânta Evanghelie după Ioan, cap.6, v.26, stă scris: „Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat.”

Este limpede că pâinea din care au mâncat şi cu care s-au săturat ucenicii este harul ceresc, căci în v.33, din acelaşi capitol, se spune: „ Căci pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer şi dă viaţă lumii.” Este clar că trupul lui Hristos nu a coborât din cer, ci s-a născut din Maria. Ceea ce a coborât din cer a fost spiritul lui Hristos. Închipuindu-şi că Hristos se referea la trupul Său, evreii s-au îndoit, după cum scrie v.42 din acelaşi capitol: „Au nu este Acesta Iisus, fiul lui Iosif, şi nu ştim noi pe tatăl Său şi pe mama Sa? Cum spune El acum: «M-am coborât din cer» ?

Este însă prea limpede că Iisus se referea la pâinea cerească a spiritului Său, a darurilor, a desăvârşirilor şi Învăţăturilor Sale, căci v.63 spune explicit: „Duhul este cel ce dă viaţă, trupul nu foloseşte la nimic.”

De aceea, spiritul lui Hristos este un har divin care coboară din cer; oricine primeşte din plin lumină de la acel spirit (adică învăţăturile divine) găseşte viaţă veşnică. De aceea v.35 sună astfel: „Şi Iisus le-a zis: «Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată»”.

Observaţi că El exprimă „venirea la El” prin imaginea mâncării, iar „credinţa în El” prin cea a băuturii. Rezultă că hrana cerească este prea-plinul divin, splendorile spirituale, învăţăturile cereşti, semnificaţia universală a lui Hristos. A mânca înseamnă a te apropia de El, iar a bea înseamnă a crede în El. Hristos a avut un trup fizic şi o formă celestă. Trupul fizic a fost răstignit, dar forma cerească a rămas vie şi eternă şi izvor de viaţă veşnică; primul era natura Sa umană, a doua este natura Sa divină. Unii cred că euharistia este realitatea lui Hristos şi că în ea coboară şi sălăşluiesc Divinitatea şi Sfântul Duh. Atunci înseamnă că de îndată ce ostia este mâncată, se dezintegrează şi se transformă total. Poate fi aşa ceva imaginat? Doamne fereşte! Aceasta este pură închipuire.

În concluzie, prin manifestarea lui Hristos învăţăturile divine, care sunt o bogăţie eternă, s-au răspândit peste tot, a strălucit lumina călăuzirii, iar omului i s-a dăruit spiritul vieţii. Toţi cei ce s-au lăsat călăuziţi s-au trezit la viaţă veşnică; toţi cei ce s-au rătăcit au căzut în ghearele morţii veşnice. Pâinea care a coborât din cer a fost trupul divin al lui Hristos, elementele Lui spirituale, din care apostolii s-au împărtăşit şi prin care au dobândit viaţa veşnică.

Apostolii luaseră adeseori masa împreună cu Hristos. De ce ultima Cină, Cina cea de Taină, a fost deosebită de celelalte? Este clar că pâinea cerească nu se referă la pâinea materială, ci la hrana divină – trupul spiritual al lui Hristos, harurile divine şi desăvârşirile cereşti din care s-au împărtăşit apostolii şi care i-au pătruns.

Gândeşte-te de asemenea că atunci când Hristos a binecuvântat pâinea şi a dat-o apostolilor zicând: „...acesta este trupul Meu.”, El se afla alături de ei, în persoană, ca formă fizică manifestată. El nu s-a preschimbat în pâine şi vin, căci dacă s-ar fi transformat în pâine şi vin, El nu ar fi putut rămâne cu apostolii ca persoană, ca formă fizică.

Rezultă de aici că pâinea şi vinul erau simboluri cu semnificaţia: v-am dat prea-plinul şi desăvârşirile Mele şi dacă le primiţi, dobândiţi viaţa veşnică şi vă împărtăşiţi din hrana cerească.

22
MINUNILE

ÎNTREBARE: - Este consemnat că Mântuitorul a înfăptuit minuni. Aceste relatări trebuie înţelese literal sau au ele o altă semnificaţie? Ştiinţele exacte au demonstrat că esenţa lucrurilor nu se schimbă, că tot ce există se supune unei singure legi universale de organizare de la care nu se poate abate. De aceea tot ce contravine acelei legi universale este imposibil.

Răspuns: - Manifestările Sfinte sunt izvor de miracole şi de semne minunate. Pentru Ele este uşor de înfăptuit orice lucru dificil sau chiar şi unul aparent imposibil. Miracolele se produc datorită puterii supranaturale manifestate în Ele, putere mai presus de natură şi capabilă să influenţeze natura. Toate Manifestările au înfăptuit lucruri ieşite din comun.

Dar în Cărţile Sfinte se foloseşte o terminologie specială, iar pentru Manifestări aceste minuni şi semne minunate nu prezintă nici o importanţă şi nu vor nici măcar să le menţioneze. Şi chiar dacă vom considera minunile ca fiind dovezi excepţionale, ele constituie dovezi şi argumente doar pentru cei prezenţi şi care le percep direct, nu pentru cei absenţi.

Dacă, de pildă, vom relata unui cercetător care este străin de Moise şi Hristos săvârşirea de către ei a unor minuni, omul nostru le va respinge zicând: „Semne minunate se povestesc mereu şi despre zei înşelători, pe baza mărturiei multor oameni şi sunt consemnate şi în Cărţi Sfinte. Brahmanii au scris o carte despre minunile săvârşite de Brahma”. Va mai adăuga: ”De unde să ştim că evreii şi creştinii spun adevărul iar brahmanii mint? Căci ambele sunt tradiţii respectate, consemnate în cărţi, care pot fi adevărate sau false.” Acelaşi lucru se poate spune despre alte religii: dacă una este adevărată, toate sunt adevărate. Acceptând-o pe una trebuie să le acceptăm pe toate. De aceea, minunile nu constituie o dovadă. Sau sunt dovezi numai pentru cei prezenţi direct, dar nu şi pentru cei absenţi.

În ziua Manifestării însă, oamenii cu o gândire profundă înţeleg că toate evenimentele legate de Manifestare sunt miraculoase, acestea fiind mai presus de tot ce există, însuşi acest fapt fiind un miracol.

Aminteşte-ţi că, absolut singur, fără un sprijin sau apărător, fără a avea armate şi legiuni şi în condiţii de grele persecuţii, Hristos a ridicat stindardul lui Dumnezeu în văzul tuturor oamenilor, înfruntându-i şi învingându-i în cele din urmă pe toţi, deşi trupul i-a fost răstignit. Acesta este veritabilul miracol ce nu va putea fi tăgăduit niciodată. Şi el este suficient pentru a dovedi autenticitatea adevărului lui Hristos.

Miracolele superficiale nu au nici o însemnătate pentru cei ce caută Esenţa. Dacă de pildă un orb îşi recapătă văzul, în final şi-l v-a pierde din nou, căci prin moarte va pierde toate simţurile. De aceea, a vindeca un orb este un lucru relativ neînsemnat, pentru că vederea este o facultate care va dispărea în cele din urmă. Tot aşa, dacă un om este înviat din morţi, la ce foloseşte aceasta din moment ce mai târziu tot va muri? Important este să dăruieşti vedere şi viaţă veşnică – adică viaţa spirituală şi divină. Viaţa fizică este trecătoare, deci existenţa fizică este echivalentă cu nonexistenţa. De aceea a spus Hristos unuia dintre discipolii Săi: „... lasă morţii să-şi îngroape morţii lor”, căci „ce este născut din trup, trup este şi ce este născut din Duh, duh este”

Vezi dar: pe cei care erau în aparenţă vii, Hristos îi considera morţi, deoarece viaţa înseamnă viaţă veşnică, iar existenţa este numai cea reală. Oriunde se vorbeşte despre învierea morţilor în Cărţile Sfinte, înţelesul este că cei morţi au fost binecuvântaţi cu viaţă veşnică. Unde se spune că orbul s-a vindecat, înţelesul este că a dobândit adevărata vedere lăuntrică; unde scrie că un om s-a vindecat de surzenie, înseamnă că el a dobândit auzul spiritual şi ceresc. Faptul acesta este confirmat chiar de textul Evangheliei, atunci când spune Hristos:”«Au orbit ochii lor şi a împietrit inima lor, ca să nu vadă cu ochii şi să nu înţeleagă cu inima şi ca nu cumva să se întoarcă şi Eu să-i vindec.» Acestea a zis Isaia, când a văzut slava Lui şi a grăit despre El”

Nu vrem să spunem că Manifestările nu pot înfăptui minuni, căci au putere absolută. Pentru Manifestări nu sunt importante însă iar valoare nu au decât vederea lăuntrică, tămăduirea spirituală şi viaţa veşnică. De aceea, întâmplările relatate de Scripturi despre orbi care s-au vindecat înseamnă că aceştia erau lăuntric nevăzători şi au dobândit vedere spirituală, ori că erau neştiutori şi au devenit înţelepţi, că erau nepăsători şi au devenit preocupaţi de cele spirituale, că erau pradă patimilor pământeşti şi s-au întors înspre calităţile cereşti.

Vederea şi auzul lăuntric, viaţa şi tămăduirea sunt importante pentru că sunt nepieritoare. Pe lângă ele, ce importanţă, ce valoare poate avea viaţa biologică şi atributele sale? Ea este trecătoare ca gândurile efemere. De pildă, o lampă, chiar reaprinsă, tot se va stinge din nou, pe când soarele nu se va stinge niciodată. Acesta este lucrul însemnat.

23
ÎNVIEREA LUI HRISTOS

ÎNTREBARE: - Ce înseamnă învierea după trei zile a lui Hristos?

Răspuns: - Învierile Manifestărilor Divine nu sunt materiale. Toate condiţiile şi acţiunile Lor, tot cee ce au întemeiat, învăţăturile, cuvintele, pildele şi poruncile Lor au o semnificaţie spirirtuală şi divină şi nu se referă la cele materiale. Să luăm, de exemplu, pogorârea lui Hristos din ceruri: se spune limpede în mai multe locuri din Evanghelie că Fiul Omului a venit din ceruri, că este în ceruri şi că în ceruri se va întoarce. Astfel, în Sfânta Evanghelie după Ioan (6:38) stă scris: „Pentru că M-am coborât din cer ...” iar la versetul 42: „Şi ziceau: Au nu este Acesta Iisus, fiul lui Iosif şi nu ştim noi pe tatăl Său şi pe mama Sa? Cum spune El acum: «M-am coborât din cer»?” De asemenea în Ioan (3:13): “Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer”.

Observaţi că se spune “Fiul Omului este în cer” chiar în timpul când Iisus se afla pe pământ. Observaţi de asemenea că se spune că Iisus a venit din cer, deşi a ieşit din pântecul Mariei, căci Maria I-a născut trupul. Iată de ce este limpede că atunci când se spune că Fiul Omului s-a pogorât din cer aceasta se referă la un fapt spiritual, nu la unul material, la o semnificaţie lăuntrică, nu la una exterioară. Sensul este că, deşi în aparenţă Hristos s-a născut din pântecul Mariei, de fapt El a venit din ceruri, din miezul Soarelui Realităţii, din Lumea Divină, din Împărăţia Spirituală. Iar dacă am dovedit că Hristos a venit din cerul spiritual al Împărăţiei Divine, şi faptul că a stat vreme de trei zile sub pământ trebuie să aibă un sens lăuntric, nefiind un eveniment exterior. La fel, învierea Sa din pântecul pământului este şi ea simbolică, fiind un fapt spiritual şi divin, iar nu unul material. Tot astfel, înălţarea Sa la ceruri trebuie înţeleasă ca una spirituală, nu materială.

În plus faţă de aceste lămuriri, să adăugăm că ştiinţa a dovedit mai presus de orice îndoială că cerul vizibil este un spaţiu nelimitat, vid, pustiu, în care se rotesc nenumărate stele şi planete.

De aceea credem că înţelesul învierii lui Hristos este următorul: după martiriul lui Hristos ucenicii erau tulburaţi şi neliniştiţi. Realitatea lui Hristos, care constă în învăţăturile şi darurile Sale, în desăvârşirea şi puterea Sa spirituală, s-a ascuns, a devenit nevăzută vreme de două sau trei zile după martiriul Său, s-a stins strălucirea Sa vizibilă sau, mai exact, s-a pierdut din cauza tulburării şi a neliniştii precum şi a numărului mic al credincioşilor. Cauza lui Hristos era atunci ca un trup lipsit de viaţă; dar când, după trei zile, ucenicii şi-au recăpătat credinţa de neclintit şi au început a sluji Cuza lui Hristos, hotărâţi să răspândească învăţăturile divine, traducându-I în viaţă poveţele, atunci Realitatea lui Hristos a redevenit strălucitoare şi bogăţia Sa a reapărut. Religia Sa a prins viaţă; învăţăturile şi îndemnurile Lui s-au făcut cunoscute cu limpezime. Cu alte cuvinte, Cauza lui Hristos a fost ca un trup neînsufleţit până când viaţa şi harul Sfântului Duh au învăluit-o.

Iată deci care este sensul învierii, al adevăratei învieri a lui Hristos. Dar clerul nu a înţeles nici Evangheliile, nici simbolurile lor, interpretându-le greşit. De aceea s-a spus că religia este în contradicţie cu ştiinţa, iar ştiinţa este potrivnică religiei: că, de pildă, înălţarea la cer a lui Hristos cu un trup material ar contrazice legile fizicii. Însă dacă scoatem la lumină adevăratul înţeles al simbolului, vedem că dispare orice contradicţie cu ştiinţa. Dimpotrivă, chiar ştiinţa şi inteligenţa confirmă această semnificaţie.

24
POGORÂREA SFÂNTULUI DUH
ASUPRA APOSTOLILOR

ÎNTREBARE: - În ce fel s-a petrecut şi ce semnificaţie are pogorârea Sfântului Duh asupra Apostolilor, aşa cum este descrisă în Evanghelie?

Răspuns: Pogorârea Sfântului Duh nu este asemenea pătrunderii aerului în plămâni prin respiraţie, ci reprezintă mai degrabă o comparaţie decât o imagine exactă, literală. Putem să ne-o imaginăm ca pătrunderea imaginii soarelui în oglindă – adică revelarea de către oglindă a splendorii solare.

După moartea lui Hristos ucenicii erau tulburaţi, iar gândurile şi părerile le erau răzleţe, discordante, contradictorii. Abia mai târziu şi-au regăsit tăria şi unitatea, iar la sărbătoarea Rusaliilor s-au întâlnit cu toţii şi s-au lepădat de cele lumeşti. Uitându-se pe sine, ei au renunţat la fericirea şi confortul lumesc, jertfindu-şi trupul şi sufletul Celui Multiubit, părăsindu-şi casele, plecând în pribegie, uitând chiar şi de propria lor viaţă. Atunci au primit ajutorul lui Dumnezeu, prin puterea Sfântului Duh care s-a făcut vizibilă. Spiritualitatea lui Hristos a triumfat, iubirea de Dumnezeu a învins. Din clipa în care au primit acest ajutor, apostolii s-au răspândit în cele patru zări, să predice Cauza lui Dumnezeu aducând noi dovezi în sprijinul ei.

Deci pogorârea Sfântului Duh asupra apostolilor înseamnă pătrunderea lor de Spiritul lui Hristos, prin care au dobândit echilibru şi tărie în credinţă. Prin spiritul iubirii de Dumnezeu ei au câştigat o nouă viaţă şi L-au văzut pe Hristos mereu viu, ajutându-i şi apărându-i. După ce fuseseră ca nişte picături de apă, au devenit oceane; după ce fuseseră ca nişte gâze efemere, au devenit vulturi maiestuoşi; după ce fuseseră slabi, au primit putere. Iată de ce apostolii sunt asemenea unei oglinzi în bătaia soarelui: cu adevărat, o parte din lumină a strălucit prin ei.

25
SFÂNTUL DUH
ÎNTREBARE: - Ce este Sfântul Duh?

Răspuns: - Sfântul Duh este Harul lui Dumnezeu cu razele strălucitoare ce izvorăsc din Manifestările Sale; pentru că focarul razelor din Soarele Realităţii a fost Hristos şi din acest grandios focar care este Adevărul lui Hristos, Harul lui Dumnezeu s-a reflectat în acele oglinzi - Apostolii. Pogorârea Sfântului Duh simbolizează că slăvitele daruri divine s-au oglindit şi s-au adeverit prin Apostoli. Mai mult, a intra şi a ieşi, a se înălţa şi a coborâ, caracterizează trupul, nu spiritul, cu alte cuvinte, entităţile materiale sunt cele care „intră” şi apoi se exteriorizează, în timp ce realităţile spirituale subtile, cum ar fi inteligenţa, iubirea, cunoaşterea, imaginaţia, gândirea nu „intră” şi „ies”, şi nici nu „pogoară”, ci întreţin doar o legătură nemijlocită.

Cunoaşterea, de pildă, este o stare atinsă prin intelect, este o condiţie intelectuală. „A intra” sau „a ieşi” din minte sunt doar imagini figurate: de fapt mintea, intelectul, sunt legate de dobândirea de cunoştinţe, aşa cum oglinda este legată de reflectarea imaginilor în ea.

Este deci limpede că realităţile spirituale nu „intră” şi nu „coboară”, ceea ce înseamnă că nici Sfântul Duh nu poate să se „înalţe” sau să „pogoare”, să „intre”, să „iasă” sau să „pătrundă”.

De aceea Sfântul Duh poate doar să se manifeste în toată splendoarea lui, aşa cum se manifestă soarele în oglindă.

În unele pasaje din Cărţile Sfinte se vorbeşte despre Spirit cu referire la o anumită persoană, aşa cum şi în vorbirea obişnuită spunem despre cutare persoană că este spirit întrupat, sau că este o personificare a generozităţii şi milei. În acest caz nu avem în minte lampa, ci lumina însăşi.

În Sfânta Evanghelie după Ioan, atunci când se vorbeşte despre Cel Făgăduit care va veni după Hristos, se spune astfel (16:12-13): „Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le purtaţi. Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti”.

Aşadar, dacă reflectăm cu atenţie la cuvintele: „căci nu va vorbi de la Sine, ci câte va auzi va vorbi”, reiese limpede că Spiritul Adevărului este întrupat într-un Om ce are o individualitate a Sa, că are urechi spre a auzi şi glas spre a vorbi. În acelaşi mod, “Duhul lui Dumnezeu” se foloseşte cu referire la Hristos, aşa cum se spune “lumină” cu referire la lumină şi lampă deopotrivă.

26
A DOUA VENIRE A LUI HRISTOS
ŞI JUDECATA DE APOI

STĂ scris în Cărţile Sfinte că Hristos va veni din nou, iar când va veni se vor împlini anumite semne, de pildă: “ … soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui. Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă”. Bahá’u’lláh a explicat aceste versete în Kitáb-í-Iqán. Nu trebuie să reluăm aici cuvintele; citiţi-le şi le veţi înţelege.

Dar vreau să adaug ceva în legătură cu acest subiect. Şi la prima venire Hristos a coborât din ceruri, după cum scrie clar în Evanghelii. Propriile Sale cuvinte sunt: “Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer”.

Este limpede pentru oricine că Hristos a venit dintru ceruri, deşi în aparenţă s-a născut din pântecul Mariei. Dacă la prima venire a venit din ceruri şi doar aparent din pântec de femeie, tot astfel şi la a doua venire va pogorî dintru ceruri deşi aparent se va naşte dintr-un trup de femeie. Împrejurările indicate în Evanghelie pentru cea de-a doua venire sunt exact aceleaşi ca şi împrejurările primei veniri, după cum am arătat mai înainte.

Cartea profetului Isaia arată că Mesia va cuceri Răsăritul şi Apusul, că umbra Sa se va întinde peste toate neamurile pământului întemeind Împărăţia Sa, că va veni dintr-un loc necunoscut, că toţi păcătoşii vor fi judecaţi şi dreptatea va învinge într-atât încât lupul şi mielul, leopardul şi copilul, pruncul de ţâţă şi vipera se vor întâlni la acelaşi izvor, pe aceeaşi pajişte, în acelaşi sălaş. De altfel, chiar şi prima venire s-a făcut în aceleaşi împrejurări, deşi în aparenţă nici una din aceste condiţii nu s-a împlinit. Tocmai din cauza acestei aparenţe evreii L-au respins pe Hristos şi, Doamne păzeşte-ne!, L-au numit pe Mesia masíkh considerând că distruge templul Domnului, că încalcă Sabatul şi Legea, şi L-au condamnat la moarte. De fapt, fiecare din aceste condiţii avea un înţeles ascuns pe care evreii nu l-au văzut, fiind astfel lipsiţi de posibilitatea de a pătrunde adevărul lui Hristos.

A doua venire a lui Hristos va fi de aceeaşi natură: semnele şi condiţiile pe care le-am arătat sunt simbolice şi nu trebuie interpretate la propriu. Între altele s-a spus că stelele vor cădea pe pământ. Stelele sunt uriaşe şi nenumărate şi oamenii de ştiinţă din zilele noastre au demonstrat în mod ştiinţific că soarele nostru este de aproximativ un milion şi jumătate de ori mai mare decât pământul, iar fiecare stea fixă este de o mie de ori mai mare decât soarele. Dacă ar fi ca ele să cadă pe pământ, nici măcar n-ar avea loc pe suprafaţa acestuia. Ar fi ca şi cum un miliard de munţi ca Himalaya ar trebui să se prăbuşească pe un grăunte de muştar. Raţiunea şi ştiinţa ne arată că un astfel de lucru este imposibil. Ceea ce este mai ciudat este că Iisus a spus: “Căci înşivă ştiţi bine că ziua Domnului vine aşa, ca un fur noaptea .” Poate că hoţul este în casă fără ca stăpânul să ştie de el.

Iată de ce este de netăgăduit că aceste semne au o semnificaţie simbolică şi nu una literală. Ele sunt lămurite pe larg în Kitáb-í-Iqán. Citiţi-le acolo!

27
SFÂNTA TREIME

ÎNTREBARE: - Ce înţeles are Treimea, cele trei persoane într-una singură?

Răspuns: - Realitatea Divină, prin caracterul său pur şi sacru, este dincolo de puterea umană de înţelegere. Ea nu poate fi concepută nici de înţelepţi, nici de oameni inteligenţi, fiind mai presus de orice închipuire. Acea Realitate Suverană nu permite divizarea, pentru că divizarea şi multiplicitatea sunt proprietăţi ale creaturilor cu existenţă fenomenală, dar nu sunt accidente ce se întâmplă Celui care există prin El însuşi.

Realitatea Divină se află deasupra oricărei unicităţi şi cu atât mai mult deasupra pluralităţii. Modificarea acestei Realităţi Suverane prin coborârea la circumstanţe şi grade, ar echivala cu o imperfecţiune, iar imperfecţiunea este contrară desăvârşirii. Aşa ceva este, de aceea, imposibil. Ea a fost şi este dintotdeauna o preamărire a sfinţeniei. Tot ce s-a spus despre Manifestările şi locurile de apariţie ale lui Dumnezeu sunt reflexe divine şi nu o coborâre la circumstanţele concrete ale existenţei.

Dumnezeu este pură desăvârşire, în timp ce lumea creată este una a imperfecţiunii. Maxima imperfecţiune ar fi ca Dumnezeu să se coboare la condiţiile existenţei; dimpotrivă manifestarea, apariţia, răsărirea Sa sunt întocmai ca reflexele soarelui într-o oglindă limpede şi curată. Toată creaţia este un semn evident al lui Dumnezeu, precum sunt toate lucrurile pământeşti asupra cărora străluceşte soarele. Dar asupra câmpiilor şi munţilor, a copacilor şi fructelor străluceşte doar o parte din lumina solară, şi anume aceea prin care ele devin vizibile, care le face să crească, să ajungă la ţelul existenţei lor; dimpotrivă, Omul Desăvârşit este ca o oglindă limpede în care Soarele Realităţii se arată vederii în întreaga splendoare a desăvârşirii Sale. Fiinţa lui Hristos a fost o astfel de oglindă de cea mai mare puritate şi claritate. Soarele Realităţii, Esenţa Divină, s-a reflectat în oglindă, manifestându-Şi în ea lumina şi căldura, dar Soarele nu a coborât din înălţimea sfinţeniei Sale, din cerul sacralităţii, pentru a sălăşlui în oglindă. Nu, El continuă să existe în înălţimile sublime, chiar în timpul când îşi vădeşte în oglindă frumuseţea şi perfecţiunea.

Iată cum se face că spunem adevărul zicând că am văzut Soarele în două oglinzi – Hristos şi Sfântul Duh – deci că am văzut trei Sori, unul în cer şi celelalte două pe pământ. Şi tot adevăr grăim şi zicând că există un singur Soare, în slăvita Sa unicitate, fără seamăn şi fără egal.

Miezul problemei este deci că Realitatea lui Hristos a fost o oglindă limpede în care s-a făcut vizibil Soarele Realităţii, adică Esenţa Unicităţii cu infinita desăvârşire a atributelor Sale. Aceasta nu înseamnă că Soarele, care este Esenţa Divinităţii, s-a divizat în mai multe părţi – căci El este unul – ci că s-a reflectat în oglindă. De aceea Hristos a spus: „..Tatăl este întru Mine”, aşa cum Soarele este vizibil în oglinda respectivă.

Sfântul Duh este Harul lui Dumnezeu care se manifestă în Realitatea lui Hristos. Rangul de Fiu îl reprezintă inima lui Hristos, iar Sfântul Duh reprezintă spiritul hristic. S-a dovedit deci limpede că Esenţa Divină este absolut unică şi fără egal, fără pereche.

Aceasta este semnificaţia Celor Trei Persoane care constituie Sfânta Treime. Dacă ar fi altfel, Religia lui Dumnezeu s-ar întemeia pe o teză ilogică pe care mintea n-o poate înţelege – şi cum să crezi ceva ce nu poţi înţelege? Un lucru nu este priceput prin inteligenţă decât dacă îmbracă o formă inteligibilă; altfel totul nu este decât o plăsmuire a imaginaţiei.

Prin aceste lămuriri, a devenit limpede care este sensul celor Trei Persoane ale Treimii, dovedind în acelaşi timp Unitatea lui Dumnezeu.

28
LĂMURIREA VERSETULUI 5,CAPITOLUL 17,
DIN SFÂNTA EVANGHELIE DUPĂ IOAN

„ŞI acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.”

Există două feluri de preexistenţă. Una ţine de esenţele ce nu sunt precedate de vreo cauză, ci a căror existenţă vine dintru ele însele, aşa cum de pildă, soarele are lumină în el însuşi, strălucirea sa nedepinzând de lumina altor stele. Aceasta se numeşte lumină esenţială. Dar luna îşi primeşte lumina de la soare, deci depinde de acesta. De aceea, în privinţa luminii, soarele este cauză iar luna – efect. Soarele este precedent, antecedent, iar luna – precedată, este ultima.

Al doilea fel de preexistenţă este aceea a timpului, o preexistenţă fără început. Cuvântul lui Dumnezeu este în afara timpului. Trecutul, prezentul, viitorul, toate sunt egale în raport cu Dumnezeu. Ieri, azi şi mâine nu au existenţă în soare.

În acelaşi fel există o preexistenţă în privinţa slavei: prea-slăvitul precedă slăvitul. De aceea, Realitatea lui Hristos, care este Cuvântul lui Dumnezeu, precedă lumii create în privinţa esenţei, atributelor şi slavei. Înainte de a apărea în formă umană, Cuvântul lui Dumnezeu exista în maximă sacralitate şi slavă, în frumuseţe şi strălucire desăvârşită în înălţimile măreţiei sale. Când, prin voinţa lui Dumnezeu Cel Preaînalt, a strălucit din înălţimile slavei în lumea trupului, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat a fost prigonit, căzând în mâinile evreilor, devenind prizonierul tiranilor şi ignoranţilor şi a fost în cele din urmă răstignit. Acesta este motivul pentru care El s-a adresat lui Dumnezeu cerându-I: „Dezleagă-Mă de lanţurile lumii trupului, eliberează-Mă din această temniţă, ca să Mă pot înălţa spre culmile slavei, regăsind trecuta mărire şi putere de dinaintea lumii materiale, ca să pătrund din nou în bucuria lumii eterne şi să mă întorc la sălaşul dintâi în lumea cea fără întindere, împărăţia nevăzută.”

Şi aceasta se vede până şi în împărăţia lumii noastre – lume a oamenilor şi a popoarelor: slava şi grandoarea lui Hristos s-au făcut simţite pe pământ abia după Înălţarea Lui la ceruri. Pe câd se afla în lumea materială, El a fost ţinta dispreţului şi batjocurii din partea celui mai slab neam de pe pământ – evreii, care au găsit de cuviinţă să-i pună pe frunte o coroană de spini. Dar după Înălţarea Sa, coroanele împodobite cu nestemate ale tuturor regilor s-au plecat cu umilinţă în faţa coroanei de spini.

Minunaţi-vă de slava pe care Cuvântul lui Dumnezeu a dobândit-o până şi în această lume!

29
LĂMURIREA VERSETULUI 22, CAP.15,
DIN EPISTOLA ÎNTÂI CĂTRE CORINTENI
A SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL

ÎNTREBARE: - Versetul 22 din cap. 15 al Epistolei către Corinteni sună astfel: „Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia.” Care este sensul acestor cuvinte?

Răspuns: - Află dar că omul are dublă natură: una fizică şi una spirituală. Cea fizică este moştenită de la Adam, iar cea spirituală de la Realitatea Cuvântului lui Dumnezeu, care este spiritualitatea lui Hristos. Natura fizică s-a născut prin Adam, dar cea spirituală prin dărnicia Sfântului Duh. Prima este izvorul tuturor imperfecţiunilor, a doua este izvorul desăvârşirii.

Hristos s-a jertfit pentru ca toţi oamenii să fie eliberaţi de imperfecţiunile naturii fizice şi să se pătrundă de virtuţile spiritului. Această natură spirituală ce s-a ivit prin dărnicia Realităţii Divine reuneşte toate desăvârşirile şi se manifestă prin suflul Duhului Sfânt. Ea este perfecţiune divină, lumină, spiritualitate, călăuză, înălţare, aspiraţii înalte, dreptate, iubire, har, bunătate faţă de toţi, mărinimie, esenţa întregii vieţi. Este reflexia splendorii Soarelui Realităţii.

Hristos este focarul Sfântului Duh. S-a născut din Sfântul Duh, s-a înălţat prin acesta, descinde din Sfântul Duh, ceea ce înseamnă că Realitatea lui Hristos nu s-a ivit din Adam, ci din Sfântul Duh. Iată de ce versetul amintit din Corinteni: „... precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” înseamnă, în aceşti termeni, că Adam este părintele omului, adică este cauza vieţii fizice a omenirii. Paternitatea Sa este una fizică. Deşi este viu şi are suflet, El nu poate da viaţă spirituală. Hristos, dimpotrivă, este izvorul vieţii spirituale a omului, aşa că paternitatea Sa este cea spirituală. Adam este sufletul viu, Hristos este spiritul ce trezeşte la viaţă.

Prin latura sa fizică omul cade pradă poftelor trupeşti, iar păcatul este consecinţa acestor pofte, căci el nu se supune legilor dreptăţii şi sfinţeniei. Trupul omului este stăpânit de natură, deci acţionează aşa cum îi dictează natura. Urmează, aşadar, în mod firesc că în lumea fizică se manifestă păcate cum ar fi: mânia, gelozia, conflictele, lăcomia, zgârcenia, ignoranţa, prejudecăţile, ura, mândria, spiritul de dominare. Toate aceste însuşiri josnice există în natura umană, căci un om fără educaţie spirituală este o fiară. Ca sălbaticii din Africa, ale căror acţiuni, obiceiuri şi moravuri sunt pur senzuale, ei acţionează în virtutea pornirilor naturale într-o asemenea măsură încât ajung să-şi ucidă şi să-şi mănânce semenii. Se vede deci că lumea fizică a omului este una a păcatului. În această lume fizică omul nu se deosebeşte de animal.

Toate păcatele vin din porniri naturale, izvorâte la rândul lor din însuşiri fizice. Ele constituie însă păcate numai în cazul omului, nu şi în cazul animalelor. Natura animală este izvorul defectelor cum ar fi: mânia, senzualitatea, gelozia, zgârcenia, orgoliul. Toate acestea se întâlnesc şi la animale, dar reprezintă păcate numai în cazul omului.

Adam este cauza vieţii fizice a omului; dar Realitatea lui Hristos – Cuvântul lui Dumnezeu – este cauza vieţii spirituale. Ea este un „spirit însufleţitor”, în sensul că toate defectele ce decurg din necesităţile vieţii fizice a omului se transformă în calităţi desăvârşite umane prin învăţămintele şi călăuzirea acelui spirit. De aceea a fost Hristos un spirit însufleţitor, sursa vieţii pentru întreaga umanitate.

Adam a fost cauza vieţii fizice şi cum lumea fizică a omului este una a imperfecţiunii, iar imperfecţiunea este asemenea morţii, Pavel a comparat imperfecţiunile lumii fizice cu moartea.

Însă majoritatea creştinilor cred că, mâncând din fructul oprit, Adam a păcătuit nesocotind porunca lui Dumnezeu, iar consecinţele dezastruoase ale acestui act s-au transmis ca moştenire tuturor urmaşilor săi. De aceea Adam ar fi devenit cauza morţii neamului omenesc. Această explicaţie este iraţională şi evident greşită pentru că ar însemna că toţi oamenii, chiar şi Profeţii şi Trimişii lui Dumnezeu să fie păcătoşi, fără a fi comis Ei înşişi vreun păcat sau vreo greşeală, numai pentru că aparţin posterităţii lui Adam, fiind aruncaţi în iad şi supuşi la chinuri cumplite până în ziua jertfei lui Hristos. Ori, aceasta nu se cheamă dreptate divină. Dacă Adam a păcătuit, ce vină a avut Avraam? Dar Isac, sau Iosif? De ce s-a făcut vinovat Moise? Totuşi Hristos, care este Cuvântul lui Dumnezeu, s-a jertfit pe sine. Există aici două semnificaţii, una aparentă şi alta ezoterică. Cea aparentă este următoarea: intenţia lui Hristos era să se facă purtătorul unei Cauze care consta în a educa omenirea, de a-i însufleţi pe copiii lui Adam şi de a lumina întreaga umanitate. Dar a se face susţinătorul unei asemenea Cauze grandioase – potrivnică tuturor neamurilor, regatelor şi popoarelor pământului – însemna că va fi ucis şi răstignit. În consecinţă, făcându-şi cunoscută misiunea, Hristos Şi-a jertfit viaţa. A privit crucea ca pe un tron, rănile ca pe un balsam, otrava ca fiind miere. El s-a ridicat spre a-i învăţa şi călăuzi pe oameni, sacrificându-Se pe sine pentru a le insufla spiritul vieţii. Trupul Său a pierit pentru ca spiritul Său să-i însufleţească pe oameni.

Semnificaţia ezoterică a jertfei este următoarea: Hristos a fost ca o sămânţă ce şi-a jertfit propria formă pentru ca arborele să poată creşte şi să se dezvolte. Deşi materialitatea seminţei a dispărut, fiinţa sa reală a devenit vizibilă în maiestuoasa ei perfecţiune şi frumuseţe sub forma unui arbore.

Rangul lui Hristos era acela de absolută perfecţiune; El a făcut ca această perfecţiune divină să strălucească, precum soarele, asupra tuturor credincioşilor, iar bogăţia luminii Sale s-a răsfrânt în fiinţele omeneşti şi le-a luminat. Iată de ce spune El: „Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci.” Cu alte cuvinte: cine va împărtăşi din această hrană divină va dobândi viaţa veşnică, adică cine se va împărtăşi din acest har şi va primi desăvârşirea, va afla viaţă eternă, va obţine străvechile privilegii, va ieşi din întunericul greşelii, îi va fi dată lumina călăuzirii divine.

Forma exterioară a seminţei s-a jertfit pentru arbore, dar tocmai prin sacrificiu, desăvârşirea sa a devenit vizibilă, căci s-au vădit: pomul, ramurile, frunzele şi mugurii ascunşi în sămânţă. Când forma seminţei a pieirit, perfecţiunea ei s-a arătat în forma desăvârşită a frunzelor, mugurilor şi fructelor.

30
ADAM ŞI EVA

ÎNTREBARE: - Care este adevăratul sens al poveştii despre Adam care a mâncat din fructul oprit?

Răspuns: - Se spune în Biblie că Dumnezeu L-a aşezat pe Adam în grădina Edenului pentru a o cultiva şi îngriji, spunându-i: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” Se spune apoi că Dumnezeu L-a adormit pe Adam, I-a scos o coastă şi a creat femeia pentru a-i fi tovarăşă. Mai departe scrie că şarpele a ademenit-o pe femeie să mănânce din pomul oprit, spunând: „Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul.” Eva a muşcat din fructul pomului oprit, apoi I-a dat şi lui Adam, care a mâncat şi El; atunci li s-au deschis ochii, au văzut că sunt goi, aşa că şi-au acoperit trupul cu frunze. În urma acestei fapte au fost mustraţi de Dumnezeu. Mai întâi L-a întrebat pe Adam: “Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci?” Acesta a răspuns: “Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat şi eu am mâncat”. Apoi Dumnezeu a certat-o pe Eva, care a răspuns: “Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat”. Şarpele a fost de aceea blestemat şi s-a menit duşmănie între Eva şi şarpe şi toţi urmaşii lor. Domnul a zis: “Iată, Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!... Aşa că Dumnezeu a trebuit să păzească pomul vieţii.

Dacă am interpreta simplist această poveste, aşa cum fac oamenii în mod obişnuit, ea ne-ar părea într-adevăr ca neverosimilă. Mintea n-ar putea accepta sau confirma sau închipui, căci astfel de evenimente, asemenea amănunte, discuţii, mustrări nu par deloc a veni de la un om inteligent, deci cu atât mai puţin de la Divinitatea însăşi – acea Divinitate care a rostuit universul fără margini în cea mai sublimă formă, iar pe numeroşii săi locuitori în cel mai minunat, mai potent, mai desăvârşit sistem.

Să reflectăm: dacă această poveste ar fi atribuită în sens literal unui om cu bun simţ, nimeni n-ar putea susţine logic că o astfel de plăsmuire ar veni de la un om inteligent. De aceea, povestea lui Adam şi Eva, fructul oprit şi izgonirea din rai trebuie gândită ca fiind simbolică. Ea conţine mistere divine, are semnificaţii atotcuprinzătoare şi se pretează la interpretări minunate. Numai cei iniţiaţi în mistere şi cei apropiaţi de Lăcaşul Celui Atotputernic ştiu aceste taine. Rezultă de aici că versetele Bibliei au nenumărate sensuri.

Noi vom explica unul dintre acestea. Adam semnifică spiritul celest al lui Adam, iar Eva sufletul său uman. Aceasta deoarece şi în alte pasaje din Sfintele Scripturi femeile menţionate reprezintă sufletul omului. Pomul binelui şi răului semnifică lumea umană, deoarece dacă lumea pur spirituală, cea divină, este bună şi luminoasă, în lumea omenească lumina şi întunericul, binele şi răul există deopotrivă, sunt condiţii opuse.

Şarpele semnifică atracţia către lumea umană. Această ancorare a spiritului în lumea umană a atras spiritul şi sufletul lui Adam, din lumea libertăţii spre lumea robiei şi l-a dus din Împărăţia Unităţii în lumea omenească. Când spiritul şi sufletul lui Adam au intrat în lumea omenească, El a părăsit paradisul libertăţii şi a căzut în robie. De la înălţimea purităţii şi binelui absolut, a căzut în lumea binelui şi răului.

Pomul vieţii este rangul cel mai înalt al lumii existente: sediul Cuvântului lui Dumnezeu şi al Supremei Manifestări. De aceea el a rămas neatins şi a apărut limpede la venirea celei mai nobile şi mai sublime Manifestări. Condiţia lui Adam în raport cu apariţia şi manifestarea desăvârşirii divine era una embrionară, pe când condiţia lui Hristos era cea a maturităţii, a vârstei raţiunii, iar apariţia Astrului Suprem a marcat desăvârşirea esenţei şi calităţilor. Iată de ce, în supremul Paradis, pomul vieţii este un simbol pentru centrul sfinţeniei absolute, adică pentru suprema Manifestare divină. Din vremea lui Adam şi până în vremea lui Hristos, nu s-a prea vorbit despre viaţa veşnică şi desăvârşirea celestă absolută. Acest pom al vieţii era lăcaşul Realităţii lui Hristos; prin manifestarea Lui el a fost plantat şi împodobit cu fructe eterne.

Să observăm acum cât de bine corespunde realităţii această interpretare. Pentru că spiritul şi sufletul lui Adam, trecând în lumea umană, au părăsit lumea libertăţii şi au intrat în lumea robiei, iar urmaşii Lui au rămas în robie. Această atracţie a sufletului şi spiritului către omenesc reprezintă păcatul şi a fost moştenit de toţi urmaşii lui Adam; ea este şarpele care trăieşte întotdeauna în spiritele acestor urmaşi şi se află în duşmănie cu ei. Căci legarea de lumea pământească a devenit cauza înrobirii spiritului şi e tot una cu păcatul ce a fost transmis de la Adam tuturor descendenţilor Lui. Tocmai din cauza acestei înrobiri omul şi-a pierdut spiritualitatea esenţială şi rangul din slăvi.

Când adierea sacră a lui Hristos şi lumina sfântă a Sublimului Astru s-au răspândit în lume, fiinţele umane – cele care şi-au întors faţa către Cuvântul lui Dumnezeu şi au primit revărsarea harului Său – au fost salvate din robia păcatului primind viaţă veşnică. Lanţurile li s-au rupt şi au pătruns în lumea libertăţii. Eliberaţi de viciile naturii umane, ei au fost binecuvântaţi cu virtuţile Împărăţiei. Acesta este sensul cuvintelor lui Hristos: “Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu.” Cu alte cuvinte: am căutat toată suferinţa aceasta, nenorocirea, chiar şi supremul martiriu pentru a atinge acest ţel: iertarea păcatelor (adică dezlegarea spiritului de lumea materială şi înălţarea lui spre cea divină). Prin aceasta se vor ivi suflete care vor deveni esenţe ale călăuzirii umane şi întruchipări ale desăvârşirii Împărăţiei Supreme. Observaţi deci că, dacă am înţelege povestea numai în sensul ei exoteric, aşa cum au făcut-o popoarele Scripturii, ea ar implica o cumplită nedreptate şi predestinare totală. Dacă Adam a păcătuit apropiindu-se de pomul oprit, ce păcat a săvârşit slăvitul Avraam, cu ce a greşit Moise, Interlocutorul? Ce faptă necurată a înfăptuit Profetul Noe? Dar Iosif cel Preacinstit? Ce nedreptăţi au săvârşit Profeţii Domnului, cu ce a păcătuit Ioan cel Preacurat? Să fi fost oare Dumnezeu atât de nedrept încât, din cauza păcatului lui Adam, să lase aceste prealuminate Manifestări să îndure chinurile iadului până la venirea lui Hristos, care prin jertfirea propriei vieţi să-I scape de aceste torturi? O asemenea idee contrazice orice raţiune, orice lege şi nu poate fi acceptată de un om inteligent.

Adevăratul sens nu este acesta, ci cel pe care l-am arătat noi: Adam este spiritul lui Adam, Eva – sufletul Lui; pomul este lumea cea omenească, şarpele - atracţia spre această lume, adică păcatul care s-a transmis la toţi urmaşii lui Adam. Cu adierile Sale prea-sfinte, Hristos a salvat oamenii de această atracţie şi i-a eliberat din ghearele păcatului. Păcatul lui Adam trebuie înţeles în raport cu rangul Său. În fond şi din natura omenească se ivesc împliniri, însă ataşamentul faţă de lumea pământească constituie un păcat în comparaţie cu ataşamentul faţă de lumea spirituală. Faptele bune ale celor drepţi sunt păcate pentru Cei Apropiaţi Lui, după cum bine se ştie. Astfel forţa trupească nu este doar imperfectă în comparaţie cu forţa spirituală ci este chiar o slăbiciune. Tot astfel, viaţa fizică este precum moartea în comparaţie cu viaţa veşnică din Împărăţie. De aceea a numit Hristos viaţa fizică – moarte, zicând: “…lăsaţi morţii să-şi îngroape morţii lor”. Deşi acele fiinţe aveau viaţă fizică, în ochii Lui aceasta era precum moartea.

V-am prezentat una dintre intrerpretările poveştii biblice despre Adam. Meditaţi voi înşivă spre a le afla pe celelalte. Rămâneţi cu bine!

31
LĂMURIRE ASUPRA PĂCATULUI
ÎMPOTRIVA SFÂNTULUI DUH

ÎNTREBARE: - De aceea vă zic:Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta. Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie”.

Răspuns: - Realităţile sfinte ale Manifestărilor Divine au la baza lor două condiţii spirituale. Una este locul manifestării, ce poate fi comparat cu locul sferei solare, iar cealaltă este splendoarea manifestării, ce este asemenea luminii şi căldurii solare. Acestea sunt însuşirile desăvârşite ale lui Dumnezeu – altfel spus, sunt Sfântul Duh. Căci Sfântul Duh înseamnă bunătatea divină şi desăvârşirea suverană, iar acestea sunt precum razele şi căldura soarelui. Razele strălucitoare ale soarelui îi constituie fiinţa, căci fără ele n-ar mai fi soare. Dacă în Hristos nu s-ar manifesta şi reflecta desăvârşirile divine, Iisus n-ar mai fi Mesia. El este o Manifestare pentru că reflectă în Sine desăvârşirea divină. Profeţii lui Dumnezeu sunt manifestări ale desăvârşirii suverane – adică – în Ei se face simţit Sfântul Duh.

Dacă un suflet se ţine departe de aceste manifestări, înseamnă că nu a recunoscut încă în ele virtuţile divine, dar i se pot deschide ochii pentru a le recunoaşte. Însă dacă cineva dispreţuieşte virtuţile divine însele – deci pe Sfântul Duh – e limpede că se aseamănă unui liliac ce urăşte lumina.

Ura faţă de lumină nu are tămăduire şi nu poate fi iertată; cu alte cuvinte, pentru omul acela va fi imposibil să se apropie de Dumnezeu. Lampa este lampă datorită luminii; fără lumină n-ar mai fi lampă. Deci dacă un suflet urăşte lumina lămpii, este ca şi orb şi nu poate înţelege lumina. Iar acest fel de orbire duce la surghiunirea, îndepărtarea veşnică de Dumnezeu.

Este limpede că sufletele primesc harul din prea-plinul Sfântului Duh ce sălăşluieşte în Manifestările lui Dumnezeu şi nu de la persoana concretă a acestora. De aceea, dacă un suflet nu primeşte harul din prea-plinul Sfântului Duh, darul divin îi rămâne pe vecie inaccesibil şi îndepărtarea de Dumnezeu însăşi face imposibilă iertarea păcatului.

Iată de ce mulţi oameni care fuseseră duşmănoşi faţă de Manifestări pentru că nu Le recunoscuseră, odată ce Le-au înţeles, Le-au devenit prieteni. Astfel, duşmănia faţă de Manifestări nu a adus după sine surghiunul veşnic, deoarece oamenii aceia Îi urau pe purtătorii luminii fără a şti că Ei sunt chiar lumina strălucitoare a lui Dumnezeu. Nu duşmăneau lumina şi din momentul în care au înţeles că purtătorul luminii nu e decât locul de manifestare a luminii, au devenit sincer apropiaţi de ea.

În concluzie, interpretarea este următoarea: a rămâne departe de purtătorul luminii nu atrage după sine condamnarea pe vecie, pentru că mai poţi fi trezit la adevăr. Dar duşmănia faţă de lumină determină condamnarea pe vecie, iar pentru acest păcat nu există iertare.

32
LĂMURIREA VERSETULUI
„CĂCI MULŢI SUNT CHEMAŢI, DAR PUŢINI ALEŞI”

ÎNTREBARE: - În Evanghelie, Hristos spune: „Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.”, iar în Coran stă scris: „El va împărţi milă deosebită cui îi va plăcea”. Ce semnificaţie ascunsă au acestea?

Răspuns: - Află că ordinea şi perfecţiunea întregului univers impun ca existenţa să apară în nenumărate forme. Fiinţele existente n-ar putea avea toate un acelaşi rang, n-ar putea fi pe aceeaşi treaptă, de acelaşi fel, de aceeaşi specie şi din aceeaşi clasă. Varietatea regnurilor şi deosebirea de formă, gen şi specie sunt fără îndoială necesare. Astfel, regnurile mineral, vegetal, animal şi uman sunt inevitabil necesare, deoarece universul n-ar putea fi coordonat, împodobit, organizat şi împlinit doar cu fiinţa umană. La fel, doar cu animale, cu plante sau cu minerale, această lume n-ar putea înfăţişa peisajele ei minunate, cu proporţii precise şi podoabe sublime. Fără îndoială că numai datorită varietăţii de regn, rang, specii şi clase se împlineşte splendid existenţa.

De pildă, dacă un pom s-ar reduce la fructele sale, el n-ar atinge perfecţiunea vegetală: căci frunzele, mugurii şi fructele sunt toate necesare pentru ca pomul să se împodobească cu maximă frumuseţe şi desăvârşire.

Tot astfel să ne gândim şi la corpul uman, care trebuie să fie compus din diferite organe şi membre. Frumuseţea şi perfecţiunea umană necesită existenţa ochilor, a urechilor, a creierului şi chiar a unghiilor şi a părului. Dacă omul s-ar reduce la creier, ochi sau urechi, aceasta ar fi imperfecţiune. La fel absenţa părului, a genelor, a dinţilor şi a unghiilor reprezintă un defect grav cu toate că, în comparaţie cu ochii, sunt fără sensibilitate, fiind prin aceasta asemănătoare mai degrabă plantelor şi animalelor. Totuşi, absenţa lor la om este urâtă şi neplăcută.

Deoarece gradele existenţei sunt diverse, unele fiinţe se află pe o treaptă mai înaltă decât altele. Prin voinţa lui Dumnezeu unele fiinţe sunt, deci, alese pentru a ocupa treapta cea mai înaltă – omul- iar altele treapta de mijloc – vegetalele – în timp ce altele sunt lăsate pe treapta cea mai joasă – mineralele.

Prin dărnicia lui Dumnezeu a fost ales omul pentru rangul cel mai înalt şi chiar diferenţele dintre oameni, în privinţa progresului spiritual şi a virtuţilor divine, provin tot din hotărârea Celui Preamilostiv. Asta deoarece credinţa, care este viaţa eternă, este semnul dărniciei, nu rezultatul dreptăţii. Flacăra iubirii vine, în această lume a pământului şi a apei, prin puterea atracţiei, nu prin efort şi strădanie. Ce-i drept, prin perseverenţă şi strădanie pot fi dobândite unele virtuţi cum ar fi cunoaşterea şi ştiinţa. Însă numai lumina Frumuseţii Divine poate pune în mişcare spiritele prin forţa atracţiei sale. De aceea se spune: „Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi”.

Aceasta nu înseamnă că lumea materială este dispreţuită, condamnată sau considerată răspunzătoare de propriul său regn. Mineralul, vegetalul şi animalul sunt fireşti în propriul lor regn; dacă însă chiar în acesta rămân imperfecte, atunci sunt de condamnat, căci regnul însuşi este desăvârşit.

Diferenţele între oameni sunt de două feluri: o diferenţă de rang, care nu se reproşează nimănui, şi o diferenţă de fermitate în credinţă. Pierderea credinţei este de condamnat, deoarece arată că sufletul s-a lăsat pradă poftelor şi patimilor, iar acestea îl privează de binecuvântarea credinţei şi îl împiedică să simtă puterea de atracţie a iubirii divine. Deşi în rangul său un astfel de om este demn de laudă şi acceptabil, el nu posedă toate virtuţile posibile pentru regnul său uman, aşa că va deveni un izvor de imperfecţiune pentru care va fi socotit răspunzător.

33
„REÎNTOARCEREA” DESPRE CARE
VORBESC PROFEŢII

ÎNTREBARE: - Vă rog să explicaţi problema Reîntoarcerii.

Răspuns: - Bahá’u’lláh a lămurit pe deplin această chestiune în Iqán. Citiţi acel pasaj şi veţi descoperi adevărul despre această problemă. Dar, fiindcă M-aţi întrebat, o voi explica şi Eu pe scurt. Vom începe prin a ne referi la Evanghelie, deoarece acolo se spune clar că atunci când a apărut Ioan, fiul lui Zaharia, aducând vestea cea bună despre Împărăţia lui Dumnezeu, oamenii l-au întrebat: „Cine eşti tu?” El a răspuns:”Nu sunt eu Hristosul”. Iar când l-au întrebat: „Dar cine eşti? Eşti Ilie?”, tot aşa a răspuns: „Nu sunt”, ceea ce dovedeşte că Ioan, fiul lui Zaharia, nu era promisul Ilie. Dar, în ziua schimbării la faţă de pe muntele Tabor, Hristos a spus limpede că Ioan, fiul lui Zaharia, era Ilie cel promis. În Sfânta Evanghelie pă Marcu, 9:11-13, se spune: „Şi L-au întrebat pe El, zicând: zicând:Pentru ce zic fariseii şi cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie? Iar El le-a răspuns: Ilie, venind întâi va aşeza iarăşi toate. Şi cum este scris despre Fiul Omului că va să pătimească multe şi să fie defăimat? Dar vă zic vouă că Ilie a şi venit şi i-au făcut toate câte au voit, precum s-a scris despre el.”

În Mat.17:13 se spune: „atunci au înţeles ucenicii că Iisus le-a vorbit despre Ioan Botezătorul”.

Întrebat ”... eşti Ilie?”, Ioan Botezătorul a răspuns „Nu sunt”, deşi Evanghelia spune că el era Ilie cel promis, după cum spune însuşi Hristos. Dacă era Ilie, atunci de ce a răspuns Ioan negativ? Iar dacă nu era Ilie, de ce a afirmat Hristos acest lucru?

Explicaţia este următoarea: nu personalitatea concretă, ci realitatea virtuţilor contează. Aceleaşi virtuţi care se întruchipaseră în Ilie s-au realizat şi în Ioan Botezătorul. De aceea Ioan Botezătorul era într-adevăr promisul Ilie. În acest caz sunt luate în considerare însuşirile, nu esenţa individuală. De exemplu, anul trecut a crescut o floare şi anul acesta a crescut o floare, pot să spun că floarea de anul trecut s-a întors. Asta nu înseamnă că s-a întors aceeaşi floare în individualitatea ei, dar întrucât are aceleaşi însuşiri ca cea din anul trecut – are acelaşi parfum, aceeaşi delicateţe, culoare şi formă, - pot spune că este aceeaşi floare, că floarea din anul trecut s-a întors. Sau, când vine primăvara, spunem că s-a întors primăvara trecută pentru că tot ce se întâmpla atunci se întâmplă şi acum. De aceea a spus Hristos: „Veţi vedea tot ce s-a întâmplat în zilele vechilor profeţi”.

Vom mai da un exemplu. Sămânţa de anul trecut este semănată, din ea creşte copacul, cu ramuri, frunze, muguri şi fructe din care ies din nou seminţe. Plantând noua sămânţă, din ea va creşte un alt copac şi se vor reîntoarce ramurile, frunzele, mugurii şi fructele şi va apare acelaşi copac în forma sa desăvârşită. La început şi la sfârşit este o sămânţă şi deci putem spune că sămânţa s-a întors. Dacă privim substanţa copacului, ea este diferită, dar dacă privim mugurii, frunzele şi fructele, vedem că ele au acelaşi parfum, delicateţe şi acelaşi gust. Prin aceasta , însuşirile desăvârşite ale copacului s-au întors.

Tot la fel, dacă ne gândim la întoarcerea unui om individual, niciodată nu va fi un acelaşi om; dar dacă ne gândim la însuşiri, la virtuţi, putem spune că ele sunt aceleaşi. Astfel, afirmaţia lui Hristos: „El este Ilie” înseamnă: această persoană este o întruchipare a bogăţiei, a virtuţilor, a caracterului, a însuşirilor lui Ilie. Ioan Botezătorul a spus: „Nu sunt Ilie”, referindu-se nu la calităţi şi virtuţi ci la substanţa şi individualitatea lui Ilie. Hristos s-a referit la calităţile, desăvârşirea, la caracterul şi la virtuţile celor doi. Totul este asemenea unei lămpi: era aici noaptea trecută, arde şi în seara asta, mâine va lumina din nou. Spunem că lumina din noaptea aceasta este aceeaşi cu cea din noaptea trecută, că s-a întors. Ne referim la lumină, nu la petrol sau la fitil sau la sfeşnic.

Această problemă este discutată pe larg şi clarificată în Kitáb-i-Iqán.

34
MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ A LUI PETRU

ÎNTREBARE: - În Sfânta Evanghelie după Matei se spune: „Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi biserica Mea...” Care este semnificaţia acestor cuvinte?

Răspuns: - Fraza rostită de Hristos este o confirmare a răspunsului lui Petru la întrebarea lui Hristos: „Dar voi cine ziceţi că sunt?” – „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.” Atunci Hristos i-a spus că: „... tu eşti Petru” - pentru că în aramaică Cephas înseamnă „rocă” – „şi pe această piatră îmi voi zidi biserica”. Aceasta deoarece ceilalţi crezuseră că este Ilie sau Ioan Botezătorul, iar alţii că este Ieremia sau vreunul dintre Profeţi.

Hristos a dorit să confirme, printr-o aluzie simbolică, mărturisirea lui Petru aşa că pe baza potrivirii numelui de Petru a spus: „şi pe această piatră îmi voi zidi biserica”. Aceasta înseamnă: credinţa ta că Iisus este Fiul Dumnezeului Celui viu va sta la temelia Religiei lui Dumnezeu, iar pe această credinţă se va întemeia biserica lui Dumnezeu, adică Legea lui Dumnezeu.

Nu este deloc sigur că mormântul lui Petru este cel de la Roma. El n-a fost autentificat. Unii spun că adevăratul mormânt s-ar afla în Antiohia.

Mai mult chiar: să comparăm vieţile unora dintre papi cu religia lui Hristos. Hristos, înfometat şi fără adăpost, mânca buruieni în pustiu şi nu voia să îndurereze pe nimeni. Papa, stă în caleaşcă aurită şi îşi petrece timpul în maximă grandoare, în lux, plăceri, bogăţii şi o veneraţie cum n-a cunoscut-o nici un rege.

Hristos nu a făcut rău nimănui, dar unii papi au ucis oameni nevinovaţi - consultaţi pentru aceasta istoria. Cât sânge au vărsat papii doar pentru a-şi menţine sceptrul lumesc! Pentru simplul fapt de a avea opinii diferite, ei au arestat, întemniţat şi ucis mii de slujitori ai cauzei umanităţii şi savanţi care desluşiseră tainele naturii. Iată în ce măsură s-au opus ei adevărului!

Meditaţi asupra poruncilor lui Hristos şi comparaţi-le cu faptele şi obiceiurile papilor. Există oare vreo cât de mică asemănare între învăţăturile lui Iisus şi conducerea papală? N-am vrea să-i criticăm, dar istoria Vaticanului este incredibilă. Teza noastră este doar că învăţăturile lui Hristos, sunt foarte diferite de modul de acţiune al papilor. Gândiţi-vă câţi protestanţi au fost omorâţi din ordinul papilor, de câte ori exploatarea şi tirania au fost susţinute de ei, câte pedepse şi torturi au fost aplicate oamenilor. Se regăseşte în aceste acţiuni ceva din dulcea adiere hristică? Pentru numele lui Dumnezeu, nu! Aceşti oameni nu L-au ascultat pe Hristos, în timp ce Sf.Barbara, al cărei tablou îl avem în faţă, nu numai că L-a ascultat, dar L-a urmat, punând în practică poruncile Sale. Desigur că şi printre papi găsim suflete binecuvântate care L-au urmat pe Hristos, dar mai ales în primele secole ale erei creştine, când bunurile lumeşti erau puţine şi încercările la care îi supunea Dumnezeu erau severe. Însă când a pus mâna pe puterea administrativă şi politică, atunci când a câştigat onoruri şi prosperitate, puterea Papală L-a uitat pe Hristos şi s-a preocupat doar de puterea lumească, lux şi confort. Au ucis oameni, s-au opus răspândirii ştiinţei, au torturat savanţi, au împiedicat difuzarea luminii cunoaşterii, au poruncit ca oamenii să fie omorâţi şi jefuiţi.Mii de suflete, învăţaţi şi erudiţi şi oameni fără de păcat au pierit în închisorile Romei. Luând în considerare toate aceste acţiuni, cum putem să mai credem în Vicariatul lui Hristos?

Scaunul Papal s-a opus întotdeauna cunoaşterii; chiar în Europa se admite deschis că religia este potrivnică ştiinţei şi că ştiinţa distruge temeliile religiei. În realitate, religia lui Dumnezeu promovează adevărul, întemeiază ştiinţa şi cunoaşterea în general, îi priveşte cu bunăvoinţă pe oamenii învăţaţi; ea civilizează lumea, dezvăluie tainele naturii, luminează orizonturile lumii. Cum se poate afirma atunci că ea s-ar opune cunoaşterii? Doamne fereşte! Dimpotrivă, pentru Dumnezeu cunoaşterea este cel mai grandios dar al omului şi cea mai nobilă dintre virtuţile umane. A te împotrivi cunoaşterii este o dovadă de ignoranţă, iar cel ce urăşte cunoaşterea şi ştiinţa nu este o fiinţă umană, ci mai degrabă un animal fără inteligenţă. Cunoaşterea este lumină, viaţă, fericire, perfecţiune, frumuseţe – un mijloc de a te apropia de Pragul Unităţii. Este onoarea şi gloria lumii umane şi cea mai mare bogăţie a lui Dumnezeu. Cunoaşterea înseamnă călăuzire, iar ignoranţa înseamnă rătăcire.

Fericiţi cei care îşi petrec viaţa dobândind cunoaştere, descoperind tainele naturii, pătrunzând subtilitatea adevărului pur! Vai de cei ce se complac în ignoranţă, ale căror inimi se mulţumesc cu imitarea mecanică, cei care au căzut pe cea mai joasă treaptă de necunoaştere şi întunecime, vai de cei ce şi-au irosit astfel viaţa!

35
PREDESTINAREA

ÎNTREBARE: - Dacă Dumnezeu are ştiinţă de o faptă ce urmează a fi făcută de cineva şi a înscris-o pe Tăbliţa Destinului, mai este posibil s-o împiedicăm?

Răspuns: - Precogniţia unui lucru nu este cauza realizării lui. Astfel cunoaşterea esenţială a lui Dumnezeu cuprinde deopotrivă realitatea lucrurilor înainte şi după existenţa lor, fără a deveni cauza acestei existenţe. Aceasta este o însuşire a desăvârşirii lui Dumnezeu. La fel, ceea ce s-a prezis de către profeţi, prin inspiraţie divină, despre Cel Promis în Biblie, nu a fost cauza manifestării lui Hristos.

Tainele viitorului le-au fost revelate profeţilor, Ei aflând astfel despre evenimentele viitoare pe care le-au prezis. Dar nu această ştiinţă sau profeţiile lor au fost cauza evenimentelor. De pildă, toată lumea ştie de astă seară că peste şapte ore va răsări soarele, dar această precogniţie generală nu este cauza apariţiei soarelui. De aceea, cunoaşterea lui Dumnezeu în sfera contingenţei nu produce formele manifestate ale lucrurilor. Dimpotrivă, ea este în afara trecutului, prezentului şi viitorului. Ea se identifică cu realitatea lucrurilor, nu este cauza producerii lor.

Tot astfel, relatarea sau menţionarea unui eveniment în Scripturi nu devine cauza existenţei lui. Prin inspiraţie divină Profeţii au ştiut ce se va întâmpla: prin inspiraţia divină au ştiut, de pildă, de răstignirea lui Hristos. Şi au vestit-o. Se poate spune oare că prezicerea Lor a fost cauza martiriului? Nu; ea reflectă o capacitate a Profeţilor, dar nu a determinat martiriul însuşi.

Prin calcule astronomice, matematicienii ştiu că la un moment dat va avea loc o eclipsă de soare sau de lună. Fără îndoială însă că nu această descoperire determină producerea eclipsei. Iată numai o analogie, dar nu o imagine exactă.

PARTEA A TREIA
DESPRE PUTERILE
ŞI ÎNSUŞIRILE
MANIFESTĂRILOR DIVINE
36
CELE CINCI IPOSTAZE ALE SPIRITULUI

AFLĂ că, în general vorbind, există cinci trepte ale spiritului. Mai întâi spiritul vegetal: acesta este o forţă rezultând din combinaţiile de elemente şi amestecul de substanţe alcătuite prin voinţa Dumnezeului Suprem şi sub influenţa, efectul şi conexiunile altor forme de existenţă. Când se separă elementele şi substanţele, dispare şi puterea de dezvoltare. Folosind o comparaţie, am putea spune că electricitatea rezultă din combinarea unor elemente; dacă se izolează aceste elemente, forţa electrică se pierde. La fel este şi spiritul vegetal.

Urmează spiritul animal, rezultând şi el din combinarea şi amestecul de elemente. Este vorba însă de o combinaţie mai desăvârşită; când, prin porunca Celui Atotputernic, se obţine un amestec perfect, apare spiritul animal – adică puterea simţurilor. El va percepe realitatea lucrurilor prin ceea ce poate fi văzut, auzit, gustat, atins şi mirosit. După separarea şi descompunerea elementelor combinate şi acest spirit dispare în mod firesc. Întocmai ca o lampă: când combustibilul, fitilul şi focul sunt reunite se produce lumină; dar când se termină combustibilul sau fitilul piere şi lumina.

Spiritul uman poate fi asemuit cu splendoarea soarelui reflectat într-o oglindă. Trupul omului, compus din elemente combinate într-o proporţie perfectă, este structura ce mai solidă, combinaţia cea mai nobilă şi cea mai perfectă formă de existenţă. El creşte şi se dezvoltă prin spiritul „animal”. Trupul împlinit poate fi comparat cu o oglindă, iar spiritul uman cu soarele. Dacă oglinda se sparge, splendoarea soarelui rămâne neatinsă; şi dacă oglinda este distrusă sau încetează să existe, splendoarea soarelui nu va fi câtuşi de puţin ştirbită, căci ea este eternă. Spiritul uman are puterea de a face descoperiri, el cuprinde în sine toate lucrurile. Lui i se datorează toate semnele minunate, toate descoperirile ştiinţifice, toate marile proiecte şi toate evenimentele istorice importante. Puterea spirituală le-a adus, din sfera invizibilului tainic, în planul vizibilului. Astfel, deşi sălăşluieşte pe pământ, omul descoperă cerul. De la realităţi cunoscute, adică ştiute şi perceptibile, el descoperă lucruri necunoscute. De exemplu, un om se află în această emisferă, dar o descoperă pe cealaltă, America, încă necunoscută, prin puterea raţiunii sale, precum Columb. Are un trup greu, dar inventează vehicole pentru a zbura. Are mişcări încete, dar inventează maşini cu care călătoreşte rapid de la un capăt la altul al pământului. Pe scurt, această putere cuprinde toate lucrurile.

Dar spiritul uman are două laturi: una divină şi una satanică: adică este capabil de extrema perfecţiune, dar şi de extrema josnicie. Dacă dobândeşte virtuţi, devine cea mai nobilă fiinţă din câte există; dar dacă se lasă pradă viciului, devine cea mai degradată fiinţă.

A patra treaptă a spiritului este spiritul ceresc: cel al credinţei şi dărniciei lui Dumnezeu. El ia naştere prin adierea Sfântului Duh şi prin puterea divină devine dătător de viaţă eternă. Este acea putere care îl înalţă pe omul pământesc şi îl desăvârşeşte pe cel imperfect. El îl purifică pe cel pătat, îi dă cuvânt iscusit celui tăcut; îi sfinţeşte pe cei înrobiţi poftelor cărnii şi îi luminează pe cei neştiutori.

A cincea treaptă a spiritului este Sfântul Duh, mediator între Dumnezeu şi creaţia Sa. El este precum o oglindă îndreptată spre soare. Aşa cum oglinda limpede primeşte lumină de la soare şi transmite acest dar mai departe altora, tot astfel, Sfântul Duh primeşte Lumina Sfântă de la Soarele Realităţii şi o transmite realităţilor sfinţite. El este împodobit cu toate însuşirile divine. De fiecare dată când se face simţit, El reînnoieşte lumea, aceasta intrând într-un nou ciclu. Trupul lumii umane îşi pune veşmânt nou. El poate fi comparat cu primăvara: la venirea ei lumea trece dintr-o stare în alta. Pământul negru şi câmpurile pustii înverzesc şi înmuguresc, pe ele cresc flori şi ierburi înmiresmate, copacii se trezesc la viaţă, dau rod şi astfel începe un nou ciclu. Tot astfel este şi apariţia Sfântului Duh. Oriunde se manifestă ,înnoieşte lumea umană şi dă spirit nou realităţilor ei: El găteşte existenţa în veşmânt demn de laudă, risipeşte întunericul ignoranţei; prin El străluceşte lumina desăvârşirii. Cu această putere Hristos a reînnoit ciclul Său; primăvara celestă, cu sublima ei prospeţime şi suavitate, şi-a întins aripa peste lumea omului şi adierea parfumată şi dătătoare de viaţă i-a cuprins pe cei iluminaţi.

Tot astfel şi apariţia lui Bahá’u’lláh a adus o nouă primăvară cu adieri sfinte, cu oştile vieţii eterne, cu putere cerească. El a întemeiat Tronul Împărăţiei divine în centrul lumii şi prin puterea Sfântului Duh, a înviat sufletele inaugurând un veac nou.

37
DIVINITATEA NU POATE FI ÎNŢELEASĂ
DECÂT PRIN MANIFESTĂRILE DIVINE

ÎNTREBARE: - Care este legătura între Realitatea Divinităţii şi locurile Apariţiei Domnului şi punctele Zorilor Divine?

Răspuns: - Află că Realitatea Divinităţii, adică substanţa însăşi a Esenţei Unităţii este pură sacralitate şi sfinţenie absolută, fiind deci mai presus de orice laudă. Toate însuşirile minunate ale diverselor ranguri de existenţă sunt doar închipuiri în comparaţie cu acest plan. Esenţa divină este invizibilă, incomprehensibilă, inaccesibilă, esenţă pură ce nu poate fi descrisă în cuvinte, deoarece cuprinde în sine toate lucrurile. Într-adevăr, acea esenţă ce cuprinde este mai mare decât cele cuprinse, iar cele cuprinse nu pot sesiza esenţa care le cuprinde. Oricât de mult ar progresa gândirea, chiar dacă ar atinge limita ultimă a înţelegerii, ea observă doar semnele şi însuşirile divine reflectate în lumea creată, nu în însăşi lumea lui Dumnezeu. Esenţa şi însuşirile Domnului Unităţii se află pe culmile înalte ale sfinţeniei, unde mintea umană nu poate ajunge. „Calea este închisă şi este oprit să cercetezi.”

Este evident că raţiunea umană este o calitate esenţială a omului şi că omul este semnul lui Dumnezeu, cum ar putea deci o însuşire a semnului să-L cuprindă pe creatorul semnului? Cu alte cuvinte, cum ar putea raţiunea, o însuşire esenţială a omului, să-l înţeleagă pe Dumnezeu? Iată de ce Realitatea Divinităţii este inaccesibilă raţiunii şi ascunsă minţii umane. Este absolut imposibil să te înalţi în acea dimensiune. Vedem că ceea ce este inferior nu poate înţelege realitatea celui superior. Astfel, piatra, pământul, copacii, oricât de mult ar evolua, nu vor pătrunde niciodată realitatea omului şi nu-şi vor putea închipui măcar puterile văzului, auzului şi ale celorlalte simţuri, deşi acestea fac parte şi ele din creaţie. Cum ar putea deci omul, cel creat, să înţeleagă Esenţa pură a Creatorului? Acel plan este inaccesibil înţelegerii, nici o explicaţie nu-l poate lămuri şi nu există nici o putere care să ne indice calea spre el. Ce legătură ar putea fi între un grăunte de praf şi lumea pură, între o minte mărginită şi lumea infinită? Raţiunea nu are puterea de a-L pătrunde pe Dumnezeu, iar sufletul se tulbură dacă încearcă

să-L explice. „Ochii nu-L pot vedea, dar El vede ochii. El este Atotştiutorul, Atotcunoscătorul.”

În consecinţă, în raport cu acest plan al existenţei, orice afirmaţie sau explicaţie este lacunară, orice laudă sau descriere sunt nevrednice, orice concept este zadarnic şi orice meditaţie este în van. Dar pentru această Esenţă a esenţelor, acest Adevăr al adevărului, Mister al misterelor, există în lumea vizibilă reflexe, aurore, întruchipări, străluciri. Locul de răsărire a acestor splendori şi reflexe şi apariţia acestor manifestări sunt Locurile Sfinte de Răsărire, Realităţile Universale şi Fiinţele Divine, adevărate oglinzi pentru Esenţa Divină a lui Dumnezeu. Toate virtuţile, bogăţiile, splendoarea, izvorând de la Dumnezeu, se vădesc în Realitatea Manifestărilor Sfinte, ca soarele ce străluceşte într-o oglindă limpede în toată perfecţiunea sa. Când se spune că oglinda este o manifestare a soarelui şi locul de ivire a stelei ce răsare, aceasta nu înseamnă că soarele a coborât din înălţimea sfinţeniei sale şi s-a confundat cu oglinda şi nici că Realitatea Fără Margini s-a limitat la acest loc de manifestare. Doamne fereşte! Aşa cred doar adepţii antropomorfismului. Nu, toată lauda şi mărirea, toate descrierile şi slăvirile noastre se referă la Sfintele Manifestări – adică toate descrierile, însuşirile, numele şi atributele pe care le rostim se întorc spre Acestea, dar, dat fiind că nimeni nu a pătruns Esenţa Divinităţii, nimeni nu o poate descrie, explica, lăuda sau preamări. De aceea, tot ce fiinţa umană cunoaşte, descoperă şi înţelege din numele, atributele şi virtuţile lui Dumnezeu se referă la Manifestările Sfinte. Restul este inaccesibil: „calea este închisă şi este oprit să cercetezi.”

Cu toate acestea, noi vorbim despre numele şi atributele Realităţii Divine şi o lăudăm conferindu-I vedere, auz, putere, viaţă şi cunoaştere. Noi afirmăm aceste nume şi atribute nu pentru a dovedi desăvârşirea lui Dumnezeu, ci pentru a nega că El ar fi supus imperfecţiunii. Privind la lumea existenţei, noi observăm că ignoranţa înseamnă imperfecţiune şi cunoaşterea perfecţiune; de aceea spunem că Esenţa Divină este înţelepciune. Slăbiciunea este imperfecţiune, iar puterea este perfecţiune, de aceea spunem că Esenţa Sfântă a lui Dumnezeu este o culme a puterii. Nu că am putea înţelege ştiinţa, vederea, puterea şi viaţa Lui, căci ele sunt dincolo de capacitatea noastră de înţelegere. Numele şi atributele esenţiale ale lui Dumnezeu sunt identice cu Esenţa Lui, iar Esenţa Lui este mai presus de înţelegerea noastră. Dacă atributele n-ar fi identice cu Esenţa, ar trebui să existe o mulţime de preexistenţe, precum şi diferenţe între atribute şi Esenţă. Şi deoarece Preexistenţa este necesară, seria preexistenţelor ar deveni infinită cee ce este în mod evident o eroare.

În consecinţă toate atributele, numele, laudele şi elogiile se aplică Locurilor de Manifestare, iar tot ce ne imaginăm că ar fi dincolo de ele este pură închipuire, căci nu avem nici un mijloc de a pătrunde invizibilul şi inaccesibilul. De aceea stă scris: „Tot ce aţi plăsmuit în închipuirile şi fantasmele minţii voastre nu este decât creaţie ce se întoarce la voi.” Este clar că, dacă vrem să ne imaginăm Realitatea Divinităţii, această imagine este cuprinsă în noi, fiind de asemenea sigur că cel ce cuprinde este mai larg decât ceea ce cuprinde. Devine de aceea cert că, încercând să ne imaginăm Realitatea Divină în afara Manifestărilor Sfinte, obţinem pure închipuiri, căci orice cale de acces spre Realitatea Divinităţii ne este închisă şi tot ce ne închipuim sunt doar presupuneri.

Aşadar, gândeşte-te că diferitele popoare ale lumii întreţin un cult pentru propriile închipuiri, se închină propriilor lor gânduri şi ipoteze, asemenea unor idoli, fără a-şi da seama de aceasta. Ele consideră închipuirile a fi chiar Realitatea, care este ascunsă înţelegerii şi mai presus de orice descriere. Ele cred că sunt poporul Unităţii, în timp ce alţii ar fi închinători la idoli. Dar măcar idolii au o existenţă minerală, pe când idolii gândirii şi imaginaţiei sunt pure fantasme; ei nu au nici măcar existenţă minerală. „Luaţi aminte, voi cei înzestraţi cu putere de discernământ.”

Află că atributele desăvârşirii, splendoarea bogăţiilor divine şi lumina inspiraţiei, se vădesc în toate Manifestările Sfinte; dar slăvitul Cuvânt al Domnului, Hristos şi Supremul Nume, Bahá’u’lláh, sunt manifestări şi dovezi mai presus de închipuire; căci Ei sunt înzestraţi cu toate virtuţile Manifestărilor precedente. Mai mult chiar, Ei posedă şi unele virtuţi care fac ca celelalte Manifestări să depindă de Ei. Astfel toţi Profeţii israeliţi au fost centre de inspiraţie; Hristos a fost şi El inspirat, dar ce diferenţă între inspiraţia Cuvântului lui Dumnezeu şi revelaţiile lui Isaia, Ieremia şi Ilie!

Gândeşte-te că lumina este expresia unor vibraţii ale eterului: nervii ochiului sunt excitaţi de aceste vibraţii şi astfel se produce vederea. Lumina unei lămpi există prin vibraţia eterului, la fel ca lumina soarelui, dar ce diferenţă între lumina soarelui şi lumina stelelor sau a lămpii!

Spiritul uman apare şi se manifestă deja în starea embrionară, apoi în copilărie şi maturitate, arătându-se în toată splendoarea în starea de desăvârşire. Spiritul este acelaşi, dar în starea embrionară îi lipsesc văzul şi auzul. În starea de maturitate şi desăvârşire el apare în maximă splendoare şi strălucire. La fel, din sămânţă apar mai întâi frunzele ca loc de manifestare a spiritului vegetal – în starea de fruct se manifestă acelaşi spirit, cu alte cuvinte puterea de creştere apare în forma ei cea mai desăvârşită; dar ce diferenţă între starea frunzei şi cea a fructului! Pentru că din fruct apar o sută de mii de frunze, deşi toate cresc şi se dezvoltă din acelaşi spirit vegetal. Observă diferenţa dintre viruţile şi desăvârşirea lui Hristos, splendoarea şi strălucirea lui Bahá’u’lláh şi Profeţii lui Israel, ca Ezechiel sau Samuel. Toţi au fost inspiraţi, dar între ei există o infinită diferenţă.

Rămâneţi cu bine!
38
CELE TREI RANGURI
ALE MANIFESTĂRILOR DIVINE

AFLĂ că Sfintele Manifestări, deşi au un număr nesfârşit de virtuţi, au, vorbind în general, doar trei ranguri. Primul rang este cel fizic, al doilea este cel uman şi anume al sufletului înzestrat cu raţiune, iar al treilea este apariţia divină şi splendoarea celestă.

Rangul fizic este fenomenal: el se compune din elemente, deci este în mod necesar expus descompunerii, căci orice compoziţie poate fi dezintegrată.

Al doilea rang este cel al sufletului înzestrat cu raţiune, care este realitatea omului. Şi acesta este fenomenal şi Manifestările Divine îl împărtăşesc cu restul omenirii.

Află că, deşi sufletul uman a existat pe pământ din vremuri imemoriale, totuşi, prin apariţia sa, el este fenomenal. Dar fiind un semn divin, odată ivit el devine etern. Spiritul omului are început, dar nu şi sfârşit: el dăinuie în eternitate. Tot astfel speciile de vieţuitoare de pe pământ sunt fenomenale, căci s-a demonstrat că nu au existat dintotdeauna pe suprafaţa pământului. Nici chiar pământul nu există dintotdeauna, însă lumea existentului nu are început, căci universul nu se reduce la

globul terestru. Vreau să spun că, deşi sunt fenomenale, sufletele umane sunt nemuritoare şi eterne, deoarece lumea lucrurilor este imperfecţiunea în comparaţie cu cea a omului, în timp ce, în raport cu lumea lucrurilor, cea a omului este perfecţiunea. Când imperfecţiunea atinge stadiul perfecţiunii, ea devine eternă. Dar trebuie să înţelegeţi bine această pildă.

Al treilea rang este acela al apariţiei divine şi splendorii celeste: este Cuvântul lui Dumnezeu, Harul Etern, Sfântul Duh. Nu are nici început, nici sfârşit, căci acestea ţin de lumea fenomenală nu de cea divină. Pentru Dumnezeu începutul şi sfârşitul sunt una. Calcularea zilelor, săptămânilor, lunilor şi anilor, ieri şi azi se bazează pe rotaţia globului terestru; şi ele nu sunt aceleaşi în cazul soarelui. Acolo nu este ieri, azi şi mâine, luni sau ani, ci toate sunt egale. În acelaşi fel, Cuvântul lui Dumnezeu se află mai presus de astfel de condiţionări şi limite specifice lumii fenomenale. De aceea, realitatea calităţii de profet, care este Cuvântul lui Dumnezeu, în starea perfectă de manifestare, nu a avut început şi nu va avea sfârşit: apariţia sa este de natură diferită, semănând mai mult cu cea a soarelui. De pildă, răsărirea sa în semnul hristic s-a petrecut în maximă splendoare şi strălucire, fiind veşnică şi fără de moarte. Gândiţi-vă câţi regi cuceritori, câţi oameni de stat, câţi principi, câţi conducători iscusiţi au pierit, pe când adierea lui Hristos este încă prezentă. Lumina Lui străluceşte încă, armonia Lui răsună şi acum, stindardul Său încă mai flutură, oştile lui sunt încă în luptă, vocea Sa celestă are încă o dulce melodicitate, din norii Săi se revarsă încă nestemate, fulgerul Său străluceşte încă, imaginea Sa este şi acum limpede, splendoarea Sa încă radiază lumină. La fel şi sufletele aflate sub protecţia Lui sclipesc în aceeaşi luminozitate .

Devine evident că Manifestărilor le sunt proprii trei condiţii: cea fizică, cea a sufletului şi cea a apariţiei divine şi a splendorii celeste. Starea fizică se va dezintegra cu siguranţă, dar cea a sufletului înzestrat cu raţiune, deşi are început, nu are sfârşit, ci are viaţă veşnică. Dar realitatea Sfântă, cea despre care Hristos spune: „... Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine” nu are nici început, nici sfârşit. Când vorbim despre început ne referim la manifestarea ei; tăcerea este simbolic comparată cu somnul. De pildă, un om doarme – dar când începe să vorbească înseamnă că s-a trezit; el este însă aceeaşi persoană, fie că doarme, fie că stă treaz şi nu există nici o diferenţă în privinţa rangului, slavei, realităţii sau a naturii sale. Tăcerea este asemuită somnului, iar manifestarea şi călăuzirea, stării de trezie. Omul, fie că doarme, fie că este treaz, este acelaşi, doar că somnul este o stare, iar trezia este alta. De aici comparaţia tăcerii cu somnul, iar a manifestării şi călăuzirii - cu trezia.

În Evanghelie scrie: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu...” Rezultă că Hristos nu a atins rangul de Mesia cu virtuţile Sale în momentul botezului, când asupra lui a pogorât Sfântul Duh sub forma unui porumbel. Nu, Cuvântul lui Dumnezeu s-a aflat dintotdeauna şi va rămâne veşnic în înălţimile sacralităţii.

39
CONDIŢIA UMANĂ ŞI CONDIŢIA SPIRITUALĂ
A MANIFESTĂRILOR DIVINE

AM aflat că Manifestările au trei dimensiuni. Mai întâi, realitatea fizică, cea care depinde de trup. Apoi, realitatea individuală, adică sufletul raţional. Şi, în al treilea rând, apariţia divină, care reprezintă virtuţile divine, este cauză a existenţei, a desăvârşirii sufletelor, a călăuzirii tuturor neamurilor, a luminării lumii contingente.

Starea fizică este cea umană şi pieritoare căci este compusă din elemente, astfel că se descompune şi se dezintegrează în mod necesar.

Dar realitatea individuală a Manifestărilor lui Dumnezeu este una sfântă şi din acest motiv pură, deosebindu-se, prin natură şi calitate , de orice alt lucru. Ea este precum soarele, a cărui natură esenţială este faptul de a produce lumină; în această privinţă nu poate fi comparat cu luna, după cum nici particulele sale componente nu se compară cu cele ale lunii. Particulele şi structurarea lor în soare produc raze luminoase, dar cele ale lunii nu produc raze, ci doar împrumută lumină. La fel, celelalte realităţi umane sunt acele suflete care, asemenea lunii, primesc lumină de la soare; numai Realitatea cea sfântă străluceşte prin Ea însăşi.

A treia dimensiune a acestei Fiinţe este Harul Divin, splendoarea Frumuseţii preexistente, strălucirea luminii Celui Atotputernic. Realităţile individuale ale Manifestărilor Divine nu pot fi separate de Harul lui Dumnezeu şi de Splendoarea Suverană, tot aşa cum globul solar nu poate fi separat de lumină. De aceea putem spune că Înălţarea la ceruri a unei Întruchipări Sfinte înseamnă pur şi simplu părăsirea acestei forme fizice. De pildă, dacă o lampă luminează acest colţişor şi dacă la un moment dat lumina ei nu mai luminează pentru că respectivul colţişor este distrus, aceasta nu înseamnă că bogăţia lămpii a dispărut. Pe scurt, în Manifestările Divine Harul Preexistent este ca lumina, individualitatea este ca globul de sticlă al lămpii, iar trupul uman este precum colţişorul: dacă acesta din urmă este distrus, lampa continuă să ardă. Manifestările Divine sunt oglinzi atât de diferite pentru că fiecare are o individualitate deosebită care reflectă însă lumina aceluiaşi soare. Este clar, de pildă, că realitatea lui Hristos este alta decât a lui Moise.

Într-adevăr, de la bun început Realitatea Sfântă este conştientă de taina existenţei, astfel încât, încă din copilărie se vădesc în Ea semnele măririi. Şi atunci, cum s-ar putea ca în ciuda virtuţilor şi darurilor cu care este înzestrată să nu aibă conştiinţă?

Am arătat că Manifestările Sfinte au trei dimensiuni: cea fizică, realitatea individului şi centrul apariţiei desăvârşirii, precum există soarele, căldura şi lumina sa. Ceilalţi oameni au doar dimensiunea fizică şi cea a sufletului raţional – spiritul şi intelectul. Astfel, cuvintele: „Dormeam, dar adierea divină M-a atins şi atunci M-am trezit” sunt asemenea celor ale lui Hristos: „Trupul este nefericit, dar spiritul este plin de bucurie” sau chiar : “sunt întristat”, “sunt liniştit”, „sunt tulburat” – toate se referă la condiţia fizică, nu la realitatea individuală sau la manifestarea Realităţii divine. Gândiţi-vă câte nenorociri pot lovi trupul uman fără a afecta spiritul. Chiar dacă se ajunge la infirmitate, dacă unele membre sunt complet mutilate, esenţa intelectuală se păstrează intactă, nepieritoare. Mii de stricăciuni se pot întâmpla unui veşmânt fără ca cel ce îl poartă să fie atins. Cuvintele lui Bahá’u’lláh : „Dormeam dar adierea M-a atins şi atunci M-am trezit” se referă deci la trup.

În lumea lui Dumnezeu nu există trecut, prezent şi viitor, ci toate sunt una. De aceea, „La început a fost Cuvântul”..., înseamnă de fapt „a fost”, „este” şi „va fi” mereu, căci în lumea lui Dumnezeu timpul nu există. Timpul domină asupra creaţiei, nu şi asupra lui Dumnezeu. De exemplu, cuvintele din Tatăl Nostru: „Sfinţească-se numele Tău”... , înseamnă: numele Tău este, a fost şi va fi sfinţit. Dimineaţa, amiaza şi seara sunt legate de acest pământ, căci pentru soare nu există nici dimineaţă, nici amiază, nici seară.

40
PUTEREA DE CUNOAŞTERE
A MANIFESTĂRILOR DIVINE

ÎNTREBARE: - Una din puterile Manifestărilor Divine este cunoaşterea. Care sunt limitele ei?

Răspuns: - Cunoaşterea este de două feluri: subiectivă şi obiectivă, adică una intuitivă şi una rezultată din percepţie.

În general, orice cunoaştere umană rezultă fie din reflecţie, fie din dovezile simţurilor, altfel spus, fie prin capacitatea minţii de a concepe un obiect, fie prin capacitatea sufletului de a oglindi un obiect contemplat. Sfera acestei cunoaşteri este foarte limitată oentru că depinde de efort şi realizare.

Dar, al doilea fel de cunoaştere şi anume cunoaşterea fiinţei, este cel intuitiv; el este precum cunoaşterea şi conştiinţa pe care omul o are despre sine însuşi.

De exemplu, mintea şi spiritul omului sunt conştiente de condiţiile şi starea membrelor şi a altor părţi componente ale corpului, ca şi de toate senzaţiile fizice, precum şi de puterea lor, de sentimentele şi condiţiile spirituale. Aceasta este cunoaşterea fiinţei pe care omul o percepe şi o înţelege prin faptul că spiritul înconjoară şi cuprinde trupul, deci îi sesizează senzaţiile şi puterea. Astfel de cunoaştere nu rezultă din efort şi studiu, ci o avem pur şi simplu, ea este un absolut.

Din moment ce Realităţile Sacre, Manifestări supreme ale lui Dumnezeu, cuprind esenţa şi calităţile creaturilor, transcend şi conţin realităţile existente şi pot înţelege toate lucrurile, cunoaşterea Lor este una divină şi nu poate fi dobândită. Ea este un dar sfânt, o revelaţie divină.

Vom prezenta un exemplu pentru mai buna înţelegere a acestei probleme. Cea mai nobilă fiinţă de pe pământ este omul. El împlineşte şi cuprinde regnurile mineral, vegetal şi animal. Cu alte cuvinte, aceste condiţii şi stări sunt cuprinse în el într-o asemenea măsură încât el devine posesorul lor, înţelegându-le tainele şi enigmele existenţei. Acesta este un exemplu, nu o analogie. Pe scurt, Manifestările supreme ale lui Dumnezeu pătrund realitatea din tainele fiinţelor. De aceea Ele statornicesc legi potrivite stării umane, căci religia este conexiunea esenţială care decurge din realităţile lucrurilor. Manifestarea – Legiuitorul Sfânt – dacă n-ar fi conştientă de realitatea fiinţelor, nu le-ar înţelege nici conexiunile esenţiale şi n-ar fi capabilă să întemeieze o religie conformă faptelor şi stărilor de lucruri. Profeţii lui Dumnezeu, Manifestările Supreme, sunt ca nişte iscusiţi tămăduitori, iar lumea pământească, precum trupul unui om; legile divine sunt leacuri şi remedii. Medicul trebuie deci să cunoască toate organele, constituţia şi starea pacientului, pentru a-i prescrie un medicament eficient împotriva cumplitei otrăviri care este boala. În realitate, medicul deduce din însăşi boală tratamentul util pacientului, căci mai întâi pune diagnosticul, apoi prescrie leacul. De altfel cum ar putea fi prescris leacul şi tratamentul fără a cunoaşte felul bolii? Medicul trebuie aşadar să aibă o bună cunoaştere a constituţiei, a organelor şi stării pacientului, să fie familiarizat cu toate bolile şi leacurile pentru a-l alege pe cel potrivit.

Religia este deci conexiunea necesară ce rezultă din realitatea lucrurilor. Fiind conştiente de tainele fiinţei, Manifestările Supreme ale lui Dumnezeu înţeleg această conexiune esenţială întemeind pe baza ei Legea Domnului.

41
CICLURILE UNIVERSALE

ÎNTREBARE: - Care este adevăratul sens al ciclurilor din lumea existenţei?

Răspuns: - Fiecare corp luminos de pe firmamentul nesfârşit are o perioadă de revoluţie cu o durată diferită şi fiecare se roteşte pe propria lui orbită, începând mereu un nou ciclu. Pământul, de pildă, la fiecare 365 de zile, 5 ore, 48 de minute şi o fracţiune de secundă, încheie o rotaţie completă, începând apoi un nou ciclu. Cu alte cuvinte, primul ciclul este reînnoit. Tot astfel în întregul univers, fie că este vorba de ceruri sau de oameni, marile evenimente şi întâmplări cunosc asemenea cicluri. Când unul se încheie, altul începe, cel vechi fiind complet uitat din cauza noilor evenimente importante şi adesea nici măcar nu rămâne consemnat undeva. După cum vezi, nu avem documente de acum 20.000 de ani, deşi am dovedit cu argumente că viaţa este foarte veche pe pământ. Ea nu datează doar de o sută de mii, două sute de mii, un milion sau două milioane de ani, ci este chiar mult mai veche, dar orice urmă sau relatare este pentru totdeauna dispărută.

Fiecare Manifestare Divină are un ciclu al Său, în timpul căruia predomină şi sunt îndeplinite legile şi poruncile Sale. La apariţia unei alte Manifestări, după ce ciclul Său s-a încheiat, începe un ciclu nou. Ciclurile încep, se încheie şi se reînnoiesc în acest fel până când lumea împlineşte un ciclu universal, până când au loc evenimente importante, întâmplări cruciale care şterg cu desăvârşire orice urmă sau amintire a trecutului. Atunci începe un nou ciclu universal, căci universul nu are început. Am adus deja dovezi în acest sens, aşa că nu este nevoie să repetăm.

Pe scurt, spunem că un ciclu universal din lumea existenţei reprezintă o lungă perioadă de timp cu un număr incalculabil de etape şi epoci. Într-un asemenea ciclu apar Manifestări cu slavă mare în lumea vizibilă până când o Manifestare grandioasă, supremă, alege lumea ca centru al străluminării Sale. Venirea Sa marchează stadiul de maturitate a lumii, iar ciclul Său este foarte îndelungat. După aceea, în umbra Sa vin alte Manifestări care reînnoiesc, după cerinţele vremurilor, anumite porunci referitoare la problemele materiale, dar ele vor rămâne în umbra Sa.

Noi ne aflăm în ciclul care a început cu Adam, iar Manifestarea lui Supremă este Bahá’u’lláh.

42
PUTEREA ŞI INFLUENŢA
MANIFESTĂRILOR DIVINE

ÎNTREBARE: - Care este măsura puterii şi virtuţilor Tronurilor Realităţii, Manifestărilor lui Dumnezeu, şi care sunt limitele influenţei Lor?

Răspuns: - Gândeşte-te la lumea existentului, adică la lumea lucrurilor materiale. Sistemul solar este întunecat şi obscur, dar are soarele ca centru luminos şi din darurile sale se împărtăşesc toate planetele ce se rotesc în jurul puterii sale. Soarele este cauza vieţii şi luminii, asigurând creşterea şi dezvoltarea tuturor fiinţelor din sistemul solar. Fără bogăţia soarelui n-ar putea exista nici o fiinţă vie şi totul ar fi întunecat şi pustiu. Este de aceea evident că soarele este centrul luminii şi cauza vieţii făpturilor din sistemul solar.

Tot astfel, Manifestările Sfinte ale lui Dumnezeu sunt centre ale luminii realităţii, izvor al tainelor şi al bogăţiilor iubirii. Ele strălucesc în sfera sufletului şi a gândirii şi revarsă har veşnic asupra lumii spiritului. Ele dau viaţă spirituală şi răspândesc lumina esenţei şi a sensurilor. Luminarea lumii gândirii vine de la aceste centre de lumină şi izvoare de mister. Fără bogăţia splendorii şi călăuzirii acestor Fiinţe Sacre, lumea sufletului şi a gândirii ar fi opacă şi întunecată. Fără învăţăturile de necontestat ale acestor izvoare de mister lumea umană ar cădea pradă instinctelor animalice, întreaga existenţă ar fi ireală, fiind lipsită de viaţa cea adevărată. De aceea se spune în Evanghelie: „La început era Cuvântul...”, în sensul că acesta a devenit izvorul vieţii.

Acum gândeşte-te la influenţa soarelui asupra fiinţelor pământeşti, la consecinţele şi semnele care rezultă în mod limpede din apropierea sau depărtarea lui, din răsăritul sau apusul lui. O dată este toamnă, altă dată este primăvară, sau vară, ori iarnă. Când soarele treaversează linia ecuatorului se iveşte primăvara, cea dătătoare de viaţă, în toată splendoarea ei. La solstiţiul de vară, fructele vor ajunge la culmea dezvoltării lor, seminţele şi plantele vor rodi, fiinţele terestre vor atinge stadiul de creştere şi dezvoltare completă.

La fel, când străluceşte în lumea spiritului, a gândului şi a sentimentelor, Sfânta Manifestare a lui Dumnezeu, Soarele întregii creaţii, atunci începe primăvara spirituală a unei noi vieţi, iar puterea acestei minunate primăveri devine vizibilă şi binefaceri fără seamăn se arată. După cum ai observat, în veacul apariţiei fiecărei Manifestări a lui Dumnezeu s-au realizat extraordinare progrese în lumea intelectului, a ideilor şi a spiritului. De exemplu, chiar în acest veac divin putem vedea ce dezvoltare a cunoscut lumea intelectului şi a ideilor; şi este abia la începuturi. Nu peste mult timp, vei vedea cum noi învăţături şi iluminări divine vor lumina întunericul acestei lumi, transformând aceste tărâmuri triste în paradisul edenic.

Ne-ar lua prea mult timp să explicăm semnele şi darurile fiecărei Manifestări Divine. Cugetă singură la ele, căci astfel vei înţelege adevărul în legătură cu această chestiune.

43
CELE DOUĂ CATEGORII DE PROFEŢI
ÎNTREBARE: - Câte feluri de Profeţi există?

Răspuns: - În general vorbind, Profeţii sunt de două feluri: cei independenţi, care sunt urmaţi şi cei dependenţi, care urmează ei înşişi pe cineva.

Profeţii independenţi sunt legiuitorii şi fondatorii unui ciclu nou. Prin venirea Lor lumea îmbracă o haină nouă, se pun din nou temeliile religiei şi o nouă carte este revelată. Fără vreun intermediar, Ei îşi primesc bogăţia de la Realitatea Divinităţii, fiind prin esenţă iluminaţi. Ei sunt asemenea soarelui ce are lumină prin el însuşi, lumina fiind o necesitate esenţială a Lor pe care nu o primesc de la vreo altă stea: Aceste Locuri de Ivire a zorilor Unităţii sunt izvoare de bogăţie şi oglindesc Esenţa Realităţii.

Ceilalţi Profeţi sunt doar discipoli şi promotori, nefiind independenţi. Ei sunt doar ramuri care îşi primesc harul de la Profeţii din prima categorie şi se folosesc de lumina Călăuzirii Profeţilor universali. Ei sunt asemenea lunii care nu este ea însăşi luminoasă şi strălucitoare, ci a cărei lumină provine de la soare.

Manifestări independente ale calităţii universale de Profet au fost de pildă: Avraam, Moise, Hristos, Mohamed, Báb şi Bahá’u’lláh. Ceilalţi, precum Solomon, David, Isaia, Ieremia şi Ezechiel au fost discipoli şi promotori. Profeţii independenţi sunt întemeietorii, cei ce stabilesc o nouă religie şi dau viaţă nouă oamenilor. Ei schimbă morala generală, impun noi legi şi obiceiuri, reînnoiesc ciclul şi Legea. Apariţia Lor este ca primăvara ce înveşmântează fiinţele terestre în haine noi şi le dă viaţă nouă.

În privinţa celui de-al doilea fel de Profeţi, care sunt discipoli, şi ei susţin Legea lui Dumnezeu şi răspândesc Religia lui Dumnezeu, vestindu-i Cuvântul. Dar ei înşişi nu au putere. Singura lor putere este cea primită de la Profeţii independenţi.

Întrebare: - Cărei categorii îi aparţin Budha şi Confucius?

Răspuns: - Şi Budha a întemeiat o nouă religie, iar Confucius a înnoit vechea morală şi vechile virtuţi, dar instituţiile lor au fost în întregime distruse. Credinţa şi riturile budiste şi cele confucianiste nu au continuat în armonie cu învăţăturile fundamentale ale acestora. Întemeietorul budismului a fost un suflet minunat. El a afirmat Unicitatea lui Dumnezeu dar, mai târziu, principiile originale ale doctrinei Sale au dispărut, treptat locul lor fiind luat de ceremonii şi obiceiuri fără sens care au luat proporţii tot mai mari până când totul a degenerat în adorarea unor idoli.

Aminteşte-ţi: Hristos a repetat de nenumărate ori obligaţia de a respecta Cele Zece Porunci din Petateuh şi că ele trebuie menţinute. Una dintre ele spune: “Să nu-ţi faci chip cioplit...”. În prezent în unele biserici creştine există picturi şi statui. Este de aceea evident că în sânul poporului religia lui Dumnezeu nu şi-a păstrat principiile originare, ci s-a schimbat treptat până a fost complet distrusă şi anihilată. Din această cauză manifestarea divină s-a reînnoit şi o nouă religie a fost fondată. Dacă religiile nu s-ar degrada, n-ar fi nevoie de reînnoire.

La început arborele s-a aflat în plină frumuseţe şi era plin de flori şi de rod, dar apoi a îmbătrânit devenind sterp, s-a uscat şi a putrezit. Acesta este motivul pentru care grădinarul iscusit plantează din nou o mlădiţă tânără din aceeaşi specie, care creşte pe zi ce trece, aruncând umbră deasă în grădina divină şi dând rod minunat. La fel se întâmplă şi cu religiile. Trecerea timpului le alterează principiile originare, astfel încât se pierde total adevărul Religiei lui Dumnezeu, iar spiritul acesteia dispare. Din cauza ereziilor, ea se transformă într-un trup fără suflet. De aceea este necesară reînnoirea.

Vreau să spun că acum budiştii şi confucianiştii venerează idoli şi chipuri cioplite. Nu mai iau aminte la Unicitatea lui Dumnezeu şi cred în zei imaginari, întocmai ca vechii greci. La început nu era aşa, căci poruncile erau altele.

Gândeşte-te, de asemenea, în ce măsură s-au uitat şi principiile creştine şi câte erezii au apărut. Hristos de exemplu, a interzis răzbunarea şi păcatul, ba mai mult, el a poruncit bunăvoinţa şi mila în schimbul răului. Cu toate acestea, câte războaie sângeroase n-au avut loc între naţiunile creştine, câtă tiranie, cruzime şi lăcomie şi cât sânge s-a vărsat în sânul lor! Multe asemenea războaie s-au purtat din ordinul Papilor. Este deci clar că religiile se alterează şi se degradează o dată cu trecerea timpului. De aceea sunt reînnoite.

44
LĂMURIREA MUSTRĂRILOR LUI DUMNEZEU
ADRESATE PROFEŢILOR

ÎNTREBARE: - În Cărţile Sfinte există câteva reproşuri şi mustrări către Profeţi. Cui se adresează acestea în realitate şi cine este mustrat?

Răspuns: - Toate rostirile divine conţinând reproşuri, deşi aparent sunt adresate Profeţilor, sunt în realitate îndreptate către oameni. Înţelepciunea acestor aparente mustrări izvorăşte din milă: oamenii nu trebuie descurajaţi! De aceea par a se adresa Profeţilor, fiind în fapt adresate oamenilor.

De asemenea, un rege puternic şi independent îşi reprezintă ţara: cuvântul lui este cuvântul tuturor, decizia lui este a tuturor,căci dorinţele supuşilor săi sunt incluse în dorinţele sale! Tot astfel, fiecare Profet îşi exprimă întregul popor. Aşa că promisiunile şi cuvântul divin se adresează, prin El, tuturor. În general, mustrările sunt prea aspre pentru oameni şi i-ar îndurera prea mult. Atunci, Înţelepciunea Desăvârşită utilizează această modalitate de adresare, aşa cum reiese din Biblie. Iată, de exemplu, când copiii lui Israel s-au răzvrătit şi i-au spus lui Moise: “Nu putem lupta împotriva amaleciţilor, căci ei sunt puternici şi curajoşi.” Atunci Dumnezeu I-a mustrat pe Moise şi pe Aaron, deşi Moise însuşi nu se răzvrătise. Desigur că un Om atât de remarcabil, mediatorul harului Divin şi dătătorul Legii trebuie să respecte poruncile lui Dumnezeu. Asemenea Suflete Sfinte sunt precum frunzele unui copac: ele sunt puse în mişcare de vânt, iar nu din voinţa Lor proprie. Fiind atraşi de adierea iubirii lui Dumnezeu, voinţa Lor Îi este în întregime supusă. Cuvântul Lor este cuvântul lui Dumnezeu, porunca Lor este porunca lui Dumnezeu. Ceea ce interzic Ei este interzis de Dumnezeu. Ei nu sunt decât globul de sticlă ce primeşte lumină de la lampă. La fel, pentru Profeţii lui Dumnezeu, centre ale manifestării, mişcarea şi odihna vin din inspiraţie divină, nu din patimi umane. Dacă n-ar fi aşa, cum am putea avea încredere în profeţi; cum ar putea fi Ei mesagerii lui Dumnezeu, soli ai poruncilor şi interdicţiilor Lui? Toate defectele menţionate în Sfintele Scripturi, în legătură cu Manifestările Divine, trebuie înţelese în acest fel.

Lăudat fie Domnul că ai venit aici să-i întâlneşti pe slujitorii lui Dumnezeu! Ai văzut la ei altceva decât parfumul voinţei divine? Desigur că nu! Ai văzut cu proprii ochi că trudesc zi şi noapte şi că nu au alt ţel decât preamărirea cuvântului lui Dumnezeu, educarea oamenilor, ameliorarea situaţiei maselor, progresul spiritual, înfăptuirea păcii universale şi că nu doresc decât să-şi arate bunăvoinţa faţă de omenire şi faţă de toate neamurile pământului. Sacrificându-se pentru binele umanităţii ei s-au detaşat de cele materiale şi trudesc întru virtuţile omenirii.

Să ne întoarcem însă la subiectul nostru. Se spune, de pildă, în Vechiul Testament, cartea lui Isaia, cp.48, v.12: „Ascultă Iacove şi tu Israele, pe care te-am chemat. Eu sunt Cel dintâi şi Cel din urmă.” În mod evident cuvintele nu se adresează lui Iacov care era Israel, ci poporului lui Israel. În aceeaşi Carte, cap. 43, v. 1, se spune: „Şi acum aşa zice Domnul, Ziditorul tău, Iacove, şi Creatorul tău, Israele: «Nu te teme, căci Eu te-am răscumpărat şi te-am chemat pe nume, al meu eşti.»”

Şi încă, în Numeri, cap. 20, v. 23: „Iar la muntele Hor, care este lângă hotarele ţăriii lui Edom, a grăit Domnul cu Moise şi cu Aaron şi a zis:« Aaron va fi adăugat la poporul său, că el nu va intra în pământul pe care îl voi da fiilor lui Israel, pentru că nu v-aţi supus poruncii Mele la apa Meriba.»” , iar în versetul 13: „Aceasta este apa Meriba, căci aici fiii lui Israel s-au certat înaintea Domnului iar El S-a sfinţit între ei.”

Observă: poporul lui Israel s-a răzvrătit, dar aparent mustrarea se adresează lui Moise şi Aaron. Precum scrie în Deuteronon, cap.3, v. 26: „Dar Domnul s-a mâniat pe mine, din pricina voastră şi nu m-a ascultat. Domnul mi-a zis: «Destul! Nu-Mi mai vorbi de lucrul acesta.»”

Acest reproş se referă de fapt la copiii lui Israel care, răzvrătindu-se împotriva poruncii lui Dumenzeu, au fost ţinuţi mult timp în deşertul arid, de partea cealaltă a Iordanului, până în vremea lui Iosua – lăudat fie-i numele. Adresat în aparenţă lui moise şi Aaron, reproşul era în realitate pentru poporul lui Israel.

La fel, în Coran, se spune lui Mohamed: „Ţi-am îngăduit o victorie pe faţă pentru ca Domnul să-Ţi ierte păcatele dinainte şi de mai târziu.” Aparent aceste cuvinte se adresează lui Mohamed, în realitate erau pentru întregul popor. Aceasta din înţelepciunea desăvârşită a lui Dumnezeu, cum am spus, pentru ca inimile oamenilor să nu se tulbure, să nu fie pline de spaimă şi chin.

Cât de des îşi mărturisesc greşelile şi păcatele în rugăciunile Lor Profeţii şi Manifestările Supreme ale lui Dumnezeu! O fac însă doar pentru a-i învăţa pe oameni, îndemnându-i la smerenie şi supunere, spre a-şi mărturisi ei înşişi păcatele. Căci aceste Suflete Sfinte sunt purificate de orice păcat şi S-au lepădat de orice greşeală. În Evanghelie se spune că un om a venit la Hristos numindu-L : „Bunule învăţător”. Hristos a răspuns: „Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este mai bun decât Dumnezeu”. Asta nu înseamnă – Doamne fereşte! – că Hristos era un păcătos. Intenţia Sa era însă de a-l învăţa smerenia, supunerea şi modestia pe cel căruia îi vorbea. Aceste Fiinţe Sfinte sunt lumini, iar lumina nu se uneşte cu întunericul. Ele sunt viaţa, iar viaţa nu cuprinde moartea. Ele sunt călăuzirea, iar călăuzirea şi rătăcirea se exclud. Ele sunt esenţa supunerii, iar supunerea nu poate coexista cu răzvrătirea.

În concluzie, mustrările din Cărţile Sfinte, deşi aparent adresate Profeţilor – adică Manifestărilor lui Dumnezeu – sunt în realitate făcute oamenilor. Studiind cu atenţie Cărţile Sfinte vă veţi convinge de acest lucru.

Rămâneţi cu bine!
45
LĂMURIEA VERSETULUI DIN KITÁB-I-AQDAS
„NU ARE EGAL CEL CARE ESTE

IZVORUL REVELAŢIEI ÎN SUPREMA LUI INFAILIBILITATE”

VERSETUL sfânt glăsuieşte: „Nu are egal cel care este izvorul Revelaţiei în Suprema Lui Infailibilitate”. Într-adevăr El este simbolul lui „Dumnezeu face după voia Lui” în lumea creată. Atotputernicul a păstrat într-adevăr acest rang numai pentru Sine însuşi şi nimeni altul nu împărtăşeşte această sublimă şi înaltă distincţie.

Să şti că infaibilitatea este de două feluri: esenţială şi dobândită.Tot aşa există şi o cunoaştere esenţială şi una dobândită şi aceasta este şi în cazul celorlalte nume şi atribute. Infaibilitatea esenţială este specifică Manifestării Supreme, fiind o proprietate necesară şi esenţială ce nu poate fi separată de lucrul însuşi. Razele sunt o trăsătură esenţială şi necesară soarelui, fiind inseparabilă de acesta. Cunoaşterea este o trăsătură necesară esenţială a lui Dumnezeu, fiind inseparabilă de El. Puterea este o trăsătură esenţială a lui Dumnezeu, fiind inseparabilă de El. Dacă acestea ar putea fi separate de El, n-ar mai fi Dumnezeu, tot aşa cum, dacă razele ar putea fi separate de soare, acesta, soarele, nu ar mai fi. Aşadar, dacă infaibilitatea maximă ar fi separabilă de Manifestarea Supremă, aceasta n-ar mai fi Manifestare Supremă, căci i-ar lipsi virtuţile necesare.

Dar infailibilitatea dobândită nu este o proprietate necesară. Dimpotrivă, este o rază a harului infaibilităţii pe care Soarele Realităţii o trimite spre inimi, îngăduind sufletelor să se împărtăşească din ea. Deşi aceste suflete nu au infailibilitate esenţială, ele se află totuşi sub protecţia divină – deci Dumnezeu le păzeşte de greşeală. Astfel, multe fiinţe sfinte, care nu erau puncte de răsărire a Supremei Infailibilităţi, au fost ferite de greşeală prin protecţia şi călăuzirea divină, deoarece erau mediatorii dintre harul lui Dumnezeu şi oameni. Dacă Dumnezeu nu i-ar fi ferit de greşeală, greşeala lor ar fi indus în eroare şi alte suflete credincioase, răsturnând însăşi temeiurile Religiei lui Dumnezeu. Ori aşa ceva nu este nici admisibil, nici demn de Dumnezeu.

Rezumând, vom spune că infailibilitatea esenţială aparţine Manifestărilor Supreme, în timp ce infailibilitatea dobândită este accesibilă oricărui suflet sfânt. De pildă, Casa Universală a Dreptăţii, dacă va fi fondată în condiţii propice, cu membri aleşi dintre toate popoarele, va fi şi ea sub protecţia şi călăuzirea infailibilă a lui Dumnezeu. Dacă ea va hotărâ, unanim sau în majoritate, asupra vreunei chestiuni menţionate în Cartea Sfântă, acea hotărâre, acea indicaţie va fi păzită de greşeală. Membrii Casei Dreptăţii, consideraţi individual, nu posedă infailibilitate esenţială; dar în ansamblu, Casa Dreptăţii se află sub protecţia şi călăuzirea infailibilă a lui Dumnezeu; iată de ce se numeşte infailibilitate dobândită.

Pe scurt, se spune că „Aurora Revelaţiei” este manifestarea principiului „Dumnezeu face după voia Lui”, condiţie specifică acestei Fiinţe Sfinte, fără ca nimeni altcineva să împărtăşească această virtute esenţială. Cu alte cuvinte, Manifestările Supreme având infailibilitate esenţială, tot ce provine de la ele este adevărul însuşi şi corespunde realităţii. Ele nu se supun vreunor legi anterioare. Ceea ce spun este cuvântul lui Dumnezeu, ceea ce făptuiesc este drept. Nici un credincios nu are dreptul să le critice, ci trebuie să li se supună total, deoarece Manifestarea Supremă este înţelepciune absolută fiind în deplină conformitate cu realitatea. Dacă unii oameni nu înţeleg rostul tainic al vreuneia dintre poruncile sau faptele Sale, nu trebuie să i se împotrivească, pentru că Manifestarea Supremă face doar ceea ce Îi este după voie. Adesea s-a întâmplat ca un om înţelept, desăvârşit şi inteligent, să înfăptuiască ceva şi mulţi alţii, incapabili să înţeleagă rostul, să i se împotrivească, minunându-se cum de poate un om atât de înţelept să facă ori să spună un asemenea lucru. Împotrivirea izvorăşte din ignoranţă, iar ştiinţa înţeleptului este pură şi ferită de orice greşeală. La fel, un doctor iscusit îşi tratează pacientul cum consideră el de cuviinţă, iar acesta nu are dreptul de a se împotrivi. Orice spune sau face doctorul este corect şi ar trebui privit ca o manifestare a principiului: „El face după voia Lui şi porunceşte ceea ce doreşte.”Desigur că medicul va folosi vreun medicament contrar aşteptărilor unor oameni, însă acestora nu le este îngăduit să i se opună, fiindcă n-au avut privilegiul de a studia ştiinţa medicală. Pentru Dumnezeu, nu! Dimpotrivă, toţi ar trebui să se supună deciziilor medicului iscusit. Aşadar, acesta face ce vrea, iar pacienţii nu au dreptul să ia parte la hotărârile sale. Fără îndoială că iscusinţa medicului trebuie mai întâi confirmată; o dată dovedită însă el are dreptul să hotărască singur.

Tot astfel, când un şef militar este neîntrecut în arta războiului, el are dreptul să spună şi să comande după cum îi este voia. Un căpitan de vas priceput într-ale navigaţiei are şi el dreptul să spună şi să comande după cum îi este voia. Şi cum adevăratul educator este Omul Desăvârşit, El spune şi comandă după cum Îi este voia.

Rezumând, aceste cuvinte („El face după voia Lui), ele înseamă că dacă Manifestarea spune, porunceşte ori înfăptuieşte ceva, chiar dacă nu înţeleg prea bine rostul, credincioşii nu trebuie să I se opună nici măcar cu un singur gând, încercând a afla care ar fi raţiunea vorbei sau faptei Lui. Celelalte suflete, care stau în umbra Manifestării Supreme, se supun întocmai poruncilor şi Legii lui Dumnezeu fără a se îndepărta de ele măcar cu un pas. Faptele şi vorbele lor trebuie să fie în acord cu Legea lui Dumnezeu. Dacă se îndepărtează de ea, vor fi traşi la răspundere şi mustraţi în prezenţa lui Dumnezeu. Este sigur că ei nu au dreptul să acţioneze în virtutea principiului: „El face după voia Lui”, acesta fiind specific doar Manifestărilor Supreme.

Hristos – fie ca sufletul să-Mi fie jertfit pentru El! – a fost o Manifestare a cuvintelor „El face după voia Lui”, nu şi ucenicii Săi. Aceştia erau precum umbra lui Hristos, nu se puteau îndepărta de porunca şi voia Lui.

PARTEA A PATRA
DESPRE ORIGINEA,
PUTERILE ŞI CONDIŢIA OMULUI
46
TRANSFORMAREA SPECIILOR

AM ajuns acum la problema transformării speciilor şi a dezvoltării organismelor, adică am ajuns la punctul în care ne putem pune întrebarea dacă omul îşi are într-adevăr originea în animal.

Această teorie este azi răspândită printre unii gânditori europeni. Este încă dificil să-i scoatem la lumină falsitatea, dar în viitor chiar acei gânditori europeni se vor convinge singuri de această falsitate. Căci ea este în mod evident eronată. Privind atent la toate fiinţele şi judecându-le condiţiile de existenţă, omul va observa desăvârşirea modului de organizare a lumii. Prin aceasta se va convinge că nu este posibil nimic mai minunat decât ceea ce există deja în această lume. Toate lucrurile şi fiinţele, terestre sau celeste, ca şi spaţiul nesfârşit cu tot ce cuprinde el, au fost create, organizate, alcătuite, aranjate şi desăvârşite aşa cum se cuvine să fie. Universul nu cunoaşte imperfecţiunea aşa că, dacă toate fiinţele ar deveni o singură inteligenţă pură şi ar cugeta în veci de veci, ar fi imposibil să imagineze ceva mai bun decât ceea ce există.

Dacă în trecut creaţia n-ar fi fost încununată cu maximă perfecţiune, existenţa ar fi fost imperfectă, lipsită de sens, deci creaţia ar fi fost incompletă. Această problemă se impune a fi gândită cu cea mai mare atenţie. Închipuiţi-vă, de exemplu, că lumea palpabilă se aseamănă, în general vorbind, cu corpul uman. Dacă alcătuirea, organizarea, perfecţiunea, frumuseţea şi deplinătatea corpului uman n-ar fi aşa cum le ştim, el ar deveni pur şi simplu imperfecţiune. Dacă acceptăm o perioadă când omul aparţinea lumii animale, sau chiar era un animal, ne dăm seama că existenţa ar fi fost imperfectă, astfel spus: n-ar fi existat omul şi cel mai de seamă membru, care în trupul lumii este asemenea creierului şi minţii în om, ar fi lipsit. Şi atunci lumea ar fi fost imperfectă. Am dovedit deci că ,dacă omul ar fi aparţinut cândva regnului animal, desăvârşirea existenţei ar fi fost distrusă, pentru că omul este membrul cel mai important al acestei lumi, iar dacă trupul ar fi lipsit de acest membru principal, desigur că ar fi imperfect. Îl considerăm pe om membrul cel mai de seamă, deoarece, spre deosebire de orice fiinţă, el este suma tuturor desăvârşirilor posibile. Vorbind despre om ne referim la cel perfect, individul unic în lume, cel ce reuneşte toate virtuţile spirituale şi aparente, fiind între oameni asemenea soarelui. Închipuiţi-vă că într-o anumită perioadă soarele n-ar fi existat, ci ar fi fost doar o planetă: cu siguranţă că lumea ar fi cunoscut un grav dezechilibru. Aşa ceva este de neconceput. Pentru un om care cercetează lumea existenţei, ceea ce am spus noi este suficient.

Avem încă un argument şi mai subtil. Nenumăratele creaturi care populează lumea – fie ele din regnul uman, animal, vegetal sau mineral – se compun din elemente. Fără îndoială că, cele create de Dumnezeu, prin potrivita aranjare a elementelor componente în proporţii corecte, precum şi prin natura compoziţiei lor şi influenţele altor creaturi, conferă fiecăreia desăvârşire. Deoarece toate fiinţele depind una de alta, ca într-un lanţ: ajutorarea reciprocă, interacţiunea şi sprijinul ce le caracterizează, reprezintă şi cauza existenţei, dezvoltării şi creşterii creaturilor. S-a dovedit, prin argumente de netăgăduit, că fiecare fiinţă acţionează universal asupra altor fiinţe, fie singură, fie în asociere cu altele. În sfârşit, perfecţiunea fiecărei fiinţe individuale, adică perfecţiunea pe care o vedem acum în om sau în afara lui, în ceea ce priveşte atomii, membrele sau puterile sale, se datorează compoziţiei elementelor, măsurii, echilibrului armonic, modului lor de îmbinare şi influenţelor reciproce. Când toate acestea sunt îndeplinite cum se cuvine, atunci putem vorbi despre existenţa omului.

Deoarece desăvârşirea omului se datorează întru totul compoziţiei atomilor care constituie elementele, proporţiei lor, modului lor de combinare, precum şi influenţei şi acţiunii reciproce a diferitelor fiinţe şi deoarece cu zeci sau sute de mii de ani în urmă omul a fost alcătuit din aceleaşi elemente terestre, în aceeaşi proporţie ca şi astăzi, în acelaşi echilibru, potrivit aceloraşi metode de amestec şi combinare şi sub aceleaşi influenţe ale altor fiinţe, putem afirma că omul de atunci este acelaşi cu omul de acum. Nici măcar nu merită argumentat acest adevăr, într-atât este de vident. Şi peste un miliard de ani, dacă se vor combina aceleaşi elemente, în aceeaşi proporţie, după aceeaşi metodă şi vor fi supuse aceloraşi influenţe, va exista o lampă, un fitil, gaz şi foc şi cel care o aprinde – pe scurt, dacă ar exista tot ce este necesar azi pentru aprinderea ei, ceea ce se va obţine va fi identic cu lampa de azi.

Spre deosebire de aceste argumente concludente şi de necontestat, cele ale gânditorilor europeni sunt destul de îndoielnice şi neconcludente.

47
UNIVERSUL NU ARE ÎNCEPUT
ORIGINEA OMULUI

UNUL dintre cele mai greu de înţeles adevăruri spirituale este că lumea existenţei, universul cel nesfârşit, nu are început.

Am explicat deja că numele şi atributele Divinităţii necesită existenţa lucrurilor şi fiinţelor. Deşi acest subiect a fost explicat în amănunt, îl vom relua pe scurt. Ştii că nu se poate concepe un învăţător fără elevi, un rege fără supuşi, un maestru fără discipoli, un creator fără creaţie. De asemeni, nu poate fi conceput cel ce aprovizionează fără cei aprovizionaţi; căci toate numele şi atributele divine implică existenţa creaturilor. Acceptând o perioadă când n-ar fi existat creaţia, am nega implicit Divinitatea lui Dumnezeu. În plus, neexistenţa absolută nu se poate transforma în existenţă. Dacă fiinţele ar fi fost cândva absolut neexistente, nici nu s-ar fi ivit vreodată existenţa. Aşa după cum Esenţa Unităţii (adică existenţa lui Dumnezeu ) este nemuritoare şi veşnică, neavând nici început, nici sfârşit, tot aşa nici lumea existenţei, universul fără margini, nu are început sau sfârşit. Da, într-adevăr, în unele părţi ale universului se pot dezintegra unii aştri şi pot apărea alţii, dar restul, până la infinit, continuă să existe, aşa încât universul nu suferă vreo perturbare, nu piere. Dimpotrivă, existenţa este perpetuă şi eternă. Fiecare astru are un început şi un sfârşit, căci orice compoziţie, fie ea colectivă sau particulară, trebuie să se descompună în elementele componente. Diferenţa constă în aceea că unele se descompun repede, iar altele în mod lent, dar este imposibil ca ceea ce este compus să nu se descompună în cele din urmă.

Este, de aceea, necesar să aflăm care anume au fost, la începuturi, cele mai importante forme de existenţă, deoarece la început ele trebuie să fi fost una, aşa adupă cum originea tuturor numerelor este unu, iar nu doi. Este deci evident că, la început şi materia era una, manifestându-se apoi sub aspecte diferite în fiecare element. Au rezultat astfel forme diverse, iar aceste aspecte diverse au devenit permanente şi fiecare element s-a particularizat. Totuşi, nu era încă o permanenţă cu adevărat stabilă astfel că nu a atins existenţa desăvârşită decât după multă vreme. Apoi, elementele acestea s-au compus, organizat şi combinat în forme infinite; mai bine zis, din compunerea acestor elemente au apărut nenumărate existenţe.

Prin înţelepciunea şi puterea preexistentă a lui Dumnezeu, această alcătuire multiformă a fost produsă dintr-o unică organizare naturală, compusă şi combinată în modul cel mai eficace, conform cu acea înţelepciune şi în armonie cu legea universală. De aici reiese limpede că este o creaţie a lui Dumnezeu şi nu o compoziţie şi un aranjament fortuit. Iată de ce numai prin compunere naturală, nu şi prin compunere accidentală, se poate naşte o fiinţă vie. De exemplu, dacă un om, bazându-se pe propria-i minte şi înţelepciune, se hotărăşte să adune câteva elemente şi să le combine, din ele nu se va naşte niciodată o fiinţă vie, pentru că sistemul nu este natural. Aici găsim răspunsul la întrebarea implicită: dacă fiinţele sunt alcătuite prin combinarea de elemente, de ce n-am putea şi noi aduna şi amesteca elemente pentru a crea fiinţe noi? Ei bine, este un fals raţionament, căci originea acestei compoziţii provine de la Dumnezeu. El realizează combinaţia, după legile naturale şi fiecare compoziţie dă naştere unei fiinţe vii şi astfel apare o existenţă. O compoziţie făcută de un om nu produce nimic deoarece omul nu poate crea.

Pe scurt, spuneam că din combinarea şi compoziţia elementelor, din descompunerea lor, din proporţia şi influenţa lor reciprocă au rezultat forme de existenţă, realităţi infinite şi nenumărate fiinţe. Dar este limpede că pământul nu a fost creat dintr-odată în forma sa actuală, ci această existenţă universală a traversat diferite stadii, îmbogăţindu-se treptat, până la desăvârşirea lui prezentă. Fiinţele universale seamănă şi pot fi comparate cu cele particulare prin faptul că aparţin aceluiaşi sistem natural cu organizare divină şi guvernat de o lege universală. Cei mai mici atomi din univers sunt asemenea celor mai grandioase realităţi din univers. Este clar că ambele se ivesc din acelaşi laborator al puterii, din acelaşi sistem natural şi sub aceeaşi lege universală. Astfel, embrionul uman se dezvoltă treptat în pântecele mamei , apărând în forme şi condiţii diverse până când, în faza de frumuseţe desăvârşită, ajunge la maturitate şi apare în formă şi graţie supremă. La fel, sămânţa florii pe care o vedem acum a fost la început un lucru minuscul şi neînsemnat; dar a crescut şi s-a dezvoltat în pântecul pământului, parcurgând diferite stadii până când a apărut în minunata splendoare şi graţie a florii. Iată cum şi pământul, odată ivit în existenţă, a crescut şi s-a dezvoltat în pântecul universului, trecând prin diferite stadii până când, treptat, a atins desăvârşirea de azi, împodobindu-se cu nenumărate fiinţe într-o organizare definitivă.

Este clar deci că materia originară, aflată într-o stare embrionară, formată din elemente amestecate şi combinate, care reprezintă stadiul primar, a evoluat treptat de-a lungul veacurilor şi ciclurilor, schimbându-şi forma până când, prin suprema înţelepciune a lui Dumnezeu, a apărut în sistemul, organizarea, ordinea şi perfecţiunea pe care le vedem azi.

Să ne întoarcem acum la tema noastră şi anume că omul, la începutul existenţei sale, crescut în pântecul mamei, traversând diferite stadii şi forme, dezvotându-se treptat, până a apărut în deplina sa frumuseţe, perfecţiune şi putere. Este sigur că ,la început, nu avea frumuseţea, armonia şi graţia de azi şi că a dobândit doar treptat această înfăţişare, această formă, frumuseţe şi graţie. Nu ne îndoim că embrionul uman nu a avut de la început această formă şi nici n-a fost o manifestare a cuvintelor: “Fie, de aceea, binecuvântat Dumnezeu, Cel mai sublim dintre Creatori”. Este sigur că această formă, frumuseţea şi graţia, farmecul şi perfecţiunea le-a dobândit numai treptat, după lungi etape de evoluţie. De aceea este evident şi confirmat că dezvoltarea omului pe pământ, până la perfecţiunea actuală, este asemenea creşterii şi dezvoltării embrionului în pântecele mamei: el trece prin forme, condiţii şi stări succesive, în conformitate cu condiţiile ordinii universale şi cu Legea Divină.

Embrionul evoluează deci prin stări şi stadii diferite până când atinge forma în care întruchipează cuvintele: “Lăudat fie Dumnezeu, Cel mai mare dintre Creatori”, adică până apar semnele raţiunii şi maturităţii. Tot astfel şi existenţa omului pe pământ, de la început şi până la atingerea stării, formei şi condiţiei prezente, durează în mod necesar un timp îndelungat, trecând prin diferite etape până ce ajunge în această condiţie. Însă, de la bun început, omul a alcătuit o specie distinctă. Şi tot astfel embrionul omului în pântecele mamei are o formă ciudată la început; apoi trece de la o formă la alta, de la o stare la alta, de la o înfăţişare la alta, până apare în deplina sa frumuseţe. Dar chiar şi în acea formă ciudată din pântecul mamei, complet diferită de forma sa actuală, el este embrionul unei specii superioare, nu al uneia animale. Specia şi esenţa lui rămân mereu neschimbate. Chiar admiţând că există urme ale unor organe dispărute, aceasta nu dovedeşte caracterul tranzitoriu şi neoriginaritatea speciilor. Cel mult dovedeşte că forma şi aspectul organelor umane au evoluat. Omul a fost dintotdeauna o specie distinctă, a fost om şi nu animal. Căci dacă embrionul omului se transformă în pântecele mamei, trecând dintr-o formă în alta, astfel încât forma a doua nu seamănă deloc cu cea dintâi, este aceasta o dovadă că specia lui s-a schimbat? Că a fost mai întâi animal şi că apoi organele sale au evoluat devenind om? Nu! Cât de puerilă şi nefondată este această idee! Dimpotrivă, dovada originarităţii speciilor umane şi permanenţa naturii omului sunt clare şi evidente.

48
DIFERENŢA DINTRE OM ŞI ANIMAL

Am vorbit deja, de câteva ori, despre spirit, dar cuvintele noastre nu au fost notate.

Află că oamenii se împart în două categorii, cu alte cuvinte, în două grupe. Un grup neagă spiritul şi susţine că omul este o specie animală. Ei spun: omul şi animalul au aceleaşi simţuri şi facultăţi. Elementele simple ce umplu spaţiul se combină în moduri infinite, dând naştere la diferite fiinţe. Între acestea unele posedă spirit şi simţuri. Cu cât mai aproape de perfecţiune este combinaţia, cu atât mai nobilă este fiinţa. Combinarea elementelor este mai desăvârşită în om decât în orice altă fiinţă. Fiind într-un echilibru absolut, este mai nobilă şi mai perfectă. „Nu că ar avea o facultate spirituală specială care lipseşte unui animal”, spun adepţii acestei teze, „şi animalele au corpuri înzestrate cu simţuri. Omul le depăşeşte însă pe acestea în unele privinţe, deşi în altele, cum ar fi simţurile externe – văzul, auzul, gustul, pipăitul, mirosul – şi chiar unele facultăţi mentale, ca de pildă memoria, animalele sunt mai bine înzestrate decât omul. Şi animalele au percepţie şi inteligenţă”, spun aceştia, acceptând doar că inteligenţa omului este mai mare.

Iată ce spun şi cred gânditorii zilelor noastre. Iată ce presupun şi îşi închipuie. Cu argumente şi dovezi puternice, ei susţin originea animală a omului şi afirmă că a existat o vreme când omul era animal, că apoi speciile s-au transformat şi că, încetul cu încetul, au ajuns la stadiul actual, de om.

Teologii spun însă: acest lucru nu este adevărat. Deşi omul are unele simţuri şi facultăţi comune cu animalul, el are şi o facultate ieşită din comun, care este numai a lui şi de care animalul este lipsit. Ştiinţele, artele, invenţiile, meşteşugurile şi exploatarea realităţii izvorăsc din această putere spirituală. Ea cuprinde toate lucrurile, înţelege realitatea lor, descoperă toate tainele ascunse ale fiinţei şi prin această cunoaştere, le stăpâneşte. Ea percepe chiar şi lucruri fără existenţă exterioară pentru că sunt invizibile, cum ar fi intelectul însuşi, spiritul, virtuţile, caracterul, iubirea şi tristeţea omului, care sunt realităţi spirituale. De altfel, ştiinţele, artele, legile şi nenumăratele invenţii ale omului, care actualmente există, au fost la un moment dat taine ascunse, invizibile şi misterioase; numai puterea umană atotcuprinzătoare le-a descoperit şi le-a adus din planul invizibil în cel vizibil. Astfel telegrafia, fotografia şi alte asemenea invenţii şi arte minunate, au fost într-o vreme mistere ascunse. Omul le-a descoperit şi le-a făcut vizibile. Pe vremuri până şi proprietăţile fierului acestuia pe care îl vedem şi ale tuturor mineralelor, erau nişte taine, dar omul le-a descoperit folosindu-le în tehnologiile industriale. La fel şi multe alte invenţii şi descoperiri umane.

Acest lucru nu-l putem nega. Dacă am spune că acestea sunt doar efectele unor facultăţi pe care le au şi animalele, sau consecinţe ale simţurilor fizice, ar trebui să acceptăm că, în aceste privinţe, animalul este superior omului. De exemplu: vederea, gustul şi mirosul animalelor sunt mai ascuţite decât ale omului. Pe scurt, în acele facultăţi pe care omul şi animalul le împărtăşesc, adesea animalul depăşeşte omul. Să luăm de pildă, chiar şi memoria. Dacă duci un porumbel într-o regiune îndepărtată şi îi dai drumul acolo, îşi va aminti drumul înapoi. Dacă duci un câine până în Asia Centrală şi îi dai drumul, se va întoarce fără ezitare. La fel este şi cu auzul, văzul, mirosul, gustul şi pipăitul.

Este deci clar că, dacă omul n-ar avea o putere numai a lui, diferită de cele ale animalelor, acestea l-ar întrece şi în capacitatea de înţelegere a realităţii. Omul are deci un dar pe care animalul nu-l are. Iată, animalul percepe lucrurile sensibile, dar nu şi realităţile mentale. De exemplu, el vede ceea ce se află în orizontul său vizual, nu şi ceea ce este dincolo de acest orizont, şi nici nu şi-l poate imagina. Astfel, animalul nu poate înţelege că pământul este o sferă. Omul însă, din lucruri cunoscute deduce şi descoperă adevăruri necunoscute. De exemplu, omul vede curba orizontului şi deduce că pământul este rotund. Sau: la ’Akká Steaua Polară apare la 33˚, deasupra orizontului. Mergând spre Polul Nord, Steaua Polară răsare cu un grad mai sus la fiecare unitate de distanţă străbătută. Astfel latitudinea Stelei Polare va fi succesiv 34˚, 40˚, 50˚, 60˚, 70˚. La Polul Nord latitudinea ei va fi de 90˚, adică ea se va afla la zenit, adică, deasupra capului călătorului. Steaua Polară şi înălţimea ei sunt lucruri perceptibile. Cu cât înaintezi spre Pol, latitudinea Stelei Polare creşte ; din aceste două adevăruri ştiute s-a descoperit unul necunoscut – şi anume că orizontul este curbat, că fiecare punct de pe pământ are un alt orizont. Omul percepe acest lucru şi pe această bază dovedeşte un lucru invizibil, şi anume că pământul este rotund. Iată un lucru inaccesibil animalului, la fel, el nu poate înţelege faptul că soarele este punctul central şi că pământul se roteşte în jurul soarelui. Animalul este prizonierul simţurilor şi nu poate pătrunde ceea ce este dincolo de ele chiar dacă în privinţa simţurilor este superior omului. Astfel este dovedit şi confirmat că omul are o putere de descoperire prin care se deosebeşte de animale – spiritul uman.

Lăudat fie Domnul! Omul a privit întotdeauna spre înălţimi şi a avut aspiraţii nobile: a dorit mereu o lume mai măreaţă decât cea în care trăieşte şi a dorit să se înalţe spre o sferă superioară celei în care se află. Năzuinţa spre înălţare este specifică omului. Mă mir că unii gânditori europeni şi americani se complac să tindă spre lumea animală, regresând astfel; căci tendinţa existenţei este de a se înălţa. Cu toate acestea, dacă i-ai spune vreunuia: „Eşti un animal”, s-ar simţi jignit şi s-ar supăra la culme.

Ce extraordinară diferenţă între lumea umană şi cea animală, între elevaţia omului şi condiţia inferioară a animalului, între desăvârşirea omului şi ignoranţa animalului, între lumina omului şi întunecimea animalului, între slava omului şi degradarea animalului! Un copil arab de zece ani poate stăpâni două sau trei sute de cămile în deşert şi prin puterea vocii sale le poate mâna înainte sau înapoi. Un biet hindus poate stăpâni un elefant imens care îi este cel mai ascultător slujitor. Omul poate stăpâni toate lucrurile; el se poate împotrivi naturii, pe când animalul rămâne prizonierul naturii: nici un animal nu se poate elibera de sub imperiul legilor ei. Numai omul i se poate împotrivi. În natură, corpurile sunt atrase spre centrul pământului, pe când omul, prin mijloace mecanice se ridică în aer. Natura îl împiedică să traverseze oceanele, dar omul construieşte vapoare şi învinge apele şi aşa mai departe; subiectul este infinit. De exemplu, omul conduce vehicule peste munţi şi prin pustietăţi şi adună într-un singur loc ştiri despre evenimente din cele patru zări. Toate acestea sunt contrare naturii. Marea, cu toată imensitatea ei, nu poate devia nici cu un atom de la legile naturii, nici soarele, cu toată splendoarea sa, nu poate devia nici cât un vârf de ac de la aceste legi. După cum nu poate înţelege natura, condiţia şi virtuţile şi acţiunile omului.

Cum se face atunci că fiinţa fragilă care este omul poate cuprinde toate acestea? Prin ce putere dominatoare supune el toate lucrurile?

Mai rămâne un aspect. Gânditorii moderni spun: „N-am văzut niciodată spiritul în om; în ciuda cercetărilor tainelor trupului uman n-am aflat vreo putere spirituală. Cum să ne imaginăm o putere imperceptibilă?” Teologii răspund: „Nici la animal spiritul nu este perceptibil în facultăţile lui fizice. Cum dovediţi totuşi că există spirit în animal? Prin efectele lui, fără îndoială, dovediţi că animalul are o putere care planetei îi lipseşte – şi anume, puterea simţurilor văzului, auzului şi celelalte. De la acestea deduceţi existenţa spiritului animal. Ei bine, în acelaşi mod, noi vrem să dovedim că există un spirit specific omului: prin semnele şi efectele menţionate. Deoarece la animal constatăm semne caracteristice pe care planta nu le are, noi spunem că această putere senzorială este o proprietate a spiritului animal. Şi în om vedem semne, puteri şi virtuţi care nu există la animal. Deducem de aici că omul posedă o putere pe care animalul nu o are”.

Dacă dorim să negăm tot ce nu este perceptibil, trebuie să negăm realităţi care există mai presus de orice îndoială. De exemplu, materia eterică nu este perceptibilă deşi existenţa ei este de netăgăduit. Forţa gravitaţională nu este perceptibilă, dar există cu siguranţă. De unde ştim toate acestea? Din semnele lor. Lumina este o vibraţie a eterului, iar din această vibraţie deducem existenţa eterului.

49
CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA SPECIEI UMANE

ÎNTREBARE: - Ce spuneţi despre teoriile susţinute de unii gânditori europeni cu privire la creşterea şi dezvoltarea fiinţelor?

Răspuns - Am mai vorbit despre această problemă altă dată, dar vom reveni asupra ei. Pe scurt, vom putea răspunde la această întrebare, lămurind problema dacă speciile au existat dintru început sau îşi au originea în cele animale.

Anumiţi gânditori europeni susţin că speciile cresc şi se dezvoltă şi chiar schimbările şi transformările sunt posibile. Una din dovezile pe care ei le aduc în acest sens este că studii geologice atente au arătat că vegetalele au precedat speciile animale, iar acestea din urmă au precedat omul. Ei susţin că atât vegetalele cât şi animalele s-au schimbat, deoarece în anumite straturi geologice s-au descoperit urmele unor plante acum dispărute, speciile respective au progresat, au devenit mai viguroase, forma şi aparenţa lor s-a schimbat şi astfel s-au transformat în altele. La fel, în straturile pământului există unele specii de animale care s-au schimbat şi s-au transformat, una dintre ele fiind şarpele. Există indicii că în trecut şarpele avea picioare, care s-au atrofiat şi au dispărut. De asemenea, coloana vertebrală a omului prezintă un indiciu că omul a avut cândva coadă, ca şi celelalte animale. Pierzându-şi utilitatea, pe măsura dezvoltării omului, ea a dispărut în mod treptat. Tot aşa şi la şarpe: când a devenit un animal târâtor ce-şi caută adăpost sub pământ, el nu a mai avut nevoie de picioare. Ele au dispărut, dar au lăsat urme vizibile. Argumentul principal este deci următorul: vestigiile unor membre dovedesc că acestea au existat cândva, dispărând treptat datorită neutilizării lor. Aşadar, membrele necesare s-au păstrat, celelalte au dispărut treptat, odată cu modificarea speciei, lăsând doar vestigii.

Un prim răspuns la acest argument este că, chiar dacă animalul l-a precedat pe om, aceasta nu constituie o dovadă a evoluţiei şi transformării speciilor şi nici nu implică în mod necesar faptul că speciile evoluează, se schimbă şi se transformă şi nici că omul a rezultat din evoluţia speciilor animale. Căci dacă apariţia individuală a acestor fiinţe diferite este sigură, este într-adevăr posibil ca omul să fi apărut mai târziu. Iată de exemplu, în lumea vegetală, fructele diferiţilor pomi ajung la maturitate în momente diferite, unele apar mai devreme, altele mai târziu, dar aceasta nu înseamnă că fructul unui pom a evoluat din fructul altuia.

În al doilea rând, vestigiile unor membre au poate o altă importantă motivaţie, încă necunoscută minţii noastre. În fond, câte lucruri sunt încă nesatisfăcător explicate! Ştiinţele naturii – mai bine zis ştiinţa care se referă la cunoaşterea compoziţiei membrelor – afirmă că diferenţele de culoare între animale şi păsări, culoarea părului şi a buzelor umane sunt încă neexplicate. Acestea sunt taine adânc ascunse. În schimb, se ştie că pupila este neagră pentru a atrage razele solare, căci dacă ar avea altă culoare – adică dacă ar fi complet albă – nu ar atrage razele soarelui. Aşadar, după cum raţiunea celor menţionate mai sus este necunoscută, tot aşa este foarte posibil ca raţiunea acelor membre atrofiate, fie la animal, fie la om, să fie una încă nedescoperită. Desigur că există o raţiune chiar dacă este necunoscută.

În al treile rând, să presupunem că într-adevăr cândva animalele sau omul aveau membre ,acum dispărute: totuşi, aceasta nu dovedeşte evoluţia unei specii din cealaltă. Căci omul îşi schimbă nu o dată înfăţişarea de la începutul perioadei embrionare şi până la maturitate. Totul se schimbă: forma, aspectul, culoarea. El trece de la o formă la alta şi de la o înfăţişare la alta. Cu toate acestea el este de la bun început un embrion uman, nu unul animal, deşi lucrul nu se vădeşte de la început, ci abia mai târziu. Să presupunem, de pildă, că omul semăna cândva cu animalul, progresând şi schimbându-se pe urmă. Presupunând că ar fi adevărat, nici asta nu dovedeşte evoluţia speciilor. Nu, aşa cum am spus mai sus, această schimbare ar fi doar asemănătoare cu modificarea evolutivă a embrionului uman până atinge treapta raţiunii, perfecţiunea maturităţii. Să ne exprimăm mai clar. Să presupunem că într-o vreme omul era patruped sau avea coadă. Schimbarea până la forma de astăzi este asemenea dezvoltării fătului din pântecele mamei. Deşi se schimbă total crescând şi dezvoltându-se până la a-şi găsi forma desăvârşită, este de la început o specie aparte. Chiar şi în regnul vegetal nu se modifică specia originară sau genul, ci doar forma, mărimea, culoarea indivizilor şi uneori chiar progresează.

Să recapitulăm: aşa cum în pântecele mamei omul se transformă şi se dezvoltă, trecând de la o formă la alta, rămânând totuşi om de la începutul perioadei embrionice, tot astfel omul a fost o specie distinctă de la începutul existenţei sale în matricea planetară, şi anume: a fost om – schimbându-şi, de-a lungul timpului, doar forma. De aceea modificarea înfăţişării, evoluţia unor membre, această creştere şi dezvoltare, chiar dacă admitem realitatea evoluţiei, nu demonstrează că speciile n-ar fi fost întotdeauna originare. De la începuturi omul a avut această alcătuire şi formă desăvârşită, capacitatea de perfecţionare fizică şi spirituală, fiind o întruchipare a cuvintelor „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră”. El a devenit doar mai plăcut la înfăţişare şi mai graţios. Civilizaţia l-a îmblânzit, aşa după cum fructele sălbatice devin mai bune şi mai dulci, au o prospeţime şi o savoare mai mare dacă sunt cultivate de grădinari pricepuţi.

Grădinarii umanităţii sunt Profeţii lui Dumnezeu.
50
DOVEZI SPIRITUALE DESPRE ORIGINEA OMULUI

PÂNĂ acum am adus dovezi logice în privinţa originii speciei umane. Acum însă ne vom opri asupra dovezilor spirituale, care sunt esenţiale. Am demonstrat logic existenţa Divinităţii şi existenţa dintru început a omului şi că specia lui există din veci de veci. Acum vom demonstra spiritual că existenţa umană – adică specia umană – este una necesară şi că fără om n-ar putea apărea deplina desăvârşire a Divinităţii. Dar acestea sunt argumente spirituale şi nu logice.

Am demonstrat de multe ori şi am stabilit că omul este cea mai nobilă fiinţă, sumă a tuturor virtuţilor şi că toate lucrurile şi fiinţele sunt focare ce reflectă slava lui Dumnezeu, manifestând semnele Divinităţii lui Dumnezeu în realităţile lucrurilor şi fiinţelor. Aşa cum globul terestru reflectă razele soarelui, atomii săi vădindu-i lumina, căldura şi influenţa, tot astfel, atomii a tot ce este creat în spaţiul cel nesfârşit proclamă şi dovedesc virtuţile divine. Nimeni şi nimic nu este lipsit de această favoare: totul este un semn al milei lui Dumnezeu sau al puterii Sale, al măririi, al dreptăţii, al providenţei Sale pline de grijă; sau este un semn al generozităţii lui Dumnezeu, al viziunii Sale, al percepţiei, al cunoaşterii, al harului Său şi aşa mai departe.

Fără îndoială, fiecare creaţie este focarul în care străluceşte slava lui Dumnezeu, adică desăvârşirile divine se arată privirii prin ele. Este asemenea soarelui care îşi arată spelendoarea în deşert, în mare, în arbori, în fructe şi muguri, în toate cele pământeşti. Lumea, chiar tot ce există, proclamă câte un nume al lui Dumnezeu; realitatea omului, cea colectivă, generală, este însă centrul în care strălucesc slava şi toate desăvârşirile divine, cu alte cuvinte: fiecare nume şi atribut, fiecare virtute divină îşi are semnul său în om. Altminteri omul n-ar înţelege şi nici nu şi-ar putea închipui aceste desăvârşiri. Spunem despre Dumnezeu că este Atotvăzătorul, iar ochiul este semnul vederii sale; dacă omul n-ar avea ochi, cum şi-ar putea închipui vederea divină? Cel orb din naştere nu poate concepe vederea, cel surd din naştere nu poate concepe auzul, iar morţii nu pot înţelege viaţa. Divinitatea lui Dumnezeu, sumă a tuturor desăvârşirilor, se reflectă în realitatea umană. Cu alte cuvinte, Esenţa Unităţii reuneşte toate desăvârşirile şi trimite asupra realităţii umane o rază din această Unitate. Deci omul este oglinda perfectă îndreptată spre Soarele Adevărului şi este centrul radiaţiei: în această oglindă străluceşte Soarele Adevărului. Deoarece reflexul desăvârşirilor divine se vădeşte în realitatea umană, omul este solul lui Dumnezeu, reprezentantul Său. Dacă omul n-ar exista, universul ar fi fără rost, căci scopul existenţei este manifestarea desăvârşirilor lui Dumnezeu.

De aceea nu se poate concepe un timp când n-ar fi existat omul. Tot ce se poate spune este că globul terestru n-a existat dintotdeauna şi că omul n-a apărut de la început pe el. Dar dintru începutul fără început şi până la sfârşitul cel fără de sfârşit, există întotdeauna o Manifestare Perfectă. Omul despre care vorbim acum nu este unul oarecare, ci Omul Perfect. Cea mai nobilă parte a pomului este fructul, care este rostul existenţei sale. Fără fruct, copacul îşi pierde rostul. Nu se poate deci accepta că, într-o vreme, lumile – de aici şi de aiurea – erau locuite doar de măgari, vaci, şoareci şi pisici, nu şi de om! O asemenea presupunere este falsă şi lipsită de sens. Cuvântul lui Dumnezeu este limpede ca lumina soarelui. Aceasta a fost dovada spirituală, pe care însă n-o puteam aduce la început, pentru lămurirea împotriva spiritului materialiştilor. Trebuie să începem cu dovezile logice, după aceea putem vorbi de dovezile spirituale.

51
SPIRITUL ŞI MINTEA UMANĂ
AU EXISTAT DINTRU ÎNCEPUT

ÎNTREBARE:- Omul poseda dintru început minte şi spirit sau sunt acestea rezultatul evoluţiei?

Răspuns: - Începutul existenţei omului pe pământ se aseamănă dezvoltării fătului în pântecul mamei. Acesta creşte treptat până la naştere, continuându-şi apoi evoluţia până la deplina maturitate. În fragedă copilărie apar deja semnele minţii şi spiritului, dar ele sunt imperfecte. Numai la maturitate mintea şi spiritul se vădesc în perfecţiune absolută.

Formarea omului în matricea lumii se aseamănă la început embrionului; el se desăvârşeşte treptat, creşte şi se dezvoltă până la maturitate, când mintea şi spiritul se arată în toată forţa lor. Şi la început mintea şi spiritul au existat, dar ascunse, manifestându-se abia mai târziu. În pântecul lumii, mintea şi spiritul au existat în embrion, dar au stat tăinuite; abia mai târziu s-au ivit. Tot astfel, în sămânţă există copacul, însă ascuns şi nevăzut; apoi el se iveşte în toată plenitudinea. Evoluţia tuturor lucrurilor este treptată, căci aşa este organizarea divină universală şi legile naturale. Sămânţa nu se schimbă brusc în copac; embrionul nu devine brusc om; mineralul nu devine dintr-o dată piatră. Toate cresc şi evoluează treptat până se împlinesc şi se desăvârşesc.

Toate existenţele, indiferent de însemnătatea lor, au fost create complete şi perfecte, dar perfecţiunea li se arată doar treptat. Orânduirea lui Dumnezeu este una; evoluţia existenţei este una; alcătuirea divină este şi ea una. Lucrurile toate, fie ele mici sau mari, se supun aceloraşi legi şi orânduiri. Fiecare sămânţă cuprinde dintru început toate desăvârşirile plantei. De exemplu, în sămânţă toate perfecţiunile plantei există de la început, dar ele nu sunt vizibile. Ele apar treptat – mai întâi mlădiţele, apoi crengile, frunzele, mugurii şi fructele; toate acestea există însă de la început, potenţial, în sămânţă, chiar dacă nu sunt aparente.

Embrionul posedă şi el ,de la început, toate calităţile: văz, auz, miros, gust, minte, spirit şi alte facultăţi, numai că ele nu se arată decât treptat.

Globul terestru a fost, de asemenea, creat de la început cu toate elementele, substanţele, mineralele, atomii şi organismele vii. Ele au apărut însă treptat, mai întâi mineralele, apoi plantele, apoi animalele şi la urmă omul. Toate speciile au existat însă de la început, latent, pe globul pământesc şi au apărut apoi doar treptat, căci toate sunt cuprinse şi se supun supremei orânduiri a lui Dumnezeu şi sistemului natural universal. Dacă luăm în considerare acest sistem universal, vedem că nu există nici o creatură care, la apariţia ei, să fi atins limita perfecţiunii. Nu, totul creşte şi se dezvoltă treptat şi apoi ajunge la perfecţiune.

52
APARIŢIA SPIRITULUI ÎN TRUP

ÎNTREBARE: - Ce semnificaţie are apariţia spiritului în trup?

Răspuns: Semnificaţia apariţiei spiritului în trup este aceasta: spiritul uman este un Dar Divin şi el trebuie să parcurgă toate condiţiile, deoarece această trecere prin toate condiţiile existenţei reprezintă mijlocul de desăvârşire. Un om călătoreşte prin diferite ţinuturi şi nenumărate ţări, după un plan bine stabilit, călătoria fiindu-i mijloc de desăvârşire, căci va cunoaşte locuri, întâmplări şi ţări din care va afla obiceiurile şi starea altor neamuri. Se va familiariza cu geografia acelor ţări şi cu minunăţiile şi artele lor, le va descoperi obiceiurile şi tradiţiile populare, va observa civilizaţia şi progresul din epoca respectivă; el va afla modul de guvernare al fiecărei ţări, puterea şi capacitatea ei. Tot aşa şi spiritul uman călătoreşte prin stările existenţiale, însuşindu-şi fiecare grad şi rang al existenţei. Şi pe plan fizic el se va desăvârşi prin aceasta!

În plus, este necesar ca semnele perfecţiunii spiritului să se vădească în lume, astfel încât creaţia să aibă mereu noi împliniri, iar trupul să primească viaţă şi să manifeste bogăţia divină. Razele soarelui, de pildă, trebuie să strălucească asupra pământului, iar căldura solară dezvoltă fiinţele pământeşti; dacă razele şi căldura soarelui n-ar străluci asupra pământului, acesta ar rămâne pustiu şi fără rost, evoluţia fiindu-i întârziată! La fel, dacă desăvârşirile spiritului n-ar apărea în această lume, ea ar rămâne în întuneric şi sălbăticie. Apariţia spiritului în forma trupească luminează lumea. După cum spiritul omului este izvorul vieţii trupului, lumea însăşi este asemenea trupului, iar omul este asemenea spiritului. Fără om nu s-ar vădi perfecţiunea spiritului şi lumina inteligenţei n-ar străluci asupra lumii. Lumea ar fi ca un trup fără suflet.

Lumea seamănă şi cu un pom, omul fiindu-i rodul: fără rod pomul ar fi inutil.

În plus, aceste membre şi elemente, ce alcătuiesc organismul omului, atrag spiritul ca un magnet, însufleţirea trupului uman fiind neîndoielnică. La fel, o oglindă curată atrage cu siguranţă razele soarelui. Ea se va lumina şi imagini minunate vor apare în ea. Cu alte cuvinte, atunci când elementele existente se reunesc, după legea lor naturală, într-o coeziune perfectă, ele se transformă într-un magnet pentru spirit, care se va manifesta prin ele în toată splendoarea sa.

Aşa stând lucrurile, este ilogic să ne întrebăm: „Dar ce nevoie aveau razele soarelui să se reflecte în oglindă?”;deoarece legătura esenţială dintre lucruri, fie ele spirituale sau materiale, cere ca o oglindă curată, întoarsă spre soare, să reflecte lumina lui. La fel, când elementele se combină, potrivit celei mai slăvite alcătuiri, ordini şi modalităţi, spiritul uman se va manifesta în ele. Aceasta este hotărârea Celui Atotputernic şi Atotînţelept.

53
RELAŢIA DINTRE DUMNEZEU
ŞI LUMEA CREATĂ

ÎNTREBARE: - Care este natura legăturii dintre Dumnezeu şi creaţia Sa, dintre Cel De sine-Stătător, Cel Preaînălţat şi celelalte fiinţe?

Răspuns: - Raportul dintre Dumnezeu şi creaturi este acela dintre Creator şi creaţia Sa. El se aseamănă cu raportul dintre soare şi corpurile contingente întunecate, sau cu cel dintre făuritor şi lucrul făurit. Soarele este independent, în esenţa sa, de corpurile pe care le luminează, pentru că lumina sa este liberă şi independentă de globul terestru şi există prin ea însăşi; astfel pământul se află sub influenţa soarelui şi îşi primeşte lumina de la el, în timp ce soarele şi razele sale sunt complet independente de pământ. Dacă n-ar fi soarele, pământul şi toate fiinţele de pe pământ n-ar exista.

Dependenţa de Dumnezeu a creaturilor este prin emanaţie, altfel spus creaturile emană de la Dumnezeu, nu Îl manifestă. 1 Este o relaţie legată de emanaţie şi nu de manifestare. Lumina soarelui emană de la soare, nu îl manifestă. Apariţia prin emanaţie este ca apariţia razelor din luminatorul cel mare al orizontului lumii: cu alte cuvinte, esenţa sfântă a Soarelui Adevărului nu se împarte coborând la condiţia creaturii, aşa cum soarele nu se împarte în lucrurile luminate coborând pe pământ. Doar razele soarelui, care sunt bogăţia sa, emană din el şi strălucesc asupra corpurilor întunecate.

Apariţia prin manifestare este precum cea a crengilor, a frunzelor, mugurilor şi fructelor apărute din sămânţă, pentru că sămânţa în esenţa ei se transformă în ramuri şi fructe conferindu-le realitatea sa. Apariţia prin manifestare ar fi pentru Dumnezeu, Preaînaltul, o simplă imperfecţiune: ceea ce ar fi imposibil căci ar implica o Preexistenţă Absolută limitată prin atribute fenomenale . Independenţa pură ar deveni sărăcie, iar adevărata existenţă – neexistenţă, ceea ce de asemenea este imposibil.

De aceea, toate creaturile emană de la Dumnezeu – prin El sunt aduse la existenţă toate lucrurile şi toate fiinţele. Primul lucru care a emanat de la Dumnezeu este acea realitate universală pe care filozofii antici o numeau „Inteligenţa primară”. În privinţa puterii de acţiune în lumea lui Dumnezeu, această emanaţie nu cunoaşte hotare în timp sau spaţiu, este fără început şi fără sfârşit – căci începutul şi sfârşitul sunt una în raport cu Dumnezeu. Preexistenţa lui Dumnezeu este preexistenţa esenţei şi a timpului, iar fenomenalitatea lumii contingente este esenţială, dar nu temporară, aşa cum am explicat altă dată. 1

Cu toate că „Inteligenţa primară” nu are început, ea nu împărtăşeşte preexistenţa lui Dumnezeu, căci existenţa realităţii universale este nimicnicie în raport cu existenţa lui Dumnezeu.

Ea nu are puterea să se asocieze lui Dumnezeu, să fie asemenea Lui în preexistenţă. Am lămurit deja această chestiune.

Viaţa fiinţelor înseamnă compunere, iar moartea lor – descompunere. Dar materia universală şi elementele ei nu se anihilează total, nu sunt distruse. Nu, neexistenţa lor este o simplă transformare. Când un om moare, de pildă, se preface în pulbere, nu dispare complet. Elementele care l-au alcătuit există în continuare în forma pulberii, dar a avut loc o transformare, iar noua compoziţie se va descompune cândva. La fel se întâmplă şi cu distrugerea altor fiinţe şi lucruri: niciodată existenţa nu devine neexistenţă absolută şi nici neexistenţa absolută nu devine existenţă.

54
DESPRE PROVENIENŢA DIVINĂ
A SPIRITULUI UMAN

ÎNTREBARE: - În Biblie se spune că Dumnezeu a insuflat spirit în trupul omului. Cum se explică acest verset?

Răspuns: - Să ştiţi că provenienţa este de două feluri: provenienţa şi ivirea prin emanaţie şi provenienţa şi ivirea prin manifestare. Provenienţa prin emanaţie este ca acţiunea celui ce acţionează sau a cărţii scriitorului. Aşadar cartea emană de la scriitor şi discursul de la orator. În acelaşi mod, spiritul uman emană de la Dumnezeu. Nu Îl manifestă pe Dumnezeu, pentru că nu s-a detaşat nici o parte a Realităţii Divine ca să intre în trupul uman. Aşa cum vorbele emană de la orator, aşa apare şi spiritul în trupul uman.

Dar provenienţa prin manifestare reprezintă manifestarea realităţii unui lucru sub alte forme, precum naşterea copacului din sămânţă, sau apariţia florii din sămânţă, deoarece sămânţa însăşi se preface în ramuri, frunze şi flori. Aceasta se numeşte provenienţă prin manifestare. Între spiritul uman şi Dumnezeu există o relaţie de dependenţă prin emanaţie, după cum discursul provine de la orator, iar scrierile de la scriitor, altfel spus: oratorul nu devine el însuşi carte. Nu, este vorba de o provenienţă prin emanaţie. Un orator care are iscusinţă şi ştiinţă dă naştere unor cuvinte, după cum cel ce acţionează dă naştere acţiunii. Adevăratul Glăsuitor, Esenţa Unităţii, a fost întotdeauna constant, neschimbător, neatins. El este Cel Veşnic, Cel Fără de Moarte. De aceea ivirea spiritului uman de la El se face prin emanaţie. Când se relatează în Biblie că Dumnezeu a insuflat omului spirit, este vorba de acel spirit ce emană, precum rostirea, de la Adevăratul Glăsuitor, repercutându-se asupra realităţii umane.

Dar provenienţa prin manifestare (cea divină, nu divizarea în părţi) este, aşa cum am mai spus, provenienţa şi apariţia Sfântului Duh şi a Cuvântului lui Dumnezeu. În Sfânta Evanghelie după Ioan se spune: „La început era cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu”; deci Sfântul Duh şi Cuvântul lui Dumnezeu sunt manifestări ale lui Dumnezeu. Spiritul şi Cuvântul reprezintă desăvârşirile divine care au apărut în Realitatea lui Hristos, ele fiind cu Dumnezeu. Aşa şi soarele îşi manifestă întreaga slavă în oglindă. Cuvântul nu înseamnă trupul lui Hristos, ci desăvârşirile divine manifestate în EL. Căci Hristos a fost ca o oglindă limpede îndreptată spre Soarele Realităţii şi anume – lumina şi căldura – s-au vădit în oglindă. Privind în oglindă, noi spunem: „este soarele”. De aceea, Cuvântul şi Sfântul Duh, care reprezintă desăvârşirile lui Dumnezeu, sunt chiar apariţia divină. Acesta este sensul versetului din Evanghelie: „Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”; desăvârşirile divine nu sunt diferite de Esenţa Unităţii. Desăvârşirile lui Hristos sunt numite Cuvânt pentru că fiinţele sunt asemenea literelor care, singure, nu au înţeles, în timp ce desăvârşirea lui Hristos are puterea cuvântului care are înţeles deplin. Realitatea lui Hristos, fiind manifestarea tuturor desăvârşirilor divine, se aseamănă cuvântului. De ce? Pentru că El este suma înţelesurilor absolute. De aceea este El numit Cuvântul.

Află, de asemenea, că provenienţa Cuvântului şi a Sfântului Duh de la Dumnezeu, care înseamnă provenienţa şi apariţia manifestării, nu trebuie înţeleasă în sensul că Realitatea Divinităţii s-a divizat în părţi sau s-a multiplicat sau că a coborât din înalta Sa condiţie de puritate şi sfinţenie. Doamne fereşte! Dacă o oglindă curată se îndreaptă spre soare, lumina şi căldura, forma şi imaginea acestuia se vor reflecta cu atâta splendoare încât , dacă un privitor spune despre soarele care străluceşte vizibil în oglindă: „Iată soarele”, el are dreptate, totuşi oglinda este doar oglindă, iar soarele este soare. Soarele este unul singur, indiferent în câte oglinzi s-ar reflecta. Apariţia în oglindă nu înseamnă nici coborâre, nici sălăşluire, nici intrare sau îmbinare. Căci coborârea, sălăşluirea, intrarea şi îmbinarea sunt necesităţi şi proprietăţi ale corpurilor, nu ale spiritului. Cu atât mai puţin deci pot aparţine ele Realităţii pure şi sfinte a lui Dumnezeu. Dumnezeu este liber de tot ce nu se armonizează cu puritatea Sa şi cu înalta şi sublima Lui sanctitate.

Aşa cum am spus, Soarele Realităţii a fost dintotdeauna în aceeaşi stare, necunoscând schimbare, transformare, degradare. El este etern şi fără de moarte. Dar Realitatea Sfântă a Cuvântului lui Dumnezeu este ca o oglindă pură, fină şi luminoasă – în ea apar căldura, lumina, chipul şi asemănarea Soarelui Realităţii. De aceea spune Hristos în Evanghelie: „Tatăl este întru Mine” , adică Soarele Realităţii apare în oglindă. Lăudat fie Cel Care a strălucit asupra acestei Realităţi Sfinte, Cel Care este sfinţit între toate făpturile!

55
SUFLET, SPIRIT ŞI RAŢIUNE

ÎNTREBARE: - Care este diferenţa între suflet, spirit şi raţiune?

Răspuns: - Am explicat mai înainte că spiritul cunoaşte cinci categorii universale: spiritul vegetal, cel animal, cel uman, spiritul credinţei şi Sfântul Duh.

Spiritul vegetal este puterea tuturor simţurilor, rezultată din amestecul şi compunerea elementelor: când această compoziţie se descompune puterea dispare şi este anihilată. Ea poate fi asemuită unei lămpi: când combinăm gazul, fitilul şi focul, ea se aprinde, iar când combinaţia se dizolvă, cu alte cuvinte când părţile componente sunt separate unele de celelalte, lampa se stinge şi ea.

Spiritul uman, cel care distinge omul de animal, este sufletul raţional, deci aceste două denumiri – spirit uman şi suflet raţional – desemnează acelaşi lucru. Acest spirit, numit de filozofi suflet raţional, cuprinde toate făpturile şi atât cât este omeneşte posibil, îi permite să descopere realitatea tuturor lucrurilor, să înţeleagă particularităţile şi efectele, calităţile şi proprietăţile făpturilor. Însă spiritul uman nu poate pătrunde tainele divine şi realităţile cereşti decât ajutat de spiritul de credinţă. Spiritul uman este ca o oglindă care, deşi limpede, şlefuită şi strălucitoare, are nevoie de lumină. Ea nu poate afla tainele cereşti până când nu se reflectă în ea o rază solară.

Raţiunea este puterea spiritului uman. Spiritul este lampa, raţiunea este lumina pe care o dă lampa. Spiritul este copacul, raţiunea este fructul. Raţiunea este desăvârşirea şi calitatea esenţială a spiritului, aşa cum razele sunt proprietatea esenţială a soarelui.

Această scurtă lămurire este totuşi completă: mediteză la ea şi cu voia lui Dumnezeu, vei înţelege singură detaliile.

56
FACULTĂŢILE FIZICE ŞI
CELE INTELECTUALE

OMUL, are cinci facultăţi externe, care constituie agenţii percepţiei – prin ele omul percepe lucrurile materiale. Cele cinci sunt: vederea, care percepe formele vizibile; auzul, care percepe sunetele; mirosul, care percepe mirosurile; gustul care percepe gustul mâncării şi pipăitul, care este propriu întregului corp şi percepe lucrurile palpabile. Prin aceste cinci facultăţi omul percepe existenţele exterioare lui.

Omul are însă şi facultăţi spirituale: imaginaţia, prin care concepe lucruri; gândirea, prin care reflectează asupra realităţilor lumii; înţelegerea, prin care pătrunde realităţile; memoria, prin care reţine tot ce şi-a imaginat, a gândit şi a înţeles. Intermediar între cele cinci facultăţi externe şi cele interne este un simţ pe care-l posedă în comun şi anume cel care mediază între ele, transmiţând facultăţilor interne ceea ce este perceput prin cele externe. Este numită facultatea comună pentru că asigură comunicarea între facultăţile externe şi interne.

Văzul, de pildă, este un simţ extern: el percepe o floare şi transmite această percepţie facultăţii interne – facultatea comună – care o transmite mai departe imaginaţiei care, la rândul ei, concepe şi formează această imagine şi o transmite gândirii; puterea de gândire reflectează şi după ce a înţeles realitatea, o transmite puterii de înţelegere. După ce a înţeles-o, înţelegerea transmite imaginea obiectului perceput memoriei, iar memoria o păstrează în depozitul ei.

Facultăţile externe sunt cinci: văzul, auzul, gustul, mirosul şi pipăitul.

Cele interne sunt tot cinci: facultatea comună, imaginaţia, gândirea, înţelegerea şi memoria.

57
CAUZELE DIFERENŢELOR DE CARACTER
ÎNTRE OAMENI

ÎNTREBARE: Câte feluri de caractere umane există şi care este cauza diferenţelor între oameni şi cum se explică diversitatea lor.

Răspuns: Omul are caracterul înnăscut, cel moştenit şi cel dobândit prin educaţie.

Ne oprim mai întâi la caracterul înnăscut. Deşi creaţia divină este exclusiv bună, varietatea calităţilor naturale în om este în raport cu treapta pe care se află. Toate sunt pozitive, dar în grade diferite. Astfel, toţi oamenii posedă inteligenţă şi iscusinţă, dar inteligenţa, capacitatea şi valoarea oamenilor este diferită. Lucrul acesta este evident.

Să luăm de exemplu copiii dintr-o familie, dintr-un singur loc, toţi educaţi la aceeaşi şcoală de acelaşi profesor, hrăniţi cu aceeaşi hrană, crescuţi în aceeaşi climă, îmbrăcaţi la fel, având acelaşi program de învăţământ. Este neîndoielnic că, totuşi, unii vor fi mai buni la învăţătură, alţii vor avea realizări medii, iar alţii vor fi slabi. Este clar deci că ,în natura lor originară, există diferenţe de grad în ceea ce priveşte capacitatea şi valoarea lor.

Această diferenţă nu implică noţiunea de bine şi de rău, ci este numai o diferenţă de grad. Unul este dotat în cel mai înalt grad, altul - mediu, iar altul în cel mai mic grad. Omul există, animalul, planta şi mineralele există şi ele, dar în grade diferite. Ce diferenţă între existenţa omului şi cea a animalului! Totuşi ambii există. Este evident că este numai o diferenţă de grad.

Varietatea calităţilor moştenite vine din tăria sau slăbiciunea construcţiei umane. Cu alte cuvinte, din părinţi slabi va rezulta un copil slab; din părinţi puternici va rezulta un copil robust. Puritatea sângelui are şi ea o mare importanţă, căci un germene pur este asemenea rasei superioare la animale şi varietăţii de soi la plante. De exemplu, copiii unor părinţi slabi vor avea şi ei o constituţie slabă şi nervi slabi; vor fi suferinzi, nu vor avea nici rezistenţă, nici hotărâre, nici voinţă, nici perseverenţă, nici răbdare, vor acţiona în mod pripit, vor moşteni slăbiciunea şi debilitatea părinţilor.

În afară de asta, mai există o binecuvântare deosebită conferită unor familii şi urmaşilor lor. De exemplu, descendenţii lui Avraam au fost binecuvântaţi să dea naştere tuturor Profeţilor lui Israel. Aceasta este binecuvântarea oferită de Dumnezeu acestui neam căruia îi aparţin Moise prin ambii părinţi, Hristos prin mama Sa, Mohamed şi Báb şi toţi Profeţii şi Sfintele Manifestări ale lui Israel. Binecuvântata Frumuseţe descinde şi El din Avraam, căci acesta a avut şi alţi fii în afară de Ismael şi Isaac, fii care au emigrat în Persia şi Afganistan, Binecuvântata Frumuseţe fiind unul din descendenţii lor.

Este astfel evident că există un caracter moştenit şi încă în asemenea măsură încât, dacă anumite persoane nu au un caracter conform cu originea lor, chiar dacă biologic aparţin unui anume neam, nu sunt consideraţi membri ai lui din punct de vedere spiritual: Canaan, de exemplu, nu este socotit ca făcând parte din neamul lui Noe.

Diferenţele dintre caractere, rezultate din cultură, sunt însă şi mai mari căci educaţia are o importanţă considerabilă. Prin educaţie neştiutorul ajunge învăţat şi laşul viteaz. Îngrijită, ramura îndoită se îndreaptă, fructul cel amar şi acru al plantei sălbatice se îndulceşte, devine delicios, floarea cu cinci petale dobândeşte o sută de petale. Prin educaţie popoarele sălbatice se civilizează şi chiar şi animalele se domesticesc. De aceea educaţia trebuie considerată foarte importantă pentru că nu numai bolile trupului sunt contagioase, ci şi calităţile spiritului şi ale inimii se răspândesc foarte uşor şi repede. Educaţia are o influenţă generală, iar diferenţele generate de ea sunt extrem de însemnate.

Unii vor spune, poate, că din moment ce posibilităţile şi capacităţile oamenilor sunt diferite, aceasta determină şi diferenţele de caracter. Nu este însă aşa, pentru că şi capacităţile sunt de două feluri: naturale şi dobândite. Cea naturală, care este creaţia lui Dumnezeu, este exclusiv bună: în creaţia lui Dumnezeu nu există nimic rău. Capacitatea dobândită este însă cauza apariţiei trăsăturilor negative. De exemplu, Dumnezeu a creat toţi oamenii în aşa fel şi i-a înzestrat cu o asemenea constituţie şi capacităţi încât le face bine zahărul şi mierea, iar otrava le dăunează, ba chiar îi şi ucide. Această natură şi constituţie este înnăscută, dată de Dumnezeu tuturor oamenilor în mod egal. Omul însă se poate obişnui treptat cu otrava, luând zilnic doze mici, crescându-le treptat până când nu mai poate supravieţui fără un gram de opiu în fiecare zi. Capacităţile naturale sunt astfel total pervertite. Observaţi deci cât de mult se pot schimba constituţia şi capacităţile înnăscute până ce, prin obişnuinţă, devin exact opusul lor. Noi nu învinovăţim oamenii vicioşi pentru capacităţile şi natura lor înnăscută, ci pentru natura şi capacităţile lor dobândite.

În creaţie nu există nimic rău: totul este bun. Anumite facultăţi şi trăsături înnăscute, deşi în aparenţă negative, nu sunt în realitate aşa. De pildă, încă de la începutul vieţii, bebeluşul dă semne de lăcomie, nervozitate şi caracter capricios. Am fi tentaţi să credem că binele şi răul sunt înnăscute în realitatea umană şi aceasta ar fi în contradicţie cu binele absolut al naturii şi al creaţiei. Răspunsul este că lăcomia, în sensul de a cere cât mai mult, este vrednică de laudă dacă este folosită cum se cuvine. De pildă, un om care doreşte cu aviditate să dobândească ştiinţă şi cunoaştere, să fie milos, generos şi drept, este demn de toată lauda. Dacă mânia este dirijată împotriva tiranilor sângeroşi, ce sunt asemenea fiarelor sălbatice, atunci este vrednică de laudă şi ea; dar dacă nu foloseşti aceste trăsături într-un mod adecvat, ele sunt condamnabile.

Iată deci că în natură şi în creaţie nu există deloc răul, el apare doar când calităţile naturale ale omului sunt canalizate într-o direcţie greşită. Dacă un om bogat şi generos oferă o sumă de bani unui sărac pentru nevoile lui, iar săracul îi cheltuieşte pe lcruri nedemne, el este de condamnat. La fel stau lucrurile cu toate calităţile naturale ale omului, care formează capitalul vieţii: folosite într-un mod nedemn ele devin condamnabile. Creaţia este deci exclusiv bună. Ţine seama că cea mai mârşavă trăsătură, cea mai odioasă proprietate a omului, temelie a tuturor relelor, este minciuna. Nu se poate imagina o trăsătură de caracter mai josnică, mai condamnabilă: ea distruge toate virtuţile umane şi generează nenumărate vicii. Este defectul cel mai de neiertat. Cu toate acestea, dacă un medic îşi consolează bolnavul spunând: „Domnul fie lăudat, starea ta s-a îmbunătăţit şi sunt speranţe de însănătoşire”, deşi lucrul nu este adevărat, totuşi cuvintele acestea pot fi o mângâiere pentru bolnav şi pot chiar constitui o cotitură în evoluţia bolii sale. De aceea nu sunt condamnabile.

Cu acestea am lămurit complet chestiunea.
Rămâneţi cu bine!
58
GRADUL DE CUNOAŞTERE AL OMULUI
ŞI AL MANIFESTĂRILOR DIVINE

ÎNTREBARE: - Până unde ajunge percepţia umană şi care îi sunt limitele?

Răspuns: Află că puterea de percepţie variază. Gradul cel mai scăzut de percepţie îl au animalele: şi anume simţul fizic, dat de puterile simţurilor, pe care îl numim senzaţie. Pe aceasta omul şi animalul o au în comun, ba chiar în ceea ce priveşte simţurile, unele animale îl întrec pe om. În sânul omenirii însă, percepţia diferă după diferitele condiţii umane.

Prima condiţie perceptivă în lumea naturii este percepţia sufletului raţional. Pe aceasta o posedă în comun toţi oamenii, fie ei indolenţi sau veşnic treji, credincioşi sau atei. Sufletul raţional este creaţia lui Dumnezeu, el cuprinde şi depăşeşte celelalte creaturi, fiind mai nobil şi mai rafinat decât ele. Puterea sufletului raţional poate descoperi realităţile lucrurilor, înţelege caracteristicile fiinţelor, pătrunde tainele existenţei. Ştiinţele, cunoaşterea, artele, lucrările minunate, instituţiile, descoperirile, diferite întreprinderi – toate vin din inteligenţa aplicată în practică a sufletului raţional. Era o vreme când ele nu erau cunoscute, ci erau mistere păstrate, taine bine ascunse; dar sufletul raţional le-a scos pe toate la iveală, una câte una, aducându-le din imperiul invizibilului, al tainelor, în lumea vizibilului. Aceasta este cea mai mare putere perceptivă din lumea naturală care, în zborul său spre înălţimile supreme, pătrunde şi cuprinde realitatea lucrurilor, proprietăţile şi influenţele fiinţelor fenomenale.

Intelectul divin universal, aflat mai presus de natură, este însă preaplinul Puterii Preexistente. El este divin: cuprinde realităţile existente şi primeşte lumina tainelor lui Dumnezeu. Este o putere conştientă, dar nu una de investigare şi cercetare. Puterea intelectuală naturală este una de investigare, ce doscoperă realitatea creaturilor şi proprietăţile existenţei. Dimpotrivă, puterea intelectuală cerească, aflată mai presus de natură, cunoaşte şi înţelege lucrurile, îşi dă seama de misterele, realităţile şi sensurile divine, descoperă adevărurile ascunse ale Împărăţiei. Puterea intelectuală divină este privilegiul Manifestărilor Sfinte şi al Zorilor Revelaţiei Profetice. O rază din această lumină cade pe oglinda inimilor celor drepţi, o părticică din această putere le este dată prin intermediul Manifestărilor Sfinte.

Manifestările Sfinte au trei condiţii: cea fizică, sufletul raţional şi condiţia dată de manifestarea perfecţiunii şi grandorii divine. Trupul cunoaşte lucrurile din lumea fizică după gradul capacităţii sale; el poate da uneori semne de slăbiciune. De exemplu: „Dormeam şi eram inconştient; adierea lui Dumnezeu a trecut peste Mine şi M-a trezit, poruncindu-Mi să proclam Cuvântul„ ; Hristos s-a botezat la 30 de ani şi Sfântul Duh s-a pogorât asupra Lui – până atunci Sfântul Duh nu se manifestase în El. Aceste cuvinte şi fapte se referă la condiţia trupească a Manifestărilor . Condiţia Lor cerească însă cuprinde toate lucrurile, cunoaşte toate misterele, descoperă toate semnele şi stăpâneşte peste toate. Înainte şi după împlinirea misiunii Lor, aceasta rămâne aceeaşi. De aceea a spus Hristos : „Eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul”, adică : „în Mine nu este şi nu va fi niciodată schimbare sau alterare”.

59
CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU
DE CĂTRE OM

ÎNTREBARE: - În ce măsură Îl poate înţelege omul pe Dumnezeu?

Răspuns: - Această chestiune cere explicaţii ample şi nu ne va fi uşor s-o lămurim stând la masă. Totuşi vom încerca să vorbim despre ea pe scurt.

Să ştii că există două feluri de cunoaştere: cunoaşterea esenţei unui lucru şi cunoaşterea calităţilor sale. Esenţa poate fi cunoscută prin intermediul calităţilor, altfel rămâne necunoscută şi ascunsă.

Din moment ce pentru noi cunoaşterea lucrurilor, chiar şi a celor create şi mărginite, este o cunoaştere a calităţilor şi nu a esenţei acestora, cum am putea înţelege esenţa Realităţii Divine, care este nemărginită? Noi nu pătrundem esenţa lăuntrică a nici unui lucru, ci doar proprietăţile lui. Esenţa soarelui, de pildă, ne este necunoscută, dar o înţelegem pe baza calităţilor sale – lumina şi căldura. Esenţa lăuntrică a omului este necunoscută şi imperceptibilă, dar calităţile sale specifice ne sunt cunoscute. Astfel totul ne este cunoscut prin calităţile sale, nu prin esenţă. Într-adevăr, deşi mintea umană cuprinde toate lucrurile şi înţelege toate existenţele exterioare, numai calităţile lor sunt cunoscute, nu şi esenţa lor.

Cum am putea atunci cunoaşte în esenţă pe Domnul cel veşnic care este mai presus de înţelegere şi închipuire? Cu alte cuvinte, dacă lucrurile pot fi cunoscute doar prin calităţile şi nu prin esenţa lor, cu atât mai mult Realitatea Divină rămâne impenetrabilă în esenţă şi este ştiută doar prin atributele ei. În plus, cum ar putea realitatea contingentă să cuprindă Realitatea Preexistentă? Căci înţelegerea este rezultatul cuprinderii – nu poate exista înţelegere dacă nu există conţinere – iar Esenţa Unităţii înconjoară totul nefiind cuprinsă de nimic.

Codiţiile diferite în lumea existentă sunt de asemenea piedici în calea înţelegerii. De exemplu mineralul acesta aparţine regnului mineral; oricât s-ar înălţa el, nu va putea niciodată înţelege forţa de creştere. Plantele, copacii, nu-şi vor putea închipui facultatea văzului sau a altor simţuri, oricât de mult ar evolua. Animalul nu-şi poate imagina condiţia umană, adică puterile spirituale ale omului. Diferenţa de condiţie este o piedică spre cunoaştere, în sensul că rangul inferior nu-l poate înţelege pe cel superior. Cum poate deci realitatea contingentă să o înţeleagă pe cea Preexistentă? A-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă deci a-I înţelege şi cunoaşte atributele, nu Realitatea Sa. Şi cunoaşterea atributelor este şi ea proporţională cu capacitatea şi puterea fiecăruia, nu este absolută. Filozofia reprezintă înţelegerea realităţii lucrurilor aşa cum sunt, după capacitatea şi puterea omului. Căci realitatea fenomenală poate înţelege atributele Preexistente numai după măsura capacităţii umane. Misterul Divinităţii se află mai presus de orice înţelegere şi este sfinţit prin aceasta: în imaginaţia omului se naşte numai ceea ce este înţeles şi puterea de înţelegere a omului nu poate cuprinde niciodată Esenţa Divină. Omul nu poate înţelege decât atributele Divinităţii, a căror strălucire se arată în lumea vizibilă şi în sufletele oamenilor.

Privind lumea şi sufletele oamenilor, vom observa semne minunate ale desăvârşirilor divine, limpezi şi de netăgăduit. Realitatea lucrurilor devine astfel o dovadă a Realităţii Universale. Realitatea Divinităţii poate fi comparată cu soarele care, din înălţimea splendorii sale, străluceşte în toate zările şi fiecare zare şi fiecare suflet se împărtăşeşte din această strălucire. De n-ar fi lumina aceasta şi aceste raze, n-ar exista nimic; toate făpturile pământului exprimă şi primesc o parte din aceste raze, din această lumină. Grandoarea desăvârşirilor, darurilor şi atributelor lui Dumnezeu strălucesc în realitatea Omului Desăvârşit, cu alte cuvinte în Cel Unic, supremă Manifestare a lui Dumnezeu. Alte fiinţe primesc doar o rază, dar Manifestarea Supremă este oglinda acestui Soare, care apare în ea cu toate calităţile, atributele, semnele şi minunile Sale.

Cunoaşterea Realităţii Divine este imposibil de realizat, dar cunoaşterea Manifestărilor lui Dumnezeu înseamnă cunoaşterea lui Dumnezeu, căci darurile, splendoarea şi atributele divine apar în ele. Dacă omul ajunge deci să cunoască Manifestările lui Dumnezeu, el Îl va înţelege şi pe Dumnezeu. Dacă, din nepăsare ,nu se va strădui să cunoască Sfintele Manifestări, el va fi lipsit şi de cunoaşterea lui Dumnezeu. Astfel este stabilit şi dovedit că Sfintele Manifestări sunt centrul harului, semnelor şi desăvârşirilor lui Dumnezeu. Fericiţi cei ce primesc lumina harurilor divine de la aceste Aurore luminoase!

Sperăm că Prietenii lui Dumnezeu vor atrage, asemenea unui magnet, aceste haruri de la sursa însăşi şi se vor ridica, cu astfel de semnale luminoase, încât vor fi o dovadă evidentă a Soarelui Realităţii.

60
NEMURIREA SPIRITULUI (1)

DUPĂ ce am dovedit că spiritul omului există, trebuie să-i demonstrăm acum nemurirea.

Nemurirea spiritului este menţionată în Cărţile Sfinte şi formează temelia religiilor. Există două feluri de pedepse şi recompense: unele în viaţa aceasta, altele în lumea de dincolo. Raiul şi iadul existenţei se găsesc în toate lumile lui Dumnezeu, în cea de aici şi în cele cereşti spirituale. A câştiga aceste recompense înseamnă a dobândi viaţă veşnică. Iată de ce a spus Hristos: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu”.

Recompensele acestei vieţi sunt virtuţile şi desăvârşirile care împodobesc realitatea omului. De pildă: era întunecos şi devine luminos, din neştiutor devine înţelept, din indolent devine atent, din adormit se trezeşte şi veghează, reînvie din moarte, din orb ajunge vizionar, a fost surd şi începe să audă, era lumesc şi devine celest, din material devine spiritual. Prin aceste recompense el renaşte spiritual, devenind o altă fiinţă. El devine manifestarea versetului din Evanghelie, unde se spune despre discipoli: „Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut”. Altfel spus, ei au fost eliberaţi de trăsăturile animalice care sunt caracteristice naturii umane, conferindu-li-se caracteristicile divine care sunt darul lui Dumnezeu. Acesta este sensul celei de-a doua naşteri. Pentru asemenea oameni nu este tortură mai mare decât a fi ţinuţi departe de Dumnezeu, nu există pedeapsă mai aspră decât viciile trupeşti, patimile, josnicia şi poftele carnale. Când sunt mântuiţi de întunericul acestor vicii, prin lumina credinţei, când devin luminoşi prin strălucirea Soarelui Realităţii care îi înnobilează cu toate virtuţile, ei consideră că au primit cea mai înaltă recompensă pe care o socotesc a fi adevăratul paradis. La fel, ei socotesc că pedeapsa spirituală – adică totura şi pedeapsa existenţei – este atunci când devii sclavul naturii, departe de Dumnezeu, să fii brutal şi ignorant, să cazi pradă

poftelor carnale şi slăbiciunilor animalice, să te caracterizeze înclinaţii întunecate cum ar fi făţărnicia, spiritul tiranic, cruzimea, înrobirea la treburile lumeşti precum şi gândurile satanice. Acestea le apar ca cele mai mari pedepse şi torturi.

Cât priveşte recompensele lumii de dincolo, ele sunt viaţa eternă, limpede menţionată în toate Cărţile Sfinte, desăvârşirile divine, harul etern şi fericirea veşnică. Ele sunt desăvârşirile şi pacea obţinute în lumile spirituale, după părăsirea lumii acesteia, în timp ce recompensele acestei vieţi sunt desăvârşirile luminoase care sunt realizate în această lume şi constituie cauza vieţii eterne, fiind însuşi progresul existenţei. Totul este întocmai omului ce trece din starea embrionară în cea de maturitate, devenind o manifestare a cuvintelor: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Cel mai minunat dintre Creatori”. Recompensele celeilalte lumi sunt pacea, harurile spirituale şi deferitele daruri spirituale din Împărăţia lui Dumnezeu, împlinirea dorinţelor inimii şi sufletului şi întâlnirea cu Dumnezeu în eternitate. La fel, pedepsele celeilalte lumi – cu alte cuvinte, torturile celeilalte lumi – constau în a fi privat de binecuvântările divine şi de darurile absolute şi în a decădea pe cele mai joase trepte ale existenţei. Cel privat de aceste privilegii divine, deşi nu dispare prin moarte, este ca şi mort pentru poporul adevărului.

Dovada logică a nemuririi spiritului este următoarea: un lucru inexistent nu dă naştere la semne – cu alte cuvinte, este imposibil ca de la o neexistenţă absolută să provină semne, deoarece semnele sunt consecinţa unei existenţe şi consecinţa depinde de existenţa unui principiu. Un soare inexistent nu radiază lumină, o mare inexistentă nu face valuri, din nori inexistenţi nu cade ploaie, un pom inexistent nu dă rod, un om inexistent nu se manifestă şi nu crează nimic. De aceea, dacă apar semne ale unei existenţe, ele constituie o dovadă că există şi cel care le-a generat.

Gândeşte-te că Împărăţia lui Hristos există azi. S-ar putea ivi o asemenea măreaţă împărăţie dacă împăratul ar fi inexistent? Cum s-ar putea naşte valuri atât de înalte dintr-o mare inexistentă? Cum s-ar putea ivi adieri atât de înmiresmate dintr-o grădină inexistentă? Gândeşte-te că dintr-o fiinţă ale cărei membre s-au sfărâmat, care s-a prefăcut în pulbere, nu mai rămâne nici o urmă, nici un efect, nici o influenţă, fie că este vorba de lumea minerală, vegetală sau animală. Numai realitatea umană, spiritul omului persistă şi după dezintegrarea membrelor, după spulberarea particulelor, după descompunerea trupului material şi continuă să acţioneze păstrându-şi întreaga putere. Această problemă este deosebit de subtilă: reflectă asupra ei cu atenţie.

Aducem aici un argument raţional pentru ca omul înţelept să-l cântărească în balanţa dreptei judecăţi. Dar atunci când spiritul uman se bucură şi se lasă atras spre Împărăţia lui Dumnezeu, dacă ochiul lăuntric se deschide, dacă auzul spiritual se ascute şi simţămintele spiritului predomină, atunci el va vedea nemurirea spiritului la fel de limpede cum vede soarele, iar veştile bune şi semnele lui Dumnezeu îl vor învălui.

Mâine vom reveni cu alte dovezi.
61
NEMURIREA SPIRITULUI (2)

IERI am discutat despre nemurirea spiritului. Află că facultăţile şi înţelegerea spiritului uman sunt de două feluri – adică ele percep şi acţionează în două moduri diferite. Unul este prin intermediul organelor: ochiul, pentru văz, urechea pentru auz, gura pentru vorbire. Aşa acţionează spiritul şi puterea de percepţie a omului prin intermediul organelor, altfel spus: spiritul este cel ce vede cu ochii, aude cu urechile, vorbeşte cu gura.

Cealaltă manifestare a facultăţilor şi acţiunilor spiritului este cea ne-mediată de organe. De exemplu, văzul fără ochi în timpul somnului, la fel auzul fără urechi, vorbirea fără gură, alergatul fără picioare. Pe scurt, aceste acţiuni sunt dincolo de capacităţile organelor. Cât de des se întâmplă să vezi în vis nişte evenimente a căror semnificaţie se vădeşte abia doi ani mai târziu! Sau, cât de des o problemă pe care n-o putem nicicum rezolva în stare de trezire, se dezleagă în vis! În stare de veghe, ochiul vede numai la mică distanţă, dar în vis cel din Orient vede zările Occidentului. Treji vedem prezentul, în vis vedem viitorul. În stare de veghe, cel mai rapid vehicul ne poartă cu cel mult douăzeci de farsakh pe oră, în vis ajungem într-o clipită de la un capăt la altul al pământului. Căci spiritul călătoreşte în două moduri: fără vehicul şi atunci avem călătoria spirituală şi cu vehicul şi atunci avem călătoria materială. Întocmai ca păsările: unele zboară singure, altele sunt purtate.

În timpul somnului trupul este ca şi mort: nu vede, nu aude, nu simte, nu are conştiinţă şi nici percepţie. Toate facultăţile omului sunt amorţite, dar spiritual el trăieşte mai departe. Ba, mai mult, puterea sa de pătrundere este mai mare, zborul îi este mai înalt şi inteligenţa mai ascuţită. A considera că după moartea trupului spiritul piere şi el ar însemna să ne închipuim că o pasăre dintr-o colivie ar pieri dacă s-ar distruge colivia, când de fapt pasărea nu are a se teme de distrugerea coliviei. Şi trupul nostru este ca o colivie, iar spiritul – ca pasărea din ea. Vedem că, fără colivie, pasărea zboară în lumea somnului; de aceea, chiar dacă dispare colivia, pasărea va supravieţui. Sentimentele sale vor fi chiar mai puternice, percepţiile mai acute, fericirea mai intensă. Într-adevăr, din iad va ajuge într-un rai al desfătărilor, deoarece pentru păsările recunoscătoare nu există paradis mai frumos decât eliberarea din colivie. De aceea se grăbesc martirii cu cea mai mare bucurie şi fericire spre locul jertfirii lor.

În stare de veghe ochiul uman vede cel mult până la o oră depărtare, pentru că limitele trupului se impun şi puterii spiritului. Însă, cu privirea şi ochiul lăuntric, el poate zări America, poate percepe lucrurile şi împrejurările de acolo, el poate chiar orândui anumite treburi. Aşadar, dacă spiritul s-ar confunda cu trupul, puterile viziunii sale interioare ar trebui să fie egale cu ale trupului. Vedem bine însă că spiritul este altceva decât colivia, iar puterea de pătrundere a spiritului este mai mare fără medierea trupului. Dacă însă un instrument este abandonat, posesorul instrumentului continuă să acţioneze. De exemplu, dacă această peniţă se rupe sau se pierde, scriitorul rămâne în viaţă, este prezent, dacă o casă se prăbuşeşte, proprietarul ei trăieşte mai departe. Aceasta este una din dovezile logice ale nemuririi sufletului.

Mai avem însă încă una: acest trup este fie bolnav, greoi şi slăbit, fie sănătos, fie odihnit; uneori i se amputează o mână sau un picior, puterea fizică îi este mutilată; el poate deveni orb, surd sau mut, membrele sale pot paraliza, pe scurt spus, trupul poate avea atâtea şi atâtea imperfecţiuni. Dar, în ciuda lor, spiritul rămâne în starea lui originară, cu propria lui percepţie spirituală şi puterile lui sunt veşnice şi perpetue, el nu va cunoaşte nici o imperfecţiune şi nu va fi mutilat. Dar când întregul trup cade pradă bolii sau nenorocirii, atunci el pierde şi harul spiritului, ca o oglindă care nu mai poate reflecta razele soarelui sau binefacerile sale, dacă se sparge sau se murdăreşte.

Am explicat deja că spiritul uman nu se află în trup, pentru că îi sunt improprii”intrarea” şi „ieşirea”, care sunt condiţii fizice. Pe scurt, legătura spiritului cu trupul este ca a soarelui cu oglinda. Spiritul uman se află într-o anumită stare şi nu se îmbolnăveşte din cauza bolilor trupeşti, nici nu se însănătoşeşte prin vindecarea lui; nu se îmbolnăveşte, nu slăbeşte, nu este mai nefericit, mai sărac, mai slab, mai uşor, mai mic. Cu alte cuvinte, nu este atins de infirmităţile trupului şi nimic nu se va vedea chiar dacă trupul va slăbi, dacă mâinile şi picioarele îi vor fi amputate sau dacă i se va tăia limba şi chiar dacă îşi va pierde văzul sau auzul. Este deci evident şi sigur că

spiritul este altceva decât trupul şi că persistenţa lui nu depinde de cea a trupului. Dimpotrivă, spiritul stăpâneşte cu slavă în lumea fizică: puterea şi influenţa lui se fac simţite ca bogăţia soarelui în oglindă. Dar, când oglinda se sparge sau se acoperă de praf, ea va înceta să mai reflecte razele soarelui.

62
DESĂVÂRŞIRILE SUNT FĂRĂ MARGINI

CONDIŢIILE existenţei nu sunt decât trei: cea a slujitorului, cea a profetului şi cea a Divinităţii. Desăvârşirile divine şi cele fenomenale sunt nelimitate. Cugetând adânc ne dăm seama că şi în exterior perfecţiunea existenţei nu cunoaşte limite, căci nu se poate găsi nimic atât de perfect încât să nu se poată imagina ceva superior. De pildă, pentru orice rubin din lumea minerală, pentru orice trandafir din lumea vegetală, pentru orice privighetoare din lumea animală, îţi poţi imagina specimene superioare. Cum bogăţiile divine sunt nesfârşite, nesfârşite sunt şi desăvârşirile umane. Dacă s-ar putea atinge o limită a perfecţiunii, atunci o realitate oarecare ar ajunge la o stare care ar face-o să fie independentă de Dumnezeu, iar fenomenalul ar atinge condiţia absolutului. Dar pentru orice existenţă există o limită pe care n-o poate depăşi: cu alte cuvinte, cel care este slujitor, oricât de mult ar progresa pe calea dobândirii desăvârşirilor, nu va deveni niciodată Divinitate. La fel este cu toate lucrurile. Un mineral poate progresa oricât în regnul mineral, dar nu va dobândi puterea de creştere vegetală. O floare poate evolua oricât în regnul vegetal, dar nu va dobândi puterea simţurilor. Argintul nu va dobândi văz sau auz, ci doar se va perfecţiona în condiţia lui minerală, putând deveni un material perfect, fără a creşte, fără a avea senzaţii, fără a se însufleţi. El poate progresa numai în cadrul regnului său.

De pildă, Petru nu poate deveni Hristos. Tot ce îi este îngăduit, în condiţia lui de slujitor, este să dobândească desăvârşiri fără margini, căci fiecare realitate existentă este capabilă de progres. Dat fiind că spiritul uman are viaţă veşnică după ce a părăsit forma trupului, orice existenţă este capabilă de a progresa. De aceea este îngăduit să ceri iertare, milă şi binecuvântări pentru un om şi după moartea lui: pentru că existenţa este capabilă de progres. Din acest motiv în rugăciunile lui Bahá’u’lláh se cere iertarea păcatelor pentru cei morţi. Mai mult, aşa cum oamenii au nevoie de Dumnezeu în această lume, tot aşa vor avea nevoie de El în lumea de dincolo. Toate creaturile au mereu nevoie de El, doar El este independent, aici şi în lumea ce va să vină.

În lumea cealaltă, cea mai de seamă avere este apropierea de Dumnezeu. În consecinţă, celor care sunt mai aproape de Curtea Divină le este îngăduit să medieze, această mediere fiind acceptată de Dumnezeu. Însă nu este vorba de o intermediere ca în lumea aceasta, ci de o altă realitate care nu poate fi exprimată în cuvinte.

Dacă la moartea sa, un om bogat îşi oferă în dar o parte din avere celor săraci şi obidiţi, poate că această acţiune îi va aduce iertarea şi înălţarea în Împărăţia Divină.

Părinţii îndură cele mai mari poveri şi greutăţi pentru copiii lor şi adesea se sting când copiii ajung la maturitate. Foarte rar se întâmplă ca părinţii să fie răsplătiţi în această lume pentru tot ce au suferit pentru copiii lor. De aceea, în schimbul grijii oferite de părintele tău, tu trebuie să dăruieşti săracilor de dragul lui şi să implori iertarea păcatelor şi milostivirea supremă cu cea mai mare umilinţă şi smerenie.

Este posibil ca însăşi condiţia celor care au murit în păcat şi necredinţă să fie schimbată: ei pot primi iertare prin graţia, nu prin dreptatea lui Dumnezeu, căci graţie înseamnă a da ceva nemeritat, iar dreptate a da ceva meritat. Aşa cum avem putinţa de a ne ruga aici pentru acele suflete, tot aşa vom avea aceeaşi posibilitate şi pe lumea cealaltă, adică în Împărăţia lui Dumnezeu. Oare nu sunt toţi oamenii din lumea aceea făpturile lui Dumnezeu? Deci şi pe lumea cealaltă ei pot progresa. Aşa cum pot primi lumină aici dacă se roagă şi acolo se pot ruga cerând iertare şi pot primi lumină prin rugăciunile şi implorările lor. Aşa cum pot evolua aici datorită rugilor şi cererilor celor sfinţi, sufletele pot progresa şi după moarte. Îi ajută şi propriile lor rugăciuni, mai ales când sunt intermediate de Manifestările Sfinte.

63
PROGRESUL OMULUI
ÎN LUMEA CEALALTĂ

AFLĂ că nimic din ceea ce există nu stă nemişcat ci se află în continuă mişcare. Totul creşte sau descreşte, se iveşte din neexistenţă în existenţă sau trece din fiinţare în nefiinţă. Astfel această floare, această zambilă s-a născut cândva din nefiinţă. Starea de mişcare este esenţială, deci naturală; nu poate fi separată de creaturi, ci este prorietatea lor esenţială, cum arderea este proprietatea esenţială a focului.

Am stabilit deci că mişcarea este necesară pentru existenţă, fie ea în creştere sau declin. Din moment ce spiritul trăieşte după moarte înseamnă că, în mod necesar, el se dezvoltă sau se degradează; în lumea cealaltă încetarea progresului echivalează cu declinul. Niciodată însă spiritul nu îşi părăseşte condiţia sa, ci se dezvoltă în cadrul ei. Realitatea spiritului lui Petru, de pildă, oricât de mult ar evolua, nu va atinge condiţia Realităţii lui Hristos, ci va progresa în propria sa sferă.

Priveşte acest mineral! Oricât de mult ar evolua, nu-şi va depăşi condiţia; nu-l veţi putea aduce pe o treaptă pe care să poată dobândi vedere. Acest lucru este imposibil. Luna de pe cer – oricât ar evolua – nu se va transforma într-un soare strălucitor, ci îşi are apogeul şi perigeul ei în propria sa orbită. Oricât de mult s-ar desăvârşi ucenicii, ei nu vor deveni niciodată Hristos. Este adevărat că un cărbune se poate face diamant, dar ambele sunt minerale şi au aceleaşi elemente componente.

64
STAREA OMULUI ŞI
EVOLUŢIA LUI DUPĂ MOARTE

EXAMINÂND atent lumea, constatăm că în ea există doar trei feluri de creaturi şi anume: cele minerale, cele vegetale şi cele animale, fiecare dintre aceste trei regnuri conţinând specii diverse. Omul este specia superioară, pentru că posedă calităţile tuturor celorlalte – având un trup care creşte şi simte. Dar pe lângă desăvârşirile minerale, vegetale şi animale, mai are şi o calitate specială numai a lui: desăvârşirile intelectului. Omul este de aceea cea mai nobilă fiinţă.

Omul se află pe treapta cea mai înaltă a materialităţii şi la începutul spiritualităţii. Cu alte cuvinte, el se află în punctul unde imperfecţiunea face loc perfecţiunii, unde întunericul face loc luminii. De aceea s-a spus că treapta pe care se găseşte omul reprezintă sfârşitul nopţii şi începutul zilei, în sensul că reuneşte toate gradele lumii imperfecţiunii pentru a le adăuga gradele lumii perfecţiunii. El are atât o latură animală, cât şi una angelică, iar ţelul educatorului trebuie să fie acela de a asigura predominarea aspectului angelic asupra celui animalic. Dacă puterea divină din om, care este şi calitatea sa esenţială, triumfă asupra puterii satanice, care este imperfecţiunea absolută, el devine creatura cea mai nobilă. Dar dacă puterea satanică învinge puterea divină, el devine cea mai josnică fiinţă. Iată de ce omul este capătul imperfecţiunii şi începutul perfecţiunii. În nici o altă specie din lumea existentă nu sălăşluieşte asemenea diferenţă, contrast, contradicţie şi opoziţie ca în specia umană. În om s-a reflectat Lumina Divină – ca şi în Hristos – şi iată cât de iubit şi proslăvit este El! În acelaşi timp alţi oameni idolatrizează o piatră, un bulgăre de pământ sau un arbore. Cât de josnici sunt ei, având ca obiect de adoraţie ultima treaptă de existenţă – piatră sau humă, munte, pădure sau copac – toate lucruri lipsite de spirit. Ce decădere mai mare decât să adori cea mai de jos existenţă? La fel, cunoaşterea este un atribut al omului, dar şi ignoranţa; sinceritatea, dar şi făţărnicia; loialitatea, dar şi trădarea; dreptatea, dar şi nedreptatea sunt calităţi umane şi aşa mai departe. Pe scurt, omul are, ca atribute, toate virtuţile şi desăvârşirile, dar şi toate viciile.

Gândeşte-te, de asemenea, la diferenţele între persoane. Hristos a avut formă umană, dar şi Caiafa, Moise şi Faraonul, Abel şi Cain, Bahá’u’lláh şi Yahyá au fost oameni.

Se spune că omul este cea mai aleasă întruchipare a lui Dumnezeu şi că există în Cartea Creaţiei pentru că în el se regăsesc toate misterele fiinţei. Dacă ajunge sub influenţa Adevăratului Învăţător şi este bine educat, el devine esenţa esenţelor, lumina luminilor, spiritul spiritelor, centru al apariţiilor divine, izvorul calităţilor spirituale, locul de răsărire a luminilor cereşti şi recipientul inspiraţiei divine. Dar dacă este lipsit de o asemenea educaţie, atunci devine manifestare a trăsăturilor satanice, sumă a tuturor viciilor animalice şi izvor de întunecime.

Misiunea Profeţilor este de a-i educa pe oameni astfel încât bucata de cărbune să se facă diamant, pomul sălbatic să fie altoit şi să dea fructe dulci şi delicioase. După ce atinge cea mai nobilă stare hărăzită umanităţii, omul poate continua să-şi adâncească desăvârşirile, dar nu-şi poate schimba condiţia, căci condiţia îi este limitată, dar desăvârşirile divine sunt nesfârşite.

Înainte, ca şi după părăsirea acestei forme materiale, este posibil progresul în desăvârşire, nu în condiţie. Omul perfect este încununarea întregii lumi existente. Nu există nici o creatură superioară omului perfect. Atingând însă această stare, el poate înainta pe calea spre desăvârşire, dar nu poate trece în altă condiţie pentru că nu există nici una superioară celei a omului perfect pe care el o poate atinge. El face progrese numai în sfera umană, desăvârşirile condiţiei umane sunt însă nesfârşite. De pildă, oricât de învăţat ar fi cineva, tot ne putem închipui un om şi mai învăţat.

Desăvârşirile umane fiind nelimitate, rezultă că omul poate progresa şi după ce părăseşte lumea aceasta.

65
L ĂMURIREA UNUI VERSET
DIN KITÁB-I-AQDAS

ÎNTREBARE – Se spune în Kitáb-i-Aqdas: “…oricine s-a lipsit de aceasta este un rătăcit, chiar de-ar fi făptuitorul tuturor faptelor bune”. Care este semnificaţia acestui verset?

RĂSPUNS – Acest slăvit verset arată că temeiul reuşitei şi mântuirii este cunoaşterea lui Dumnezeu, consecinţele ei fiind faptele bune care constituie rodul credinţei.

Cine nu are această cunoaştere s-a despărţit de Dumnezeu şi atunci, când există această despărţire, faptele bune nu au rezultat complet. Aceasta nu înseamnă că sufletele separate de Dumnezeu sunt egale, indiferent de faptele lor, bune sau rele. Versetul spune doar că temeiul este cunoaşterea lui Dumnezeu, iar faptele bune îi sunt consecinţa. Cu toate acestea, există, fără îndoială, o diferenţă între cei drepţi, cei păcătoşi şi cei răi care s-au îndepărtat de Dumnezeu. Căci cel lipsit de Dumnezeu, dar care are principii şi trăsături de caracter bune, merită iertarea lui Dumnezeu, în timp ce păcătosul cu un caracter urăt nu are acces la darurile şi binecuvântările lui Dumnezeu. Iată diferenţa.

Versetul acesta binecuvântat spune aşadar că, rupte de cunoaşterea lui Dumnezeu, faptele bune singure nu pot aduce mântuire veşnică, reuşită continuă, prosperitate şi pătrunderea în Împărăţia lui Dumnezeu.

66
EXISTENŢA SUFLETULUI RAŢIONAL
DUPĂ MOARTEA TRUPULUI

ÎNTREBARE – După ce părăseşte trupul, dobândind eliberarea, în ce fel există sufletul raţional? Să presupunem că sufletele ajutate de darurile Sfântului Duh ating adevărata existenţă şi viaţa veşnică. Ce se întâmplă însă cu sufletele raţionale – cu spiritele separate ,ca printr-un văl, de Dumnezeu?

Răspuns – Unii cred că trupul este esenţial şi există de sine stătător, în timp ce spiritul ar fi accidental şi ar depinde de esenţa trupului. Dimpotrivă, sufletul raţional este de fapt cel esenţial, iar trupul depinde de el. Chiar dacă accidentalul – adică trupul – este distrus, esenţa, spiritul supravieţuieşte.

În al doilea rând, sufletul raţional, adică spiritul uman, nu coboară în trup, nu “intră” în el, căci coborârea şi intrarea sunt acţiuni ale corpurilor materiale, improprii sufletului raţional. Spiritul nu a intrat niciodată în trup, de aceea când îl părăseşte nu are nevoie de un sălaş. Nu, spiritul este legat de trup precum oglinda de lumina pe care o reflectă. Când oglinda este curată şi limpede, în ea se va arăta lumina lămpii; când oglinda se sparge sau se acoperă de praf, lumina dispare.

Sufletul raţional – adică spiritul uman – nu a intrat niciodată în trup şi nu a existat prin el. Aşa că, de ce ar avea nevoie de suportul vreunei substanţe prin care să poată exista după descompunerea acestui trup? Dimpotrivă, sufletul raţional este esenţa prin care există trupul. Individualitatea sufletului raţional este dată de la început, nu apare prin medierea trupului. Dar individualitatea sufletului raţional se poate întări în această lume şi va progresa până va ajunge la perfecţiune sau va rămâne în abisul adânc al ignoranţei, departe şi separat ca printr-un văl de contemplarea semnelor lui Dumnezeu.

Întrebare – Prin ce mijloace progresează spiritul uman – adică sufletul raţional – după ce a părăsit această lume efemeră?

Răspuns – Progresul spiritului uman în lumea divină, după ce a rupt legătura cu trupul acesta de humă, are loc, fie prin dărnicia şi harul lui Dumnezeu, fie prin mijlocirea rugăciunilor sincere ale altor suflete omeneşti sau prin faptele caritabile şi lucrările de binefacere săvărşite în numele Lui.

NEMURIREA COPIILOR

ÎNTREBARE – Ce se întămplă cu acei copii care mor la sânul mamei sau înainte de a li se trezi conştiinţa?

Răspuns – Aceşti copilaşi sunt sub oblăduirea lui Dumnezeu: deoarece nu au săvărşit nici un păcat şi nu au fost mânjiţi de impurităţile acestei lumi, ei sunt centre de manifestare ale bogăţiei divine, iar ochiul milostivirii se va deschide asupra lor.

67
VIAŢA ETERNĂ ŞI
INTRAREA ÎN ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU

Mă întrebaţi despre viaţa veşnică şi intrarea în Împărăţie. Termenul obiectiv pentru Împărăţie este “cer”, dar el trebuie privit ca o comparaţie, o similitudine, nu ca o realitate sau un fapt, căci Împărăţia nu este un loc material, dimpotrivă ea nu cunoaşte dimensiunile spaţiului şi timpului. Ea este un tărâm spiritual, divin, centrul Atotstăpânirii lui Dumnezeu. Se află mai presus de corporal şi de tot ce este material şi este purificată şi eliberată de închipuirile omeneşti. A fi localizat în spaţiu este o proprietate a corpurilor materiale, nu a spiritului. Spaţiul şi timpul conţin trupul, dar nu mintea şi spiritul. Trupul omului ocupă foarte puţin loc şi este limitat la două şchioape de pământ, dar spiritul şi mintea călătoresc în toate zările, chiar şi în spaţiile cereşti, nesfărşite, cuprind tot ce există, făcând descoperiri în sferele înalte, la distanţe imense. Aceasta este posibil pentru că spiritul nu are întindere spaţială: pentru el cerul şi pământul sunt una, deoarece face descoperiri atât în cer cât şi pe pământ. Trupul însă este limitat la un anumit punct spaţial şi nu cunoaşte ceea ce este dincolo de el.

Viaţa însăşi este de două feluri: trupească şi spirituală. Prima este viaţa materială, dar a doua exprimă existenţa Împărăţiei care constă în primirea Spiritului lui Dumnezeu şi însufleţirea prin adierea Sfântului Duh. Deşi viaţa materială are existenţă, pentru sfinţi ea reprezintă nefiinţa şi moartea absolută. Omul şi piatra există, dar ce diferenţă este între cele două existenţe! Deşi piatra există, în comparaţie cu omul, parcă nici nu ar exista. Viaţa eternă trebuie interpretată ca un dar al Sfântului Duh. Floarea, de exemplu, primeşte darurile anotimpului, ale aerului, ale adierilor de primăvară. La început, floarea a avut o existenţă asemănătoare cu a mineralului dar, la venirea primăverii ea se trezeşte la o nouă viaţă datorită ploilor primăvăratice şi căldurii intense a soarelui, la o viaţă plină de prospeţime, gingăşie, o viaţă înmiresmată. În comparaţie cu această a doua fază a vieţii florii, cea dintâi este precum moartea.

Vreau să spun că viaţa din Împărăţie este viaţa eternă a spiritului, care este eliberată de spaţiu, fiind asemenea spiritului uman care nu cunoaşte localizare în spaţiu. Examinând trupul uman nu vom găsi un sediu anume al spiritului; nu l-a avut niciodată pentru că el este imaterial. Legătura sa cu trupul este ca aceea a soarelui cu oglinda: soarele nu este înăuntrul oglinzii, ci este în relaţie cu ea.

La fel, Împărăţia este mai presus de tot ceea ce se percepe prin văz şi prin celelalte simţuri: auzul, mirosul, gustul şi pipăitul. Intelectul, de a cărui existenţă nu se îndoieşte nimeni - unde se află el? Examinând trupul, cu ajutorul văzului şi auzului sau a celorlalte simţuri, nu-l vom găsi. Şi totuşi el există. Intelectul nu se află într-un punct spaţial, ci este legat de creier. Tot astfel este şi Împărăţia. Iubirea nu “se află” nici ea într-un anumit loc, dar este legată de inimă. Şi nici Împărăţia nu “se află” undeva, dar este legată de om.

Intrarea în Împărăţie se face prin iubire de Dumnezeu, detaşare, puritate, sfinţenie şi castitate, sinceritate, perseverenţă, încredere şi jertfă de sine.

Aceste explicaţii arată că omul este nemuritor şi trăieşte veşnic. Pentru cei care cred în Dumnezeu, Îl iubesc şi au încredere în El, viaţa este minunată şi prin aceasta, eternă. Pentru sufletele depărtate de Dumnezeu, deşi au o viaţă, aceasta este întunecată, astfel că, în comparaţie cu viaţa credincioşilor, este asemenea nefiinţei.

De pildă, ochiul şi unghia sunt vii, dar viaţa unghiei este precum nefiinţa în raport cu viaţa ochiului. La fel, piatra, ca şi omul, există; dar piatra, în relaţie cu existenţa omului, este neexistentă; nu are existenţă, căci atunci când omul moare, când trupul se dezintegrează, el devine asemenea pietrei şi pământului. Deci este clar că, deşi mineralul există, el este ca şi inexistent în comparaţie cu omul.

La fel şi sufletele despărţite ca printr-un văl de Dumnezeu: deşi există aici ca şi în lumea de dincolo de moarte, ele sunt precum nefiinţa în comparaţie cu existenţa sacră a copiilor lui Dumnezeu în Împărăţie, sunt separate de El.

68
SOARTA

ÎNTREBARE: - Predestinarea de care se vorbeşte în Cărţile Sfinte este imuabilă? Şi dacă aşa stau lucrurile, nu este în van orice efort de a o schimba?

Răspuns:- Soarta este de două feluri: una stabilită, iar cealaltă condiţionată sau posibilă. Soarta stabilită nu poate fi schimbată, cea condiţionată este cea care se poate împlini sau nu. De pildă, pentru această lampă, soarta prescrisă este ca în ea să ardă uleiul până se consumă. Stingerea ei, într-un târziu, este astfel inevitabilă; este o soartă stabilită care nu poate fi schimbată. La fel, trupul omului a fost înzestrat cu putere vitală; când aceasta se stinge, trupul se descompune la fel de sigur cum lampa se va stinge când îşi epuizează uleiul.

Soarta posibilă ar putea fi descrisă astfel: când încă mai există ulei, un vânt puternic poate stinge lampa. Aceasta este o soartă condiţionată. Înţelept este să încerci să eviţi acest lucru, să te pui la adăpost prin prudenţă şi atenţie. Numai soarta stabilită, cum este epuizarea uleiului din lampă, este imuabilă şi nu poate fi evitată sau întârziată. Ea trebuie să se împlinească: este inevitabil ca lampa să se stingă.

69
INFLUENŢA STELELOR

ÎNTREBARE: - Au oare corpurile cereşti vreo influenţă asupra sufletului omenesc?

Răspuns: - Unele corpuri cereşti au o certă influenţă fizică asupra globului pământesc şi a făpturilor terestre, influenţă care nu necesită vreo lămurire. Gândeşte-te la soare, care, cu ajutorul providenţei divine, contribuie la dezvoltarea pământului şi a tuturor făpturilor pământeşti. Fără lumina şi căldura lui, pământul ar fi pustiu.

Cât despre influenţa spirituală a stelelor, oricât ar părea de ciudată o influenţă a stelelor asupra umanităţii, ea există. Cu cât reflectăm mai atent la acest subiect, cu atât ni se va părea mai puţin surprinzător. Nu vreau să spun că prezicerile vechilor astrologi, deduse din mişcările aştrilor, au fost conforme cu realitatea. Nu, mai degrabă erau rodul închipuirilor provenind de la preoţii egipteni, asirieni şi caldeeni sau se datorau fenteziilor hinduşilor, miturilor provenite de la geci, romani şi alţi adoratori ai aştrilor. Vreau să spun că acest univers nesfârşit este ca un trup uman, în care toate membrele sunt interdependente şi strâns legate între ele. Şi cât de îmbinate şi unite, unele cu altele, sunt organele, membrele şi diferitele părţi ale corpului omenesc pentru a se ajuta reciproc şi cât de mult se influenţează unele pe altele! Tot aşa şi părţile universului infinit constau din membre şi elemente care sunt interconectate şi se influenţează material şi spiritual.

De exemplu: ochiul vede şi întreg trupul răspunde; urechea aude şi toate membrele sunt puse în mişcare. Asupra acestei chestiuni nu există nici o îndoială. Universul este asemenea unei fiinţe vii. Mai mult chiar, conexiunea între părţile lui trebuie, în mod necesar, să aibă un efect şi o influenţă materială sau spirituală.

Răspunzând celor care neagă influenţa spiritului asupra lucrurilor materiale, vom da un scurt exemplu: sunetele şi tonalităţile minunate, melodiile şi vocile fermecătoare sunt accidente care afectează aerul – căci sunetul reprezintă o vibraţie a aerului – vibraţie care acţionează asupra nervilor timpanului, producând auzul. Şi acum gândeşte-te că vibraţiile aerului, fenomen neînsemnat, influenţează şi bucură spiritul uman, îl fac să plângă, ba s-ar putea chiar să-l influenţeze într-o asemenea măsură încât să-şi rişte viaţa. Există deci o conexiune între spiritul uman şi vibraţia atmosferică, astfel că mişcarea aerului îl poartă pe om dintr-o stare în alta, îl copleşeşte, îi răpeşte pacea şi liniştea. Cât de straniu este acest lucru: nimic nu trece direct de la cântăreţ la ascultător, dar acesta din urmă resimte un efect spiritual copleşitor. Aşadar, o legătură atât de puternică între făpturi, trebuie să aibă o influenţă spirituală considerabilă.

Am spus deja că membrele şi părţile corpului se influenţează reciproc. De exemplu, ochiul vede iar inima răspunde cu simţirea ei. Urechea aude, iar spiritul reacţionează. Iată ce conexiuni armonioase pot exista! Din moment ce între părţile trupului uman există asemenea legături, o asemenea influenţă spirituală, omul fiind doar una din nenumăratele fiinţe finite, cum să nu existe conexiuni spirituale şi materiale între făpturile universale şi infinite, nu mărginite ca omul. Deşi ştiinţa actuală nu a descoperit încă aceste influenţe, existenţa lor este mai presus de orice îndoială.

Pentru a conchide: făpturile, mari sau mici, sunt interconectate, prin înţelepciunea desăvârşită a lui Dumnezeu şi se influenţează unele pe altele. Dacă n-ar fi aşa, sistemul universal şi ordinea generală a existenţei s-ar transforma în haos şi imperfecţiune. Fiind însă puternic legate unele de altele, făpturile se află la locul lor într-un întreg armonios.

Această problemă merită a fi cercetată.
70
LIBERTATEA VOINŢEI

ÎNTREBARE: - Este omul liber în toate acţiunile sale sau este supus anumitor constrângeri?

Răspuns: - Aceasta este una dintre cele mai importante şi dificile probleme religioase. Cu voia Domnului, într-o altă zi, la începutul mesei, ne vom ocupa de ea în detaliu; acum o vom explica pe scurt, în doar câteva cuvinte. În unele privinţe omul este liber să aleagă şi anume poate alege între: dreptate , nepărtinire sau tiranie şi nedreptate, deci între acţiuni bune sau rele. Este limpede că, aceste acţiuni sunt, în bună parte, supuse liberei voinţe a omului. Există însă altele, cărora este obligat să li se supună: somnul, moartea, boala, slăbiciunea, neputinţa şi nenorocirile. Acestea nu stau sub controlul omului şi nu este răspunzător pentru ele, deoarece este obligat să le accepte. În alegerea acţiunilor, bune sau rele, omul se supune însă propriei voinţe.

De pildă, dacă doreşte, îşi poate petrece timpul aducând laude lui Dumnezeu sau poate fi preocupat de alte gânduri. El poate fi o lumină izvorâtă din focul iubirii de Dumnezeu, generos cu lumea întreagă, sau poate să urască omenirea fiind absorbit doar de interese materiale. Poate fi drept sau crud. Aceste fapte sunt supuse liberei lui alegeri, deci este răspunzător pentru ele.

Se pune acum o altă problemă. Omul este absolut neputincios şi dependent, deoarece puterea aparţine lui Dumnezeu. Înălţarea şi decăderea depind de voia Celui Preaînalt.

În Noul Testament se spune că Dumnezeu este ca un olar ce face „..din aceeaşi frământătură ... un vas de cinste, iar altul de necinste.” Vasul de ocară nu are dreptul să învinuiască olarul zicând: „De ce nu m-ai făcut potir preţios care să meargă din mână în mână?”Acest verset arată că făpturile au stări existenţiale diferite. Starea cea mai joasă, mineralul, nu are dreptul de a se plânge: „Doamne, de ce nu mi-ai dat desăvârşirile plantei?” La fel, planta nu are dreptul de a se plânge că este lipsită de calităţile lumii animale şi nici animalul nu este îndreptăţit să se plângă că nu are calităţile omului. Toate aceste lucruri sunt perfecte în propriul regn şi trebuie să se desăvârşească în interiorul lui. Făpturile inferioare, aşa cum am spus, nici nu au dreptul, nici nu s-ar cuveni, să aspire la calităţile celor superioare. Evoluţia lor trebuie să se desfăşoare în propriul regn.

De asemenea, inacţiunea sau acţiunea omului depind de ajutorul lui Dumnezeu. Dacă nu este ajutat, omul nu poate înfăptui nici binele, nici răul. Primind însă sprijin întru tărie de la Domnul cel Darnic, atunci poate acţiona în bine sau rău. Dar, dacă este lipsit de acest ajutor, el este neputincios. De aceea se vorbeşte în Cărţile Sfinte de sprijinul şi ajutorul lui Dumnezeu. Condiţia omului este ca a unui vas pus în mişcare de forţa vântului sau a aburului. Fără acestea, el rămâne nemişcat. Totuşi, cu ajutorul cârmei, vasul este îndreptat în orice direcţie iar puterea aburului îl pune doar în mişcare. Întors spre este, merge spre est; întors spre vest, merge spre vest. Mişcarea însăşi nu vine însă de la vas, ci de la vânt sau de la abur.

La fel, în orice acţiune sau inacţiune omul primeşte ajutorul lui Dumnezeu, dar alegerea binelui sau a răului o face el însuşi. Un rege numeşte o persoană ca guvernator al unui oraş, îl învesteşte cu putere şi autoritate, îi arată căile dreptăţii şi nedreptăţii după lege. Dacă guvernatorul comite o nedreptate, chiar dacă autoritatea lui provine de la rege, acesta din urmă nu este responsabil. Dacă însă va face dreptate, deşi va acţiona tot în virtutea autorităţii acordate de rege, acesta va fi bucuros şi mulţumit.

Cu alte cuvinte, alegerea între bine şi rău îi revine omului, dar apoi el depinde, în toate împrejurările, de sprijinul vital al Atotputernicului. Împărăţia lui Dumnezeu este mare şi cu toţii suntem în Puterea Sa. Slujitorul nu face nimic din proprie voinţă: Dumnezeu este Atotputernic şi este Sprijinitorul tuturor făpturilor. Am lămurit pe deplin această chestiune.

Rămâneţi cu bine!
71
VIZIUNILE ŞI COMUNICAREA
CU SPIRITELE

ÎNTREBARE: - Unii oameni cred că au revelaţii de ordin spiritual – altfel spus, că pot vorbi cu spiritele. Ce fel de comunicare este aceasta?

Răspuns: - Dezvăluirile spirituale sunt de două feluri: una este rodul imaginaţiei, revendicată de un număr restrâns de oameni, cealaltă se aseamănă inspiraţiei, fiind cea adevărată. De acest fel sunt revelaţiile lui Isaia, Ieremia şi Sf. Ioan.

Puterea de gândire a omului este şi ea de două feluri. Una este adevărată, conformă unui anumit adevăr. Astfel de concepţii îşi găsesc confirmarea în lumea exterioară: aşa sunt părerile bine fondate, teoriile corecte, descoperirile ştiinţifice şi invenţiile.

Celălalt fel de concepţii constă în gânduri vane şi nefolositoare, care nu au nici un rezultat, deci nu au realitate. Ele se înalţă asemenea unor valuri din marea imaginaţiei şi trec precum visele deşarte.

La fel, există două feluri de revelaţii spirituale. Una este revelaţia Profeţilor şi dezvăluirile spirituale ale celor aleşi. Viziunile Profeţilor nu sunt vise; nu, ele sunt dezvăluiri spirituale şi au realitate. Ei spun de pildă: „Am văzut o persoană care arăta cam aşa, eu i-am spus un anumit lucru, iar ea mi-a dat următorul răspuns.” Aceasta este o viziune în stare de veghe, nu un vis. De fapt este o dezvăluire spirituală exprimată sub forma unei viziuni.

Celălalt fel de dezvăluiri spirituale constă din pure închipuiri, însă ele se întrupează în aşa mod încât oamenii simpli cred că au realitate. Dovada sigură este că din această stăpânire a spiritelor nu a rezultat niciodată nimic. Ele nu sunt decât poveşti, fantezii.

Află că realitatea omului cuprinde în sine realităţile lucrurilor şi le descoperă proprietăţile şi tainele. Astfel toate lucrurile minunate, artele, ştiinţele, invenţiile, au fost descoperite de realitatea umană. Cândva toate erau taine ascunse şi păstrate, apoi omul le-a scos la iveală una câte una din sfera invizibilului şi le-a adus în planul vizibilului. Este de aceea evident că realitatea umană pătrunde şi cuprinde toate lucrurile. Aflându-se în Europa, descoperă America: de pe pământ descoperă misterele cerului. El revelează tainele lucrurilor şi cunoaşte realitatea a tot ce există. Aceste descoperiri, conforme cu realitatea echivalează cu revelaţia, care este comprehensiune spirituală, inspiraţie divină şi întovărăşirea spiritelor umane. De pildă Profetul Spune: „Am văzut, am auzit, am spus aceasta”. Este limpede că spiritul are mare putere de percepţie fără mijlocirea celor cinci simţuri cum sunt văzul sau auzul. Între sufletele spirituale se naşte o înţelegere, au loc dezvăluiri precum şi o comuniune spirituală mai presus de spaţiu şi timp, care nu este o simplă închipuire vană. Când Evanghelia spune că pe Muntele Tabor au venit la Hristos Moise şi Ilie, fără îndoială că nu a fost o întâlnire materială ci una spirituală, simbolizată prin cea fizică.

Celălalt fel de comunicare cu spiritele este doar închipuire care numai în aparenţă este reală.

Mintea şi gândul omului descoperă uneori adevăruri din care se ivesc apoi anumite semne şi rezultate. Gândul acesta are temei. Dar în mintea omului se ivesc şi multe lucruri care sunt ca fumul închipuirilor; ele nu dau roade şi nu au nici o consecinţă. La fel şi în vis, omul are o viziune care ,după un timp, se împlineşte întocmai, altădată visul nu se realizează niciodată.

În concluzie, această stare pe care o numim comunicare cu spiritele, este de două feluri: una pur imaginară, cealaltă este asemenea viziunilor menţionate în Cartea Sfântă, de exemplu ale Sf. Ioan şi Isaia sau întâlnirea lui Hristos cu Moise şi Ilie. Acestea din urmă sunt adevărate şi produc efecte minunate în miţile oamenilor, iar inimile lor sunt atrase spre ele.

72
TĂMĂDUIREA PRIN MIJLOACE SPIRITUALE

ÎNTREBARE: - Unii oameni pot vindeca bolnavii prin mijloace spirituale, fără a folosi tratamente medicale. Cum se explică faptul acesta?

Răspuns: - Există patru moduri de a vindeca fără medicamente. Două se bazează pe cauze materiale, iar două pe cauze spirituale.

Dintre cele două moduri materiale de vindecare, unul se datorează faptului că la om atât boala cât şi sănătatea sunt transmisibile. Răspândirea unei boli este violentă şi rapidă, în timp ce răspândirea sănătăţii este grea şi lentă. Dacă două corpuri sunt în contact este sigur că microbii vor trece de la unul la altul. Aşa cum boala se transmite uşor şi rapid, de la un corp la altul, este posibil ca sănătatea viguroasă a unui om sănătos să vindece o boală uşoară a altuia. Cu alte cuvinte, transmiterea unei boli este violentă şi cu efect rapid, în timp ce transmiterea sănătăţii este lentă şi cu efect slab. Dar chiar şi acest efect lent şi slab se produce numai în cazul unor boli uşoare. Puterea unui trup sănătos poate înfrânge o indispoziţie uşoară a unui organism bolnav, redându-i sănătatea. Acesta este un mod de vindecare.

Celălalt mod de vindecare fără medicamente este prin forţa magnetică ce trece de la un corp la altul şi produce însănătoşirea. Şi această forţă are doar un efect slab. Uneori putem ameliora starea unui bolnav punându-i o mână pe cap şi una pe inimă. De ce? Datorită magnetismului şi impresiei mentale asupra bolnavului care produc dispariţia bolii. Însă şi acest efect este slab.

Dintre cele două moduri de vindecare printr-o forţă spirituală – cu alte cuvinte, acele cazuri când mijlocul de vindecare este o putere spirituală – unul rezultă din concentrarea deplină a minţii unei persoane puternice asupra bolnavului, atunci când acesta aşteaptă cu credinţă deplină vindecarea prin puterea spirituală a celui puternic şi în asemenea măsură încât între cei doi, cel puternic şi cel bolnav, se stabileşte o conexiune armonioasă. Cel puternic face toate eforturile pentru a vindeca pacientul bolnav, iar pacientul are certitudinea ameliorării stării sale. Efectul acestor impresii mentale este o excitare a nervilor şi această impresie şi excitare a nervilor devine cauza vindecării pacientului. Iar când bolnavului cu o intensă dorinţă şi nădejde de vindecare i se aduce deodată vestea împlinirii dorinţei sale, o nouă excitare nervoasă face ca boala să dispară complet. În acelaşi fel o spaimă puternică şi subită poate genera o excitare nervoasă, chiar la o persoană robustă, care să provoace imediat o boală. Cauza bolii nu va fi deci un lucru material, căci acea persoană n-a mâncat şi n-a fost atinsă de nimic dăunător; singura cauză a bolii este excitarea nervoasă. La fel, împlinirea pe neaşteptate a unei mari dorinţe produce asemenea bucurie încât nervii sunt excitaţi, iar această excitare poate provoca vindecarea.

În concluzie, armonizarea totală şi perfectă a tămăduitorului spiritual cu pacientul – o armonizare în cadrul căreia tămăduitorul este intens concentrat, iar bolnavul îşi îndreaptă întreaga sa atenţie asupra tămăduitorului spiritual de la care aşteaptă sănătatea, produce o excitare nervoasă care determină însănătoşirea. Efectul se produce însă numai într-o anumită măsură şi numai câteodată. Dacă cineva are o boală foarte gravă sau o rană adâncă, aceste mijloace nu vor îndepărta boala şi nu vor închide rana. Altfel spus, ele nu au putere în maladiile grave, afară de cazul în care o constituţie robustă luptă şi ea împotriva bolii şi o biruie. Acesta a fost al treilea mod de vindecare.

Al patrulea mod de vindecare are loc prin puterea Sfântului Duh. Acesta nu mai depinde de contact, fie şi vizual sau de prezenţă; de fapt nu depinde de nici o circumstanţă, indiferent dacă boala este uşoară sau gravă, dacă există sau nu contact fizic, sau o conexiune mentală între pacient şi tămăduitor, vindecarea are loc prin puterea Sfântului Duh.

73
TĂMĂDUIREA PRIN MIJLOACE MATERIALE

IERI, la masă, am vorbit despre tratarea şi vindecarea spirituală a bolilor, care constă în tratarea bolilor prin puteri spirituale.

Acum vom vorbi despre vindecarea materială. Ştiinţa medicală este încă la început de drum, încă nu a ajuns la maturitate. Când va ajunge însă la acest punct, vindecarea se va efectua prin substanţe ce nu au gust şi miros respingător, adică prin alimente, fructe şi legume plăcute la gust şi miros. Căci cauza bolilor – adică a pătrunderii bolii în organismul uman – este fie una fizică, fie excitarea nervoasă.

Majoritatea cauzelor de boală sunt totuşi fizice, deoarece corpul uman este compus din numeroase elemente ce trebuie să păstreze o anumită anumită proporţie şi un anumit echilibru. Atâta timp cât se menţine echilibrul, omul este ferit de boală, dar dacă acest echilibru esenţial, care este pivotul organismului, este rupt, întreaga constituţie este afectată şi poate interveni starea de boală.

De pildă, are loc o creştere a unei substanţe constitutive a corpului şi o scădere a alteia; atunci echilibrul se rupe şi intervine boala. Să zicem că o substanţă trebuie să fie prezentă în cantitate de o mie degrame, iar alta – de cinci grame. Cea dintâi scade la şapte sute de grame, iar a doua creşte până la perturbarea echilibrului. Atunci avem de-a face cu o boală care va dispărea când se reface echilibrul prin diverse tratamente. Dacă glucoza este aceea care depăşeşte limita normală, sănătatea este în pericol, iar când medicul interzice dulciurile, făinoasele, glucoza scade în cantitate şi boala dispare prin restabilirea echilibrului. Reproporţionarea substanţelor corpului uman se face prin două mijloace: medicamente sau alimente şi când organismul şi-a restabilit echilibrul boala este învinsă. Toate elementele constituente ale omului există şi în vegetale. De aceea, scăderea în corpul uman a vreunei substanţe poate fi corectată prin hrană bogată în acea substanţă, astfel încât echilibrul să se refacă şi bolnavul să se vindece. Atâta vreme cât scopul este restructurarea substanţelor din organism, el poate fi îndeplinit atât prin medicamente, cât şi prin hrană.

Majoritatea bolilor ce atacă omul, atacă şi animalele, dar animalele nu se vindecă cu medicamente. În munţi, în pustietăţi, tămăduitorul animalului sunt simţurile lui: gustul şi mirosul. Animalul bolnav miroase plantele sălbatice, le mănâncă pe cele dulci şi parfumate, care îl vindecă. Iată cum are loc vindecarea. Dacă îi lipsesc din organism substanţe zaharoase, el tânjeşte după plante dulci, pe care le mănâncă îndemnat şi mânat de pornirea sa naturală. Gustul şi mirosul lor îi plac şi atunci le mănâncă, Procentul de zahăr în organism creşte, iar el se vindecă.

Este deci evidentă posibilitatea de vindecare prin hrană, alimente, fructe; medicina de azi, nefiind încă perfectă, nu înţelege total acest lucru. Dar, când va ajunge să fie perfectă, ea va găsi tratamente prin hrană, alimente, fructe parfumate, legume şi apă de diferite compoziţii şi temperaturi.

Explicaţia aceasta este scurtă. Dar, cu voia Domnului, altă dată, într-o ocazie potrivită, vom reveni asupra acestei chestiuni mai pe larg.

PARTEA A CINCEA
SUBIECTE DIVERSE
74
INEXISTENŢA RĂULUI

O EXPLICARE justă a acestei probleme este foarte dificilă. Află că făpturile sunt de două feluri: materiale şi spirituale, perceptibile prin simţuri şi mental.

Lucrurile sensibile sunt cele percepute prin cele cinci simţuri: acele existenţe exterioare care pot fi văzute cu ochii, de exemplu. Lucrurile mentale sunt cele care nu au existenţă exterioară, fiind doar concepute de minte. Mintea însăşi este o realitate intelectuală, fără existenţă palpabilă. Toate caracteristicile şi calităţile omului alcătuiesc o existenţă mentală, nu una sensibilă.

Pe scurt, realităţile mentale, cum ar fi calităţile şi desăvârşirile admirabile ale omului sunt exclusiv bune şi există. Răul este pur şi simplu inexistenţa lor. Ignoranţa este absenţa cunoaşterii, rătăcirea este absenţa călăuzirii, uitarea este lipsa memoriei, prostia este lipsa simţului raţiunii. Toate acestea nu au deci existenţă reală.

La fel, realităţile palpabile sunt exclusiv bune, iar răul se datorează inexistenţei lor, cu alte cuvinte: orbirea este lipsa vederii, surzenia este lipsa auzului, sărăcia este lipsa bogăţiei, boala este lipsa de sănătate, moartea este absenţa vieţii, iar slăbiciunea este lipsa de putere.

Ni se strecoară totuşi o îndoială în minte: scorpionii şi şerpii sunt veninoşi. Sunt ei buni sau răi, având în vedere că sunt făpturi care există? Da, scorpionul este rău din punctul de vedere al omului; la fel şarpele. Dar în raport cu ei înşişi ei nu sunt răi, pentru că otrava este arma lor de apărare. Însă, deoarece substanţele lor veninoase nu sunt compatibile cu organismul uman, ci, dimpotrivă, îi sunt opuse, această incompatibilitate este negativă. În realitate, consideraţi în sine, scorpionul şi şarpele sunt buni.

Rezumând, vom spune că un lucru poate fi rău în raport cu altul, nefiind totuşi rău în limitele propriei fiinţe. Am dovedit astfel că în existenţă nu găsim răul ci tot ce a creat Dumnezeu este bun. Răul este nefiinţarea: moartea este absenţa vieţii. Când omul nu mai primeşte viaţă, atunci moare. Întunericul este absenţa luminii: unde nu este lumină este întuneric. Lumina este ceva existent, dar întunericul este neexistenţă. Bogăţia este un lucru existent, sărăcia unul neexistent. Tot răul se reduce deci la nefiinţare. Binele există, răul nu există.

75
DOUĂ FELURI DE CHIN

AFLĂ că există două feluri de chinuri: subtile şi evidente. Ignoranţa este un chin, dar unul subtil, la fel indiferenţa faţă de Dumnezeu, făţărnicia, cruzimea şi trădarea. Toate imperfecţiunile sunt chinuri, dar chinuri subtile. Pentru un om inteligent, moartea este preferabilă păcatului iar tăierea limbii este preferabilă minciunii sau calomniei.

Celălalt fel de chinuri constă în cele evidente ca atare: pedepsele, închisoarea, bătaia, surghiunirea şi exilul. Pentru poporul Domnului, despărţirea de Dumnezeu este însă cel mai cumplit dintre chinuri.

76
DREPTATEA ŞI MILA LUI DUMNEZEU

AFLĂ că dreptatea înseamnă să dai fiecăruia ceea ce merită. De pildă, dacă un muncitor lucrează din zori până-n seară, este drept să i se plătească salariul; însă dacă nu a muncit şi totuşi este plătit, avem de-a face cu un exemplu de dărnicie. Dacă dai de pomană, dacă dăruieşti ceva unui sărac, care nu s-a ostenit pentru tine, dacă n-a făcut ceva care să merite acest dar, înseamnă că eşti generos. Astfel, Hristos a implorat iertarea pentru ucigaşii Săi. Aceasta este generozitate.

Problema care lucruri sunt bune sau rele este determinată prin raţiune sau prin lege. Unii cred că ea este reglementată exclusiv prin legi. Evreii, de pildă, socotind că toate poruncile din Pentateuh sunt absolut obligatorii, le-au tratat ca pe nişte convenţii pur legale, nu raţionale. Ei explică porunca de a nu mânca împreună carne şi unt prin aceea că este taref, ceea ce în ebraică înseamnă murdar, în timp ce kosher înseamnă curat. Problema ţine de lege, nu de raţiune.

Teologii cred însă că binele şi răul depind nu numai de lege, ci şi de raţiune. Temeiul principal al interzicerii crimei, furtului, trădării, duplicităţii, ipocriziei şi cruzimii este raţiunea. Orice om inteligent înţelege că crima, furtul, trădarea, duplicitatea, ipocrizia şi cruzimea sunt reprobabile şi rele. Dacă înţepi pe cineva cu un ghimpe, el va ţipa şi se va văita. Cu atât mai mult va înţelege că uciderea, din punct de vedere al raţiunii noastre, este reprobabilă. Dacă săvârşeşte o crimă, va fi răspunzător, fie că a auzit de renumele Profeţilor sau nu. Raţiunea este cea care pune în evidenţă caracterul negativ al faptei, astfel încât oricine săvârşeşte o astfel de faptă rea este făcut răspunzător.

Să ne gândim, însă, la oamenii care n-au cunoscut poruncile Profetului şi deci nu acţionează în conformitate cu îndemnurile divine, cum ar fi cel al lui Hristos de a răsplăti răul cu bine, ci se supun pornirilor naturale, adică îi chinuiesc pe cei ce i-au chinuit. Din punctul de vedere al religiei, ei sunt iertaţi căci porunca lui Dumnezeu nu a ajuns la urechile lor. Deşi nu merită iertare şi milă, totuşi Dumnezeu le acordă mila Sa şi-i iartă.

Raţiunea ne arată că şi răzbunarea este reprobabilă, pentru că nu aduce un rezultat pozitiv celui care o săvârşeşte. Dacă un om îl loveşte pe altul, iar acesta se răzbună, lovindu-l la rândul său, ce va câştiga prin asta? I se va vindeca rana sau i se va alina durerea? Nu, Doamne ferşte! În realitate, ambele acţiuni sunt echivalente, ele produc răul, singura deosebire fiind că una s-a petrecut întâi, iar cealaltă i-a urmat. De aceea este lăudabil dacă cel lovit îl iartă sau chiar se poartă într-un mod radical diferit de cel care l-a lovit. Legea comunităţii îl va pedepsi pe agresor, dar nu din răzbunare. Pedeapsa are drept scop să ofere un exemplu, să apere, să se opună unor acte de cruzime, unor nedreptăţi pentru ca alţi oameni să nu comită acte arbitrare.

Dacă cel lovit este în stare să arate îngăduinţă şi iertare, înseamnă că dă dovadă de cea mai adâncă milostivire, demnă de toată admiraţia.

77
CUM SĂ NE PURTĂM CU NELEGIUIŢII

ÎNTREBARE: - Un nelegiuit trebuie să fie pedepsit sau iertat, sau nelegiuirea comisă trebuie pur şi simplu trecută cu vederea?

Răspuns: - Există două moduri de a pedepsi: unul înseamnă răzbunare, celălalt are rol de pedeapsă disciplinară. Individul nu are dreptul să se răzbune, dar comunitatea are dreptul să pedepsească nelegiuirea, pentru a împiedica repetarea ei, astfel încât alte persoane să nu îndrăznească să comită o nelegiuire asemănătoare. Această pedeapsă are scopul de a apăra drepturile omului şi de aceea nu este răzbunare. Răzbunarea potoleşte mânia prin întoarcerea răului, lucru însă nepermis pentru că individul nu este îndreptăţit să se răzbune. Dar dacă nelegiuiţii ar fi complet iertaţi s-ar distruge orânduirea lumii.

Aşa că, pedeapsa este o condiţie necesară pentru securitatea comunităţii, însă cel agresat nu are voie să se răzbune el însuşi pe agresor. Din contră, el trebuie să ierte, căci o astfel de purtare este demnă de condiţia umană.

Comunitatea este cea chemată să pedepsească tiranul, ucigaşul, răufăcătorul pentru a-i împiedica pe alţii de a comite infracţiuni similare. Esenţialul ar fi însă ca oamenii să fie educaţi astfel încât să nu comită nelegiuiri. Este posibil ca masele largi să fie educate atât de eficient încât să se cutremure la gândul nelegiuirii, aceasta apărându-le ea însăşi ca cea mai teribilă flagelare, condamnare şi tortură. Şi atunci nu s-ar mai comite infracţiuni care să necesite pedepse.

Acum trebuie să vorbim despre ce este realizabil în această lume. Există multe teorii şi concepţii înălţătoare în legătură cu această chestiune, dar ele nu sunt aplicabile. De aceea trebuie să ne referim la soluţii realizabile.

De pildă, dacă un om îl persecută, îl răneşte şi îl nedreptăţeşte pe altul, iar cel persecutat răspunde cu aceeaşi mondedă, aceasta este răzbunare, deci purtarea sa este reprobabilă. Dacă fiul lui ’Amr îl ucide pe fiul lui Zayd, Zayd nu are dreptul să-l ucidă pe fiul lui ’Amr. Dacă procedează astfel, înseamnă că se răzbună. Dacă ’Amr îl calomniază pe Zayd, acesta nu trebuie să-l calomnieze pe ’Amr, căci aceasta ar însemna o răzbunare şi ar fi condamnabil. Nu, el trebuie să răspundă răului cu binele, să ierte şi chiar să-i fie de folos agresorului său. Această purtare este demnă de un om, căci ce câştig îi poate aduce răzbunarea? Cele două acţiuni sunt echivalente. Dacă una din ele este reprobabilă, ambele sunt reprobabile, cu singura diferenţă că una este săvârşită întâi, iar cealaltă îi urmează.

Comunitatea are însă dreptul la apărare şi la autoapărare, ea neavând sentimente de ură sau de animozitate faţă de ucigaş. Ea îl întemniţează sau îl pedepseşte doar pentru apărarea şi siguranţa celorlalţi oameni, deci nu pentru a se răzbuna, ci pentru a impune o pedeapsă care să apere comunitatea. Dacă urmaşii celui ucis şi comunitatea l-ar ierta pe răufăcător şi ar răsplăti răul cu binele, el ar continua să-şi maltrateze semenii şi crimele s-ar perpetua la nesfârşit. Precum nişte lupi, răufăcătorii ar ucide oile Domnului. Comunitatea nu pedepseşte din reavoinţă sau ranchiună, nu, scopul ei nu este de a-şi potoli mânia, ci pedepseşte doar pentru a-şi proteja membrii de alte fapte nelegiuite.

De aceea vorbele lui Hristos: „iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt”1) au drept scop a-i învăţa pe oameni să nu caute răzbunare personală, nicidecum a spune că lupul care atacă turma de oi, vrând să o distrugă trebuie încurajat. Nu, dacă Hristos ar fi văzut că un lup a intrat într-o strungă de oi şi este gata să le sfâşie, El însuşi l-ar fi oprit să le ucidă.

Aşa cum iertarea este un atribut al Celui Preamilostiv şi dreptatea este un atribut al Domnului. Edificiul existenţei se sprijină pe coloana dreptăţii, nu pe cea a iertării. Supravieţuirea omenirii depinde dreptate, nu de iertare. Dacă în prezent toate ţările ar practica o lege a iertării, în scurt timp orânduirea lumii s-ar destrăma şi temeliile vieţii omeneşti s-ar surpa. Dacă, de exemplu, săpânitorii europeni nu i s-ar fi împotrivit sângerosului Attila, n-ar fi rămas nimeni în viaţă.

Unii oameni sunt ca lupii însetaţi de sânge; dacă nu întrevăd nici o pedeapsă, ucid pentru simpla lor plăcere şi distracţie. Un tiran persan şi-a ucis învăţătorul doar ca să se amuze, ca o glumă sau o joacă. Vestitul Mutavakkil, Abbasid-ul, după ce şi-a convocat toţi miniştrii, consilierii şi funcţionarii, a deschis o ladă umplută cu scorpioni şi a interzis tuturor să facă vreo mişcare. Când scorpionii i-au înţepat pe cei prezenţi, el a izbucnit în hohote de râs.

Să recapitulăm: alcătuirea comunităţilor se sprijină pe dreptate, nu pe iertare. Prin iertare Hristos nu ne-a îndemnat ca atunci când popoare străine ne atacă, ne ard casele, ne jefuiesc avutul, ne atacă soţiile, copiii şi rudele, atentează la onoarea noastră, să fim supuşi în faţa acestor duşmani tiranici şi să le îngăduim să-şi ducă până la capăt atrocităţile. Nu, cuvintele lui Hristos se referă la relaţiile dintre doi oameni: dacă o persoană o agresează pe alta, cea rănită trebuie s-o ierte. Dar comunitatea trebuie să protejeze drepturile omului. Astfel, dacă cineva Mă atacă, Mă loveşte şi Mă răneşte, nu Mă voi lupta cu el, ci îl voi ierta. Însă dacă îl atacă pe Siyyid Manshadí , atunci îl voi împiedica. Deşi a nu interveni ar apărea ca indulgenţă faţă de agresor, de fapt ar fi o nedreptate faţă de Manshadí. Dacă în acest moment un arab sălbatic ar năvăli în încăpere cu sabia scoasă şi ar încerca să te ucidă, cu siguranţă că l-aş împiedica, pentru că dacă te-aş lăsa pe mâna lui n-ar fi un act de dreptate, ci o nedreptate. Dacă M-ar răni pe Mine personal, atunci da, l-aş ierta.

Mai rămâne de spus un lucru. Comunităţile sunt ocupate zi şi noapte cu formularea legilor penale şi cu crearea şi organizarea mijloacelor şi instrumentelor de pedeapsă. Se construiesc închisori, se fac lanţuri şi cătuşe, se găsesc locuri de exil şi surghiun, se inventează tot felul de chinuri şi torturi. Deşi create pentru a-i educa pe criminali, aceste mijloace distrug, în realitae, moralitatea şi pervertesc caracterele. Comunitatea, dimpotrivă, s-ar cuveni să trudească zi şi noapte pentru desăvârşirea educaţiei oamenilor, pentru a-i ajuta să progreseze zi de zi, prin adâncirea cunoştinţelor, dobândirea virtuţilor şi a bunelor moravuri şi evitarea viciilor, astfel încât să nu se mai comită nelegiuiri. În prezent predomină tocmai contrariul: comunitatea nu se gândeşte decât cum să impună legile penale, cum să pregătească mijloacele de pedeapsă, instrumentele de tortură şi cele pentru pedeapsa capitală, temniţe şi locuri de surghiun, aşteptând comiterea crimelor. Toate acestea au un efect demoralizator.

Dacă o comunitate s-ar strădui, însă, să educe masele, zi de zi ar spori cunoştinţele, s-ar dezvolta inteligenţa, moravurile şi obiceiurile s-ar îmbunătăţi şi s-ar normaliza. Într-un cuvânt, în toate aceste privinţe oamenii ar progresa întru desăvârşire şi s-ar comite mai puţine crime.

S-a dovedit că, la popoarele civilizate, crimele sunt mai puţin frecvente decât la cele necivilizate, cu alte cuvinte la acele popoare care au ajuns la un grad de civilizaţie adevărată – civilizaţia divină. Prin civilizaţie înţelegem aici acele popoare în care sunt reunite toate valorile materiale şi spirituale. Dacă ignoranţa este cauza nelegiuirii, cu cât cunoştinţele vor creşte cu atât va scădea numărul crimelor. Gândeşte-te cât de des se comit crime la popoarele sălbatice din Africa: unii se ucid chiar pentru a se mânca unii pe alţii şi pentru a-şi bea sângele! De ce nu se întâmplă asemenea sălbăticii în Europa? Răspunsul este evident: pentru că educaţia şi morala le împiedică.

De aceea comunităţile ar trebui să încerce, mai degrabă, să prevină nelegiuirile, decât să le pedepsească aspru.

78
GREVELE

M-AŢI întrebat despre greve. Aceasta este şi va fi încă multă vreme o problemă care va genera mari dificultăţi. Cauzele grevelor sunt două: una este lăcomia şi rapacitatea extremă a patronilor şi a industriaşilor, alta , excesele, aviditatea şi intransigenţa muncitorilor şi meseriaşilor. Soluţia ar fi să fie eliminate aceste două cauze.

Cauza primordială se află însă în legile civilizaţiei actuale. Ea face posibil ca un grup restrâns de indivizi să acumuleze o avere imensă, mult peste nevoile lor, în timp ce majoritatea rămân în cea mai neagră mizerie, deposedaţi de toate bunurile. Acest lucru este contrar dreptăţii, omeniei, echităţii, ba este chiar culmea inechităţii, opusul a ceea ce aduce mulţumire divină.

Contradicţia aceasta este specifică lumii umane. La alte făpturi, în speţă la aproape toate animalele, acţionează o anume dreptate şi egalitate. Egalitatea există în turma de oi a ciobanului sau în cea de căprioare din pădure, la păsările preeriei, ale câmpiilor şi dealurilor sau ale grădinilor şi la fiecare specie de animal. La ele nu întâlnim asemenea diferenţe între mijloacele de trai, de aceea ele trăiesc în pace şi armonie.

Nu aşa stau lucrurile la om. El stăruie în greşeala celei mai mari inechităţi. Gândeşte-te la un individ care s-a îmbogăţit dobândind profituri prin colonizarea unei ţări: el a strâns averi inimaginabile şi şi-a asigurat venituri şi profituri care curg asemenea unor torente, în timp ce mii de nefericiţi, slabi şi neputincioşi, flămânzesc. Unde este egalitatea sau bunăvoinţa? Vedeţi bine că pacea şi bucuria sunt ucise, că bunăstarea omenirii este negată într-o asemenea măsură încât vieţile multora devin fără rost. Averea, onorurile, comerţul şi industria sunt concentrate în mâinile câtorva industriaşi, în timp ce alţi oameni îndură necazuri şi neajunsuri, neavând nici avantaje, nici profit, alinare sau linişte.

Ar trebui instituite legi care să modereze averile nemăsurate ale unor indivizi şi să compenseze lipsurile atâtor milioane de săraci, astfel s-ar ajunge la un anume echilibru. Egalitatea absolută este totuşi imposibilă, pentru că egalitatea totală în avere, onoruri, comerţ, industrie, agricultură ar sfârşi în haos şi dezorganizare totală a mijloacelor de trai, în nemulţumire generală: ordinea comunităţii ar fi complet distrusă. Deci şi egalizarea nejustificată produce dificultăţi. Este astfel preferabil ca moderarea să se facă prin legi şi regulamente care să împiedice formarea de averi imense ale anumitor indivizi şi să asigure protejarea nevoilor esenţiale ale maselor. Patronii şi industriaşii, de pildă, câştigă o avere în fiecare zi, în timp ce bieţii meseriaşi nu-şi pot câştiga pâinea zilnică. Aceasta este culmea nedreptăţii şi nici un om n-o poate accepta. De aceea ar trebui instituite legi şi regulamente care să asigure ca, pe lângă salarii, muncitorii să primească de la proprietarul fabricii, ori să se găsească altă modalitate de a împărţi, în mod echitabil, profiturile între muncitori şi fabricanţi.

Căci capitalul şi organizarea provin de la proprietarul fabricii, iar munca şi truda de la angajaţi. Ar trebui, fie muncitorii să primească salarii care să le asigure mijloace de trai suficiente, iar atunci, când devin incapabili să muncească, din cauză de slăbiciune sau boală, să le garanteze în continuare un venit satisfăcător din beneficiile fabricii, fie să fi avut salarii suficient de mari pentru a pune ei deoparte suma de care vor avea nevoie atunci când vor fi neputincioşi.

Atunci când lucrurile vor fi astfel rânduite, proprietarul fabricii nu va mai aduna pe zi ce trece o avere uriaşă, de care nici nu are nevoie (căci dacă averea este disproporţionat de mare, capitalistul se prăbuşeşte sub această povară extraordinar de mare şi întâmpină tot felul de greutăţi şi necazuri, administrarea unei averi mari depăşind puterea şi capacităţile naturale ale omului). Muncitorii şi meseriaşii, pe de altă parte, nu vor mai suferi mizeria cruntă şi lipsurile, la sfârşitul vieţii lor.

Este deci clar că repartizarea unor averi excesive în cadrul unui grup restrâns de indivizi, pe când masele sunt în mizerie, este o gravă nedreptate. Pe de altă parte, egalitatea absolută ar fi o piedică în calea vieţii, a bunăstării, a ordinii şi păcii omenirii. De aceea, moderaţia este preferabilă: moderaţia în dobândirea de profituri de către capitalişti şi luarea în considerare a bunăstării celor nevoiaşi, adică a muncitorilor şi meseriaşilor, care să primească nu numai un salariu zilnic constant, ci şi o parte din profitul general al fabricii.

Ar fi bine ca, referitor la drepturile comune ale proprietarilor, muncitorilor şi meseriaşilor, legile să asigure profituri moderate industriaşilor şi mijloacele de trai prezente şi viitoare muncitorilor. Astfel, câd devin neputincioşi şi trebuie să înceteze a lucra, când îmbătrânesc sau dacă mor şi lasă în urmă copii mici, atât ei cât şi copiii lor să nu mai fie zdrobiţi de sărăcia excesivă. Din veniturile fabricii, la care au dreptul, ei trebuie să-şi primească partea cuvenită, oricât de mică ar fi ea.

La fel, muncitorii n-ar trebui să aibă revendicări exagerate, peste drepturile lor. N-ar trebui să se mai revolte şi să facă greve cerând salarii exorbitante, ci să fie supuşi şi ascultători. Însă drepturile reciproce, justificate, ale celor două părţi se cer stabilite prin legi imparţiale, potrivit uzanţelor. Dacă vreuna dintre părţi le încalcă, curtea de justiţie ar urma să condamne pe cel în culpă, iar executivul să asigure aplicarea verdictului. Astfel s-ar stabili ordinea rezolvându-se neînţelegerile. Intervenţia justiţiei şi a organelor guvernamentale în diferendele dintre industriaşi şi muncitori este legală, deoarece aceste probleme nu pot fi comparate cu problemele obişnuite care se ivesc între persoane individuale. Cele din urmă nu privesc publicul larg, de aceea nu organele guvernamentale trebuie să se ocupe de ele. Dimpotrivă, deşi par a fi chestiuni personale, diferendele între muncitori şi proprietari au repercusiuni grave asupra publicului, asupra comerţului, industirei, agriculturii şi în general asupra treburilor publice, deoarece toate sunt strâns legate între ele. Un abuz într-unul din aceste sectoare afectează mase întregi. Astfel diferendele între muncitori şi proprietari pot genera neajunsuri generale.

De aceea, justiţia şi guvernul au dreptul de a interveni. Când se iveşte o neînţelegere între doi indivizi, în legătură cu drepturile lor, este nevoie de o terţă persoană pentru a o rezolva. Acesta este şi rolul guvernului. Şi atunci, cum s-ar putea oare neglija chestiunea grevelor, sursă de necazuri în ţară, datorate adesea nemulţumirilor excesive ale muncitorilor şi lăcomiei proprietarilor?

Pentru Dumnezeu! Cum este posibil ca, văzând un seamăn de-al său cum moare de foame şi suferă, cineva să trăiască liniştit în vila sa somptuoasă? Cum se mai poate bucura de averea lui acela care întâlneşte un om în neagră mizerie? Iată de ce Religia lui Dumnezeu impune ca bogaţii să doneze în fiecare an o parte din averea lor pentru ajutorarea celor nevoiaşi. Aceasta este temelia Religiei lui Dumnezeu şi se cuvine a fi respectată de toţi.

Iar dacă cineva nu este forţat sau obligat de guvernământ să o facă, ci din îndemnul propriei sale inimi generoase arată bunăvoinţă faţă de săraci, faptul este cu atât mai lăudabil şi mai binevenit.

Iată sensul faptelor bune arătate în Cărţile Sfinte şi în Tablete.

79
REALITATEA LUMII EXTERIOARE

UNII sofişti consideră că existenţa este o iluzie, că toate făpturile sunt fantasme fără realitate, că existenţa lor este asemenea unui miraj sau unei imagini reflectate în apă ori în oglindă, că este numai aparenţă, neavând în sine nici temei, nici realitate.

Această concepţie este falsă. Deşi în raport cu existenţa lui Dumnezeu, existenţa făpturilor este o iluzie, în cadrul condiţiei fiinţării, ele au o existenţă reală şi certă. Inutil de negat cele de mai sus. De exemplu, în comparaţie cu omul, existenţa mineralului este egală cu inexistenţa, deoarece atunci când omul ajunge într-o stare fizică de aparentă anihilare, trupul său este asemenea mineralului. Mineralul are însă existenţă în propriul său regn. De aceea pământul are doar existenţă iluzorie, este inexistent, în raport cu omul, dar în raport cu mineralele are o existenţă certă.

La fel, existenţa făpturilor este precum nefiinţa în comparaţie cu existenţa lui Dumnezeu, părând o iluzie , o imagine în oglindă. Dar, deşi imaginea din oglindă este o fantasmă, sursa şi realitatea acelei imagini iluzorii este o persoană a cărei faţă se reflectă în oglindă. Deci imaginea este iluzorie doar în comparaţie cu persoana reflectată.

Devine astfel evident că, deşi în raport cu existenţa lui Dumnezeu făpturile nu au existenţă, ci sunt asemenea mirajelor sau reflexelor în oglindă, în propria lor dimensiune ele există cu certitudine.

De aceea oamenii cei nepăsători, care L-au renegat pe Dumnezeu, au fost consideraţi ca şi morţi de către Hristos, deşi erau aparent vii. În comparaţie cu dreptcredincioşii ei erau morţi, orbi, surzi şi muţi. Iată sensul cuvintelor lui Hristos: „...lasă morţii să-şi îngroape morţii lor”

80
ADEVĂRATA PREEXISTENŢĂ

ÎNTREBARE: - Câte feluri de preexistenţă şi de fenomene există?

Răspuns: - Unii înţelepţi şi filozofi cred că există două feluri de preexistenţă: una esenţială şi una temporală. Fenomenele sunt şi ele esenţiale şi temporale.

Preexistenţa esenţială este o existenţă pe care nu o precedă nici o cauză, în timp ce fenomenele esenţiale sunt precedate de cauze. Preexistenţa temporală este fără început, dar fenomenele temporale au început şi sfârşit, căci existenţa oricărui lucru depinde de patru cauze: cauza eficientă, materia, forma şi cauza finală. De exemplu, acest scaun a avut un creator, care este dulgherul, o substanţă, care este lemnul, o formă – aceea a unui scaun - şi un scop, acela de a şedea pe el. De aceea acest scaun este eseţialmente fenomenal, pentru că este precedat de o cauză, existenţa lui depinde de cauze. Iată ce numim veritabilul fenomen esenţial.

În relaţia cu creatorul său, lumea existenţei este un fenomen real. Trupul fiind susţinut de spirit, în relaţie cu acesta este un fenomen real. Spiritul însă este independent de trup, deci în relaţie cu el este o preexistenţă esenţială. Deşi razele sunt întotdeauna inseparabile de soare, totuşi soarele este preexistent, iar razele sunt fenomenale, căci existenţa razelor depinde de cea a soarelui. Dar existenţa soarelui nu depinde de cea a razelor, pentru că soarele dăruieşte razele, ele fiind darul său.

A doua idee este că existenţa şi neexistenţa sunt relative. Dacă se spune că un anume lucru s-a ivit în existenţă din neexistenţă, nu este vorba de o neexistenţă absolută, ci înseamnă că, în relaţia cu starea actuală, starea anterioară era nefiinţă. Căci nefiinţa absolută nu se poate transforma în existenţă deoarece nu are capacitatea existenţei. Omul, ca şi mineralul, există, dar faţă de om, existenţa mineralului este nefiinţă pentru că trupul omului, atunci când este anihilat, devine asemenea mineralului, ajunge ţărână. Când însă ţărâna evoluează până la forma umană, acest corp mort devine viu, omul intră în existenţă. Deşi mineralul – ţărâna – există în propria sa condiţie, faţă de om este nefiinţă. Ambele există dar, în raport cu omul, mineralul şi ţărâna sunt neexistenţă şi nimicnicie, pentru că atunci când omul trece în nefiinţă, trupul său redevine ţărână şi mineral.

De aceea, deşi lumea fenomenală există, în raport cu existenţa lui Dumnezeu ea este neexistenţă şi nefiinţă. Omul şi ţărâna există, dar ce diferenţă între existenţele lor! Unul este nefiinţă faţă de celălalt. La fel, existenţa creaţiei este nefiinţă în raport cu existenţa lui Dumnezeu.Astfel este limpede că,deşi făpturile există, în raport cu Dumnezeu şi Cuvântul lui Dumnezeu ele sunt neexistente. Acesta este începutul şi sfârşitul Cuvântului lui Dumnezeu, care spune: „Eu sunt Alfa şi Omega”, El fiind începutul şi sfârşitul Harului. Creatorul a avut dintotdeauna o creaţie; razele au strălucit dintotdeauna din realitatea soarelui, căci fără ele acesta ar fi întunecime absolută. Numele şi atributele lui Dumnezeu presupun existenţa făpturilor iar Harul Veşnic nu se epuizează niciodată, deoarece aceasta ar fi în contradicţie cu desăvârşirile lui Dumnezeu.

81
REÎNCARNAREA

ÎNTREBARE: - Care este adevărul în problema reîncarnării, în care cred unii oameni?

Răspuns: - Intenţia noastră este de a arăta realitatea, nu de a lua în derâdere credinţele altor oameni; dorim să explicăm faptele – nimic altceva. Noi nu combatem ideile nimănui, căci nu ne place să criticăm.

Află că cei care cred în reîncarnare se împart în două grupe: cei care nu cred în pedepsele şi răsplata spirituală din lumea cealaltă, presupunând că prin reîncarnare şi întoarcere în această lume omul dobândeşte răsplata bună sau rea. Pentru ei iadul şi raiul sunt limitate la această lume şi nu vorbesc deloc despre lumea cealaltă. Printre aceştia există alte două categorii. O parte cred că omul se întoarce uneori pe pământ sub forma unui animal pentru a îndura această pedeapsă aspră şi a fi apoi eliberat din lumea animală, revenind la condiţia umană. Acest proces se numeşte transmigraţie. Cealaltă parte crede că omul revine întotdeauna în formă umană, suferind pedepse, dar şi primind recompense pentru viaţa anterioară. Aceasta se numeşte reîncarnare. Nici unii, nici alţii nu cred în existenţa vreunei alte lumi decât cea de aici.

Al doilea mare grup afirmă existenţa lumii de dincolo, considerând reîncarnarea ca un mijloc de perfecţionare. Ei cred, cu alte cuvinte că ,prin plecări şi reveniri repetate în această lume, omul se desăvârşeşte treptat până la maxima împlinire. Omul, spun ei, este alcătuit din materie şi energie: la început, în primul ciclu, materia este imperfectă dar, prin reveniri repetate în această lume, progresează şi dobândeşte treptat rafinament şi puritate, ajungând ca o oglindă şlefuită; în ea se vădeşte atunci energia, adică spiritul, cu toate desăvârşirile lui.

Aşa văd lucrurile cei care cred în reîncarnare şi transmigraţie. Am prezentat subiectul pe scurt, fără a intra în detalii care ne-ar fi luat mult timp. Acest rezumat este suficient. Susţinătorii acestor vederi nu aduc nici un argument logic şi nici o dovadă în favoarea lor, ci doar presupuneri, ipoteze, deducţii care nu constituie argumente concludente. Noi ar trebui să le cerem dovezi de necontestat, nu doar ipoteze, presupuneri şi închipuiri.

Dar mi-ai solicitat argumente privind imposibilitatea reîncarnării. Şi acest lucru trebuie să-l explicăm acum. Primul nostru argument este că exteriorul este întotdeauna o expresie a lăuntricului: pământul este oglinda Împărăţiei, lumea materială este reflexul celei spirituale. Ţine seama că, în lumea perceptibilă, nu se repetă nimic: nu există două făpturi strict identice din toate punctele de vedere. Semnul unicităţii este vizibil în toate lucrurile. Căutând în toate grânarele lumii nu vom găsi două boabe de grâu identice, fără nici o deosebire între ele. Din moment ce toate lucrurile poartă pecetea unicităţii, iar Unicitatea şi Unitatea lui Dumnezeu se arată în realitatea tuturor lucrurilor, repetarea aceloraşi înfăţişări este absolut imposibilă. De aceea reîncarnarea, care este apariţia repetată a aceluiaşi spirit, având condiţia şi esenţa sa precedentă, în aceeaşi lume a aparenţei, este imposibilă, nerealizabilă. Dacă repetarea aceloraşi apariţii este imposibilă şi interzisă la făpturile materiale, lucrul este valabil şi pentru cele spirituale, cele două fiind corespondente: aşadar, întoarcerea în aceeaşi condiţie, fie ea o înălţare sau o decădere, este imposibilă şi interzisă.

Cu toate acestea, întoarcerea creaturilor materiale considerate ca specie, este evidentă. Pomul pe care au crescut în anii trecuţi frunze, muguri şi fructe, va genera unele identice şi anii următori. Aceasta se numeşte repetarea speciei. Dacă cineva ar obiecta că frunzele, mugurii şi fructele s-au descompus, coborând de la condiţia vegetală la cea minerală, iar apoi s-au întors la cea vegetală, în aceasta constând revenirea, noi vom replica astfel: într-adevăr mugurul, frunza şi fructul de anul trecut s-au descompus, iar elementele lor s-au dezintegrat şi s-au dispersat în spaţiu, iar după descompunere ele nu s-au combinat din nou în anul următor, nu s-au mai întors. Dimpotrivă, prin compoziţia unor elemente noi ceea ce a revenit este specia. La fel se întâmplă şi cu trupul uman: după descompunere, el se dezintegrează şi elementele componente i se risipesc. Dacă trupul s-ar întoarce din lumea minerală sau vegetală în cea umană, el n-ar mai fi compus din aceleaşi elemente ca în trecut. Aceste elemente s-au dispersat şi s-au risipit în spaţiul nesfârşit. Mai târziu, se combină alte particule pentru a forma un alt trup. S-ar putea ca, din întâmplare, una din particulele individului anterior să se regăsească în compoziţia noului individ, dar aceste particule n-au fost păstrate în totalitate, n-ar mai fi strict identice, fără vreo pierdere sau adăugire, astfel încât din această compoziţie un alt individ să ia naştere. Deci nu se poate dovedi că a revenit exact trupul dinainte cu toate componentele lui, că omul din trecut s-a transformat într-un alt om, că, în consecinţă, a avut loc o repetare. Tot aşa nu se poate spune că ar fi revenit spiritul, deci că după moarte omul s-a întors în lume în esenţa lui.

Tot imaginaţie este şi ideea că reîncarnarea are drept scop desăvârşirea, că substanţa se rafinează pentru a deveni o manifestare a luminii spiritului celui mai perfect. Chiar dacă am accepta argumentul, totuşi ,în natură nimic nu se schimbă prin reînnoire şi reîntoarcere. Prin întoarcere, esenţa imperfecţiunii nu se preschimbă în realitatea perfecţiunii. Chiar întorcându-se, întunericul absolut nu se poate preface în sursă de lumină, nici slăbiciunea în putere, nici natura pământească în natură cerească. Copacul lui Zaqqúm nu va da rod dulce ori de câte ori s-ar întoarce, pe când un pom bun nu va da niciodată fructe amare. Este deci evident că întoarcerea în lumea materială nu devine cauza desăvârşirii. De altfel în sprijinul acestei teorii nu s-au adus nici un fel de dovezi; este doar o idee. De fapt, cauza desăvârşirii este harul lui Dumnezeu.

Teosofii cred că omul, aflat în arcul său ascendent, se va reîncarna de multe ori până va atinge Supremul Centru: acolo materia devine o oglindă limpede în care străluceşte lumina spiritului, cu deplină putere şi dobândeşte desăvârşirile esenţiale. Într-adevăr, este o teză teologică cu implicaţii profunde, o teză bine întemeiată, aceea că lumile materiale sfârşesc la capătul arcului descendent, astfel încât condiţia umană se află la sfârşitul arcului descendent şi începutul celui ascendent, care este opus Centrului Suprem. De asemenea, de la începutul şi până la sfârşitul arcului ascendent există numeroase trepte spirituale. Arcul descendent este numit început, iar cel ascendent este numit progres. Arcul descendent sfârşeşte în materialitate, cel ascendent în spiritualitate. Vârful compasului atunci când descrie un cerc nu face o mişcare retrogradă, căci asta ar fi contar mişcării fireşti şi ordinii divine; ea ar afecta simetria cercului.

Mai mult, lumea materială nu este atât de deosebită, nu este atât de perfectă încât, odată eliberat din închisoarea ei, omul să dorească a cădea din nou în capcana ei. Nu, în virtutea Preaplinului Etern, adevărata valoare şi capacitate umană se vădeşte prin traversarea tuturor etapelor existenţei, nu prin întoarcere la una dintre ele. Odată ce cochilia s-a deschis, se vede clar dacă ea conţine o perlă sau o pietricică fără valoare. Odată crescută, planta va produce fie spini, fie flori. Nu este nevoie să mai crească o dată pentru aceasta. De altfel, mişcarea înainte în lumi, într-o anumită ordine, după legea naturală este generatoarea existenţei, iar o mişcare contrară sistemului şi legilor naturii generează neexistenţa. Revenirea sufletului, după moarte, este contrară mişcării naturale şi opusă sistemului divin.

Prin revenire este astfel imposibil să obţii existenţă: este ca şi cum un om, după ce s-a născut, s-ar întoarce din nou în pântecul matern. Iată ce închipuire puerilă stă la baza credinţei reîncarnării şi transmigraţiei. Adepţii ei concep trupul ca un vas în care este conţinut spiritul, precum apa într-un pahar. Luăm apa dintr-un pahar şi o turnăm în altul, ca într-un joc de copii. Ei nu realizează că spiritul este o entitate imaterială, care nu „intră” şi nu „iese”, ci este doar legat de trup ca soarele de oglindă. Dacă ar fi cum cred ei, adică dacă spiritul s-ar întoarce în lumea materială pentru a evolua până la desăvârşirea esenţială, trecând prin diferite etape, atunci ar fi mai bine ca Dumnezeu să prelungescă o anume viaţă a spiritului în lumea materială, până când acesta ar dobândi toate desăvârşirile şi harurile. Pentru aceasta n-ar fi necesar ca spiritul să guste şi din potirul morţii sau să primească o altă viaţă.

Ideea că existenţa se reduce la această lume trecătoare şi negarea existenţei lumilor divine a apărut mai întâi în închipuirile unor adepţi ai reîncarnării. Dar lumile divine sunt infinite. Dacă ele ar culmina cu această lume materială, creaţia ar fi vană, ba chiar întreaga existenţă n-ar fi decât un joc de copii. Rezultatul evoluţiei nenumăratelor făpturi, nobila existenţă a omului, ar poposi pentru scurt timp în acest sălaş trecător şi după primirea câtorva pedepse şi recompense, toate aceste făpturi ar deveni desăvârşite.. Creaţia divină şi nenumăratele făpturi existente s-ar împlini în desăvârşire, iar atunci Divinitatea Creatorului, numele şi atributele lui Dumnezeu n-ar mai avea nici un efect asupra acestor făpturi spiritualizate decât să le ducă la lene şi inactivitate! „Slăvit fie Domnul tău, Domnul care este mai presus de orice descriere.”

Iată ce gândire mărginită aveau unii filozofi, cum a fost Ptolemeu şi alţii, care credeau că lumea, viaţa, existenţa se reduc la acest glob pământesc şi că spaţiul infinit se mărgineşte la nouă sfere cereşti, totul fiind pustiu şi vid. Gândeşte-te cât de mărginiţi şi slabi de minte erau aceştia. Adepţii reîncarnării cred că lumile spirituale se reduc la cele ale imaginaţiei umane. Mai mult chiar, unii, cum ar fi Druzii şi Nusairii, cred că existenţa se reduce la lumea fizică. Ce presupunere ignorantă! Căci în acest univers al lui Dumnezeu ce se arată în maximă desăvârşire, splendoare şi frumuseţe, astrele luminoase ale universului material sunt nenumărate! Atunci, cu atât mai nenumărate şi infinite sunt şi lumile spirituale care constituie temelia esenţială. „Luaţi aminte, voi cei înzestraţi cu raţiune”.

Să ne întoarcem însă la subiectul nostru. În Scripturile Divine şi în Cărţile Sfinte se vorbeşte într-adevăr de „întoarcere”, dar sensul acesteia a fost greşit înţeles de ignoranţi, iar adepţii reîncarnării au făcut tot felul de presupuneri în legătură cu acest subiect. Ceea ce înţeleg Profeţii divini prin „întoarcere” nu este o revenire a esenţei, ci a calităţilor, nu o întoarcere a Manifestării, ci a desăvârşirilor Ei. În Evanghelie se spune că Ioan, fiul lui Zaharia, este Ilie. Aceste cuvinte nu înseamnă că sufletul raţional şi personalitatea lui Ilie s-au manifestat din nou în Ioan.

O lampă a luminat ieri seară această încăpere, iar astă seară, când aprindem altă lampă, spunem că străluceşte iar lumina de ieri. Din fântână izvorăşte apă, apoi seacă. Atunci când reapare spunem că aceeaşi apă curge din nou sau spunem că această lumină este identică cu cea de ieri. La fel şi primăvara trecută au crescut flori şi ierburi parfumate şi fructe dulci. În anul următor spunem că acei muguri, acele flori şi fructe delicioase s-au întors. Aceasta nu înseamnă că exact aceleaşi particule care au alcătuit florile anul trecut s-au recombinat, după ce s-au descompus, pentru a forma florile de acum. Dimpotrivă, vrem să spunem că delicateţea, prospeţimea, parfumul şi culoarea florilor de anul trecut au reapărut la fel în florile de anul acesta. Pe scurt, cuvintele noastre exprimă doar o asemănare, identitate calitativă între florile de anul trecut şi cele de acum. „Întoarcerea” despre care vorbeşte Sfânta Scriptură este la fel. Ea a fost pe deplin explicată de Pana Supremă în Kitáb-í-Iqán. Citeşte acea explicaţie ca să înţelegi adevărul misterelor divine.

Salutări şi numai bine!
82
PANTEISMUL

ÎNTREBARE: - Cum înţeleg teozofii şi adepţii sufismului problema panteismului? Ce înseamnă acest concept şi cât de apropiat este el de realitate?

Răspuns: - Ideea panteismului este străveche. Această credinţă nu este proprie doar teozofilor şi sufiştilor, ci şi unora dintre vechii înţelepţi greci, cum ar fi Aristotel, care erau adepţii ei. El spunea: „Adevărul simplu înseamnă toate lucrurile, dar nu numai unul dintre lucruri.” Aici „simplu” este opusul lui „compus”; el semnifică Realitatea izolată, mai presus de compunere şi divizare, care se exprimă în diferite forme. De aceea Existenţa cea Adevărată este toate lucrurile,dar nu vreunul anume dintre ele.

Pe scurt, adepţii panteismului concep Existenţa cea Adevărată ca un fel de mare, făpturile constituindu-i valurile. Valurile, care reprezintă creaturile, sunt nenumărate forme ale Existenţei Adevărate, de aceea, Realitatea Sfântă este Marea Preexistenţei, iar nenumăratele forme ale creaturilor sunt valurile ei.

Ei compară această teorie cu unitatea reală şi infinitatea numerelor; unitatea reală se reflectă în gradele numerelor infinite, căci numerele sunt repetări ale unităţii reale. Numărul doi, de pildă, este repetarea lui unu şi aşa mai departe.

Unul dintre argumentele lor este următorul: toate făpturile sunt cunoscute lui Dumnezeu; nu există cunoaştere fără lucruri cunoscute, deoarece cunoaşterea este legată de ceea ce există, iar nu de nefiinţă. Neexistenţa pură nu are nici o particularizare sau individualizare care să facă obiectul cunoaşterii. De aceea, realităţile făpturilor, care constituie lucrurile cunoscute de Dumnezeu Preaînaltul ,au existenţa conferită lor prin cunoaştere, îmbrăcând forma dată de Cunoaşterea Divină şi sunt preexistente aşa cum Cunoaşterea Divină este preexistentă. Cunoaşterea fiind preexistentă, aşa sunt şi lucrurile cunoscute, iar particularizarea şi individualizarea făpturilor, care sunt cunoaşterea preexistentă a Esenţei Unităţii, constituie însăşi Cunoaşterea Divină. Căci realităţile Esenţei Unităţii, cunoaşterea şi lucrurile cunoscute, formează o unitate absolută, reală şi bine stabilită. Altfel, Esenţa Unităţii s-ar confunda cu multiplicitatea fenomenelor, ceea ce ar impune multiplicitatea preexistenţelor, ceea ce ar fi absurd.

Aşa se demonstrează că lucrurile cunoscute constituie însăşi cunoaşterea, iar cunoaşterea însăşi Esenţa. Cu alte cuvinte Cel ce Cunoaşte, cunoaşterea şi lucrurile cunoscute sunt una şi aceeaşi realitate. Iar dacă ne-am imagina ceva în afara lor, ar însemna să ne întoarcem la multiplicitatea preexistenţelor şi la înlănţuire, astfel încât, în cele din urmă, preexistenţele ar deveni infinite. Dacă particularitatea şi individualitatea făpturilor în cunoaşterea lui Dumnezeu sunt chiar Esenţa Unităţii, fără nici o deosebire între ele, atunci nu există decât o singură Unitate veritabilă şi toate lucrurile cunoscute sunt răspândite şi incluse în realitatea acelei unice Esenţe. Cu alte cuvinte, în virtutea simplităţii şi unităţii, ele constituie cunoaşterea lui Dumnezeu Preaînaltul şi Esenţa Realităţii. Când Dumnezeu Şi-a manifestat slava, aceste individualizări şi particularizări ale făpturilor, care aveau o existenţă virtuală, fiind o formă a Cunoaşterii Divine, s-au materializat în lumea exterioară, astfel că Existenţa cea Adevărată S-a dizolvat în forme infinite. Iată temelia argumentelor lor.

Teozofii şi sufiştii se împart în două grupuri. Majoritatea cred în panteism, pur şi simplu din spirit de imitaţie, fără a înţelege raţionamentele marilor gânditori. Majoritatea sufiştilor cred că Fiinţa înseamnă totalitatea existenţei considerată ca substanţă pe care raţiunea şi inteligenţa umană o înţeleg. De fapt, totalitatea existenţei este unul dintre accidentele care pătrund în realitatea creaturilor, în timp ce calităţile le sunt esenţa. Această existenţă accidentală, care depinde de creaturi, este asemenea oricărei alte proprietăţi a lucrurilor care depind de ele. Este un simplu accident între accidente, iar esenţa este indubitabil superioară accidentului. Esenţa este originea, iar accidentul consecinţa; esenţa este de-sine-stătătoare, accidentul depinde de altcineva – adică are nevoie de o esenţă de care să depindă. În acest caz Dumnezeu ar fi o consecinţă a creaţiei şi ar avea nevoie de ea, iar aceasta ar fi independentă de El.

De exemplu, de fiecare dată când elementele izolate se combină, după sistemul divin universal, apare o nouă fiinţă în lume. Cu alte cuvinte, combinarea anumitor elemente produce o existenţă vegetală; altele produc una animală, iar altele produc alte creaturi. Atunci, existenţa lucrurilor este o consecinţă a realităţii lor: cum ar fi posibil ca această existenţă, care nu este decât un accident între accidente şi are nevoie de o esenţă care să o preceadă, să fie Esenţa Preexistentă, Creatorul tuturor lucrurilor?

Gânditorii învăţaţi, dintre teozofii şi sufiştii care au studiat această chestiune, consideră că există două categorii de existenţe. Una este cea generală, pe care o înţelege raţiunea umană. Aceasta este fenomenală şi accidentală, realitatea lucrurilor fiindu-i esenţa. Panteismul nu se aplică însă la această existenţă generală fictivă, ci doar la Existenţa Veritabilă, aflată mai presus de orice interpretare. Prin Ea există toate lucrurile. Ea este Unitatea prin care s-au ivit în lume toate lucrurile materiale, energia şi existenţa generală pe care o înţelege mintea umană. Acesta este adevărul potrivit teozofilor şi sufiştilor.

Pe scurt, în privinţa teoriei că toate lucrurile există prin Unitate, filozofii şi Profeţii sunt în consens. Totuşi o deosebire există. Profeţii spun: cunoaşterea lui Dumnezeu nu are nevoie de un obiect cunoscut. Dacă cunoaşterea lui Dumnezeu ar avea nevoie de un alt lucru, atunci aceasta ar fi cunoaşterea făpturilor nu a lui Dumnezeu. Preexistentul este diferit de fenomenal, acesta fiind opus Preexistentului. Ceea ce atribuim creaturii, adică necesităţile făpturilor fenomenale, negăm despre Dumnezeu, deoarece situarea mai presus de orice imperfecţiune îi este atribut esenţial. În fenomenal vedem ignoranţa, în Preexistent cunoaşterea; în fenomenal – slăbiciunea, în Preexistent – puterea; în fenomenal – sărăcia, în Preexistent – bogăţia. Deci, contingentul este izvorul imperfecţiunilor, iar Peexistentul suma perfecţiunilor. Cunoaşterea fenomenală are nevoie de lucrurile cunoscute, dar Cunoaşterea Preexistentă este independentă de existenţa lor. Nu poate fi vorba deci despre preexistenţa specifităţii şi individualizarea lucrurilor cunoscute de Dumnezeu, de Cel Preaînalt. Atributele divine şi perfecte nu sunt suficient de înţelese de inteligenţă pentru a putea decide dacă într-adevăr Cunoaşterea Divină are sau nu nevoie de lucrurile cunoscute.

Pe scurt, acesta a fost principalul argument oferit de sufişti. Dacă am dori să le relatăm pe toate şi să explicăm răspunsurile lor, aceasta ar cere mult timp. De aceea am ales doar raţionamentul principal, argumentul de bază al învăţaţilor teozofi şi sufişti.

Însă ideea Existenţei Adevărate prin care există toate lucrurile, adică a Realităţii Esenţei Unităţii prin care s-au ivit în lume toate făpturile este acceptată de toţi. Diferenţa constă în aceea că sufiştii spun: „Realitatea lucrurilor este o manifestare a Unităţii Adevărate”, în timp ce Profeţii spun: „ea emană din Unitatea Adevărată”. Diferenţa între manifestare şi emanaţie este însă imensă. Apariţia prin manifestare înseamnă că unul şi acelaşi lucru apare în forme infinite. Sămânţa, de pildă, care este o realitate căreia îi este proprie desăvârşirea vegetală, se manifestă în forme infinite: în ramuri, frunze, muguri, flori, fructe. Aceasta se numeşte apariţie prin manifestare; în cazul apariţiei prin emanaţie, Adevărata Unitate rămâne în înălţimile Sfinţeniei Sale, dar din Ea emană existenţa făpturilor, ele nu sunt manifestate de ea. Ea poate fi comparată cu soarele din care emană lumina ce scaldă creaturile, dar soarele rămâne în cerul înalt al sanctităţii sale. El nu coboară, nu se dizolvă în raze, nu apare în substanţa lucrurilor prin particularizare şi individualizare. Preexistentul nu devine fenomenal, bogăţia independentă nu devine sărăcie încătuşată; perfecţiunea pură nu devine imperfecţiune absolută.

Să recapitulăm: sufiştii acceptă atât făptura, cât şi pe Dumnezeu, considerând că Dumnezeu se dizolvă în infinitele forme ale făpturilor, ca marea ce apare în nenumăratele forme ale valurilor. Valurile fenomenale şi imperfecte sunt acelaşi lucru ca şi Marea Preexistentă, sumă a tuturor desăvârşirilor divine. Profeţii dimpotrivă, consideră că există trei sfere diferite: lumea lui Dumnezeu, lumea Împărăţiei şi lumea Creaţiei. Prima care emană de la Dumnezeu este bogăţia Împărăţiei, din care emană apoi şi care se reflectă în realitatea creaturilor asemenea luminii care emană de la soare, strălucind în creaturi. Această bogăţie, care este lumina, se reflectă în forme infinite în realitatea tuturor lucrurilor, specificându-se şi individualizându-se conform capacităţii, valorii şi calităţii intrinsece a lucrurilor. Sufiştii afirmă însă că Bogăţia De-Sine-Stătătoare coboară la rangul sărăciei, că Preexistenţa se încorsetează în forme fenomenale. Aceasta este în mod evident o greşeală. Vedem că realitatea omului, cea mai nobilă fiinţă, nu coboară la realitatea animalului, iar esenţa animalului, înzestrat cu simţuri, nu se coboară la rangul vegetalelor. Realitatea vegetală, care este puterea de creştere, nu se preschimbă în realitate minerală.

Pe scurt, realitatea superioară nu se coboară la stări inferioare. Atunci cum ar putea oare Realitatea Universală a lui Dumnezeu, aflată mai presus de orice descriere şi interpretare şi având sfinţenie şi puritate absolute, să se dizolve în formele realităţilor făpturilor care sunt sursa imperfecţiunii? Aşa ceva este pură imaginaţie şi este de neconceput.

Dimpotrivă, Esenţa Sfântă este suma desăvârşirilor divine. Toate creaturile se bucură de harul bogăţiei şi splendorii, prin emanaţie primesc lumina şi frumuseţea Împărăţiei în acelaşi fel în care toate fiinţele terestre primesc darul luminii razelor solare; dar soarele nu se-njoseşte şi nu coboară până la realităţile fiinţelor terestre.

Acum, după cină, ceasul fiind târziu, nu mai este timp pentru alte explicaţii.

Rămâneţi cu bine!
83
CELE PATRU MODALITĂŢI
DE DOBÂNDIRE A CUNOAŞTERII

EXISTĂ doar patru moduri acceptate de a înţelege realităţile lucrurilor.

Prima modalitate este cunoaşterea prin simţuri; adică înţelegerea a tot ce se poate percepe prin văz, auz, miros, gust şi pipăit. În prezent, toţi gânditorii europeni consideră că această modalitate este perfectă. Ei spun că metoda principală de cunoaştere este prin simţuri; ei o consideră desăvârşită deşi este imperfectă şi comite erori. De exemplu: cel mai important simţ este văzul. Dar omul vede ape ce sunt doar miraje, iar imaginile în oglindă le crede existente, reale. Corpuri mai mari, dar îndepărtate par mici, iar un punct în rotaţie pare un cerc. Ochiul percepe pământul ca nemişcat şi soarele în mişcare şi în multe cazuri similare face greşeli. Nu ne putem deci bizui pe simţuri.

A doua modalitate este cea raţională, care era îmbrăţişată de vechii filozofi, stâlpii înţelepciunii. Aceasta este metoda înţelegerii. Ei demonstrează tezele prin argumente raţionale şi se bizuie pe dovezi logice. Toate argumentele lor sunt raţionale. Cu toate acestea existau mari diferenţe între concepţiile lor, unele fiind chiar contradictorii. De asemenea, ei îşi schimbau opiniile în asemenea măsură încât, după ce dovediseră cu argumente logice un lucru, timp de douăzeci de ani, îl negau apoi tot cu argumente logice. Platon, de exemplu, a susţinut logic mai întâi imobilitatea pământului şi mişcarea soarelui, apoi, tot cu argumente logice, a dovedit că soarele este centru nemişcat şi că pământul se mişcă. După aceea s-a răspândit concepţia ptolemeică, iar ideea platoniciană a fost uitată complet până când un alt gânditor a reactualizat-o. Astfel, toţi matematicienii erau în dezacord, deşi se bizuiau pe argumente raţionale. Uneori ei rezolvă o problemă într-un fel, apoi îi neagă rezolvarea tot prin argumente raţionale. Un filozof susţine un timp, cu argumente logice, ferme, o anumită teorie, apoi o va nega tot cu argumente la fel de logice. Este clar deci că modalitatea raţiunii nu este nici ea perfectă, fapt dovedit de diferenţele de opinie, lipsa de stabilitate şi inconsecvenţa gânditorilor din antichitate. Dacă ar fi desăvârşită, toate concepţiile şi opiniile lor s-ar afla în armonie.

A treia modalitate de înţelegere este cea oferită de tradiţie, adică prin textul Sfintelor Scripturi. Se spune: „În Vechiul şi Noul Testament Dumnezeu a grăit astfel”. Nici această modalitate nu este perfectă, pentru că interpretarea tradiţiei se face tot prin raţiune. Am văzut înainte că raţiunea este susceptibilă de eroare, deci cum am putea spune că nu poate greşi şi în interpretarea Scripturilor, căci este posibil ca raţiunea să se-nşele iar certitudinea nu există. Aceasta este modalitatea îmbrăţişată de conducătorii religioşi. Dar ceea ce deduc ei din textele sfinte este ceea ce înţelege propria lor raţiune şi nu neapărat adevărul adevărat! Căci raţiunea este ca o balanţă, iar sensurile textelor din Cărţile Sfinte sunt asemenea lucrurilor ce trebuie cântărite. Dacă balanţa nu este precisă, cum poate fi evaluată corect greutatea?

Află că toate cele omeneşti, tot ce crede omul este susceptibil de eroare. Asta pentru că, în dovedirea sau negarea unui lucru, dacă argumentele provin de la simţuri, aşa cum s-a arătat mai sus, metoda nu este perfectă; dacă dovezile provin de la intelect, de asemenea nu sunt valabile, iar dacă provin din tradiţie, sunt tot imperfecte. Aşadar, omul nu posedă vreun criteriu demn de încredere.

Adevărata modalitate de cunoaştere, care este infailibilă şi de necontestat, provine din harul Sfântului Duh. Omul primeşte ajutor de la Sfântul Duh şi numai prin acest sprijin poate dobândi certitudinea.

84
NECESITATEA DE A URMA ÎNVĂŢĂTURILE
MANIFESTĂRILOR DIVINE

ÎNTREBARE: - Există oameni care săvârşesc fapte bune, caritabile şi generoase, care au un caracter demn de laudă, care acţionează cu dragoste şi bunăvoinţă faţă de toate făpturile, îi ajută pe săraci şi trudesc pentru realizarea păcii universale. Au aceşti oameni nevoie de învăţăturile divine, de care se consideră de fapt independenţi? Care este condiţia unor asemenea oameni?

Răspuns: - află că asemenea acţiuni şi eforturi, precum şi cuvintele prin care se exprimă, sunt lăudabile, constituind gloria umanităţii. Dar aceste acţiuni nu sunt în sine suficiente: ele alcătuiesc un trup minunat, dar fără suflet. Izvorul vieţii eterne, al onorurilor veşnice, al luminării universale, al adevăratei mântuiri şi al prosperităţii este, mai presus de orice, cunoaşterea lui Dumnezeu. Cunoaşterea lui Dumnezeu, se ştie, depăşeşte orice altă cunoaştere şi reprezintă cea mai înaltă slavă a omenirii. Cunoaşterea realităţii lucrurilor implică avantaje materiale care asigură progresul civilizaţiei exterioare. Dar cunoaşterea lui Dumnezeu este cauza progresului şi interesului spiritual, prin ea obţinându-se perceperea adevărului, desăvârşirea omenirii, civilizaţia divină, corectitudinea morală şi iluminarea.

În al doilea rând vine iubirea de Dumnezeu, lumina care străluceşte în inimile celor care Îl cunosc pe El. Razele ei strălucitoare luminează orizontul şi îi dau omului viaţa Împărăţiei. În fapt, rodul existenţei umane este iubirea de Dumnezeu, căci această iubire este spiritul vieţii şi bogăţia nepieritoare. Fără iubirea de Dumnezeu, lumea fenomenală ar fi în întuneric, inimile oamenilor ar fi moarte, lipsite de simţire vie, n-ar exista comunicare spirituală, fără această iubire de Dumnezeu lumina unităţii nu s-ar revărsa asupra omenirii, Orientul şi Occidentul nu s-ar putea îmbrăţişa ca doi iubiţi, vrajba nu s-ar preschimba niciodată în frăţie, indiferenţa n-ar face loc afecţiunii, străinul nu s-ar putea dovedi prieten. În lumea omului iubirea a apărut din iubirea de Dumnezeu, prin dărnicia şi harul Lui.

Fără îndoială că în realitatea umană există diversitate, că opiniile şi sentimentele diferă. Aceste diferenţe de păreri, simţăminte, gânduri şi de inteligenţă provin dintr-o necesitate a existenţei speciei umane, căci diferenţele gradelor de existenţă ale creaturilor se manifestă în nenumărate forme. De aceea avem nevoie de o forţă universală care să domine gândurile şi sentimentele tuturor, mulţumită căreia aceste diviziuni să nu mai aibă nici un efect şi toţi indivizii să fie aduşi sub influenţa unităţii omenirii. Ni se pare limpede ca lumina zilei că această forţă supremă în lumea oamenilor nu poate fi decât iubirea de Dumnezeu. Ea aduce neamuri dintre cele mai diferite la adăpostul cortului afecţiunii şi împacă, în cea mai mare iubire, neamurile şi familiile ostile şi antagonice.

Gândeşte-te câte rase, popoare, familii şi ginţi s-au reunit în umbra Cuvântului lui Dumnezeu, după venirea lui Hristos, prin puterea iubirii de Dumnezeu. Separări şi învrăjbiri de mii de ani au fost complet uitate şi anihilate şi ideile de rasă şi patrie au dispărut, luându-le locul comuniunea sufletelor; cu toţii au devenit adevăraţi creştini spirituali.

A treia virtute umană este bunăvoinţa, temelie a faptelor bune. Unii filozofi au considerat intenţia ca superioară acţiunii, căci bunăvoinţa este lumina absolută, purificată de necurăţeniile egoismului, duşmăniei, înşelătoriei. Pe când, o acţiune, deşi în aparenţă generoasă, poate fi în realitate dictată de lăcomie. Un măcelar, de pildă, creşte o oaie şi are grijă de ea, însă această acţiune dreaptă a lui este dictată de dorinţa de profit prin tăierea bietei oi. La fel, câte fapte bune nu sunt dictate de rapacitate! Bunăvoinţa este însă mai presus de asemenea impurităţi.

Într-un cuvânt, o faptă bună este completă şi desăvârşită atunci când în ea se reunesc cunoaşterea şi iubirea de Dumnezeu, interesul, entuziasmul şi bunăvoinţa. O faptă lăudabilă, dar nesusţinută de cunoaşterea şi iubirea de Dumnezeu, precum şi de o intenţie sinceră, nu este împlinită. Fiinţa umană trebuie să reunească în sine toate virtuţile pentru a fi desăvârşită. Sigur că vederea este deosebit de preţioasă şi apreciată ca atare, dar trebuie secondată de auz; auzul este foarte apreciat, dar trebuie să i se asocieze facultatea de a vorbi, iar aceasta este foarte importantă, dar trebuie să se bizuie pe raţiune şi aşa mai departe. Acelaşi lucru este valabil pentru celelalte puteri, simţuri, organe şi membre ale omului; numai când acestea există în acelaşi timp, omul este desăvârşit.

Într-adevăr, în prezent întâlnim oameni care doresc binele tuturor şi se îndeletnicesc, după puterile lor, cu protejarea celor slabi şi ajutorarea celor săraci şi care trudesc cu entuziasm pentru înfăptuirea păcii şi bunăstării generale. Cu toate că din acest punct de vedere ei pot fi consideraţi perfecţi, dacă sunt lipsiţi de cunoaşterea şi iubirea de Dumnezeu, sunt imperfecţi.

Galen, medicul, în cartea sa în care comentează dialogul lui Platon despre arta guvernării, afirmă că principiile fundamentale ale religiei au o mare influenţă în edificarea unei civilizaţii desăvârşite, explicând că: „ Marea masă nu poate înţelege un lanţ de explicaţii raţionale ci are nevoie de simboluri vestind răsplata şi pedeapsa lumii celeilalte. Ca o dovadă a acestei afirmaţii stă faptul că există astăzi oameni, care se numesc creştini şi care cred în răsplată şi pedeapsă, o sectă ale cărei fapte frumoase sunt asemenea celor ale adevăraţilor filozofi. Se vede limpede că nu se tem de moarte, că nu cer altceva decât dreptate şi echitate, fiind de aceea consideraţi drept adevăraţi filozofi”.

Vedeţi dar cât de sincere, entuziaste, spirituale şi prieteneşti erau faptele bune ale creştinilor, dacă şi un medic filozof precum Galen, care nu era de origine creştină, aduce mărturie depre înalta moralitate şi virtuţile acestor oameni, considerându-i chiar adevăraţi filozofi. Aceste virtuţi morale nu au fost dobândite pur şi simplu prin fapte bune. Dacă virtutea nu ar consta decât în dobândirea şi dăruirea de bine, atunci de ce nu preamărim lampa aceasta care ne luminează încăperea – căci, fără îndoială, această iluminare este un lucru bun? Soarele face ca toate făpturile pământeşti să se dezvolte dăruindu-le lumină şi căldură: poate oare exista un bine mai mare? Dar pentru că binele acesta nu provine din bunăvoinţă, cunoaştere şi dragoste de Dumnezeu, el este nedesăvârşit.

Însă, dacă un om îi oferă altuia un pahar cu apă, cel din urmă îi mulţumeşte cu recunoştinţă. Un om nechibzuit ar spune: „ Soarele ,care dă lumii lumină, acest suprem dar care ni se oferă prin el, trebuie să fie adorat şi lăudat. Dacă lăudăm un om pentru un simplu gest amabil, cum să nu fim recunoscători sorelui pentru bogatele sale daruri”? Reflectând atent, vom descoperi însă că cel mai mic gest amabil al omului provine din sentimente conştiente şi de aceea este demn de laudă, în timp ce lumina şi căldura soarelui nu se datorează sentimentelor şi conştiinţei sale. De aceea, nu sunt nici vrednice de laudă şi nici nu impun recunoştinţă sau mulţumire. Tot aşa, nici o faptă bună a vreunui om nu este lăudabilă, dacă nu izvorăşte dintr-un sentiment sincer, din cunoaşterea şi iubirea de Dumnezeu. Ea rămâne deci imperfectă. Şi totuşi, dacă ne gândim bine, înţelegem că şi faptele bune ale celor care nu-L recunosc pe Dumnezeu izvorăsc în fond tot din valorile învăţăturilor divine. Cu alte cuvinte, Profeţii din trecut i-au îndemnat pe oameni să înfăptuiască aceste acţiuni, explicându-le frumuseţea şi efectele lor benefice. Aceste învăţături s-au răspândit printre oameni, ajungând la ei în mod succesiv, întorcându-le sufletele spre aceste desăvârşiri. Văzând că aceste fapte erau considerate frumoase, devenind un izvor de bucurie şi fericire, pentru semenii lor, oamenii le-au acceptat şi li s-au conformat.

Iată de ce, în realitate şi aceste acţiuni provin din învăţăturile lui Dumnezeu. Dar, pentru a recunoaşte aceasta este nevoie de o judecată dreaptă, nu de controverse şi discuţii. Lăudat fie Domnul, tu ai fost în Persia şi ai văzut cum, îndemnaţi de sfânta adiere a lui Bahá’u’lláh, persanii s-au înfrăţit cu omenirea. Înainte, dacă întâlneau pe cineva de alt neam , îl supuneau la chinuri, plini de ură, duşmănie şi rea voinţă. Mergeau până acolo încât aruncau cu noroi în străini. Ardeau Evanghelia şi Vechiul Testament şi se spălau pe mâini după ce se murdăreau atingându-le. Astăzi, majoritatea persanilor recită sau cântă, după cum se şi cuvine, versetele acestor două cărţi la adunările şi întâlnirile lor şi le desluşesc învăţătura ezoterică. Ei arată ospitalitate faţă de duşmani şi se poartă cu lupii cei sângeroşi cu îngăduinţă, precum gazelele din câmpiile iubirii de Dumnezeu. Aţi văzut care erau pornirile şi obiceiurile dinainte al persanilor. Oare ar fi fost posibilă această transformare a moravurilor, această îmbunătăţire a purtării şi a cuvintelor fără iubirea de Dumnezeu? Pentru numele lui Dumnezeu, nu. Dacă am vrea să introducem astfel de moravuri cu ajutorul ştiinţei şi instruirii, nici după o mie de ani ele nu s-ar răspândi în sânul maselor largi.

Astăzi, prin iubirea de Dumnezeu, ele au ajuns la aceste mase cu cea mai mare uşurinţă.

Luaţi aminte, voi, cei înzestraţi cu inteligenţă!
INDEX
INDEX
Aron,134
'Abdu'l-Bahá, 50n
Acţiuni; vezi Fapte
Adam, 72-73
acest ciclu a început cu, 127-128
cauza vieţii fizice a omului, 95-97
semnificaţia lui, şi Eva, 98-101
Adevăr,
condiţiile căutătorului de adevăr, 34-35
investigarea lui,39-40
'Akká, (Cea mai mare închisoare), 26,28,32n
'Alì, 41,42
explicaţii şi comentarii, 43
puterea lui, asemenea lui Iosua, 42
Alfa şi Omega, 164,216
Animal
lumea sa, 62,63

nu poate percepe realităţile intelectuale, 148-149

spiritul său, 115, 164
Apa este simbolul cunoşterii şi vieţii, 75
Apostolii Vezi Iisus Hristos, discipolii Săi
Aristotel, 16, 222
Astrologie,

Soarele Realităţii răsare în diferite puncte ale zodiacului,60

Astronomie,
curbura orizontului, 148-149

elementele orizontului sunt interconectate, 190-191

în Coran, 22
Atomi,

Similari cu cele mai mari corpuri din univers, 144

Atribute; vezi caracter; Omul, puterile şi virtuţiile sale;

Spiritualitate
Avraam, 13-14, 72
consecinţele exilului Său, 13-14
urmaşii săi, 14, 166-167
Báb, 23-24,46
Bahá’u’lláh recunoaşte ţi Î-l susţine pe, 25
descedent al lui Avraam, 13, 166-167
erudiţia Sa, 23
martiriul lui, 46
născut din legea lui Muhammad,55
proorociri ale Lui şi despre,
(vezi Profeţii)
referiri la El, ca Hadrat-i-A'lá
(Înălţimea Sa), 23n
Punctul Primordial, 55
toiag de fier, 56
Bábíi, persecuţia lor, 25
diversitatea lor, 53
pot deveni poporul Soarelui Realităţii,172
Bahá’u’lláh, 25-31
a educat mii de oameni, 31
Báb recunoaşte şi Îl susţine pe, 25
Cauza Sa susţinută, 27-32
declaraţia Sa, 38n
desăvârşirea lui, 119-120
descedent al lui Avraam, 166-167
dovezi, afirmaţii, 32-37
efectul prezenţei lui, 29-32
erudiţia Sa, 26-27
cunoaşterea limbii arabe, 30
exilarea Lui, 27-29
la 'Akká, 28,29, 32n
efectele exilării, 13-15
minunile Sale
atributelelui, 30,32
nu sunt dovezi decisive, 32
se oferă să înfăptuiască o minune, 26-28, 36
numit şi,
Astrul sublim, 99-100
Condeiul Suprem, 221

Jamál-i-Quidam (Frumuseţea Preexistentă sau Străveche), 25n

Lumina Realităţii, 32
Numele Cel Mai Mare, 119-120
Ramura Divină, 53
Ramura Incomparabilă, 53

profeţii ale Lui şi, referitor la, (vezi Profeţii) puterea lui, 31

rangul lui,
diferenţa între El şi alte Manifesări, 120
Manifestarea supremă pentru ciclul adamic, 128
Manifestarea universală, 48
'ulamá n-au putut răspunde epistolei lui, 30
Scrierile lui,
Epistola legământului, 50, 50n

Kitáb-i-Aqdas( Cartea cea mai Sfântă), 52, 136n, 184

Kitáb-i- Íqán, 89
Suriy-i-Haykal, 29
Tabletele către regi, 29
trezit de adierile Celui Preaslăvit
Barbara, Sfânta,
Bătrâni, cei douăzeci şi patru, 48
Biblia, profeţiile ei, (vezi Profeţiile)
simbolismul ei, 68

(vezi şi Explicarea versetelor Bibliei, Profeţii, Simbolism)

clerul n-a înţeles, 85
Biblia, Explicarea versetelor
Apoc., cap. 11; 39-50
Apoc. 12: 1-6; 55-57
Apoc. 21: 1-3; 54-55
Apoc. 22:13; 167
1 Cor. 15:22; 79-80
Dan. 8:13-14, 17; 35-36
Dan. 9.24, 25; 35
Dan. 12:6-7, 11-12; 37
Deut. 3:26;133
Fac.1:26; 146
Fac. 2:16-17, 3-5, 11-15, 23, 97
Fac. 9:25; 161
Fapt. 15:20; 75
Ies. 20:4-5; 131
Iez. 30: 1-3; 46
Ioan 1:1; 121, 123, 128, 156
Ioan 1:12-13; 72
Ioan 1:13; 166
Ioan 1:19-21; 105
Ioan 3:5; 166
Ioan 3:6; 81
Ioan 3:13; 83, 88
Ioan 6:26, 34, 36; 78
Ioan 6:38; 83
Ioan 6:51; 78, 96, 99
Ioan 6:63; 78
Ioan 12:40-41; 81
Ioan 14-11; 121, 157
Ioan 16:12-13; 86
Ioan 17:5; 92
Ioan 17:21; 157
Isaia, 88
Isaia 11:1-10; 50
Isaia 43:1;133
Luca 11:2; 123
Mat. 3:13-15; 73
Mat. 5:39; 207
Mat. 6:9; 123
Mat. 8:22; 81, 100, 207
Mat. 12:31-32; 101
Mat. 16:18; 107
Mat. 19:16-17;
Mat. 22:14; 103, 104
Mat. 24:3; 36
Mat. 24:29-30; 88
Mat. 26:26; 79
Num. 20:13; 133
Rom. 9:21; 191
Rom. 14:14; 75
Tit. 1:15; 75
Biserica catolică, papii, 108-110,131
Boală; vezi Sănătatea şi vindecarea
Bogăţia,
adevărată, 61-62
moderaţia ei, 211
Botez, 73-77
al lui Hristos, 73-74
al copiilor, 76
Brahma, 80
Buddha, 130-131
Calităţi; vezi caracter; Căutători;
Spiritualitate
Calităţi moştenite,165
Canaan, 166
Caracter, vezi şi Om
calităţile omului, 181-182
diferenţele dintre oameni, 165-167
însuşirile pozitive, 61-62
înăscut şi dobândit, 10-171
Omul Desăvârşit este asemenea trestiei, 38
virtuţiile apar prin puterea lui Dumnezeu,62
Cartea cea mai Sfântă,51,135n,183
Casa Dreptăţii,136,136n, 137
Casa Universală a Dreptăţii
infaibilitatea ei,136,136n, 137
Căinţă,73-74
Căutătorul
calităţi ale,34

trebuie să fie asemenea fluturelui şi privighetorii, trebuie să caute Soarele Realităţii, 60-61

nu locul în care răsare, 60-61
Cel Fagăduit, 86
Cer; vezi Împărăţia lui Dumnezeu
Chinuri; vezi Încercări
Ciclul divin al Celui Atotputernic,
Ciclu(ri)126-127; 130-131
Adamic, 126-127
în lumea materială, 57-58
reînoite de Sfântul Duh, 115
spirituale ale Profeţilor, 57-60
universal, 126-127
Cina cea de Taină, 79
Civilizaţie,
depinde de educatori, 9
a lui Israel, 15
Comuniune, vezi Euharistie,
Confucius, 130
Copernicus, 32
Copii,
moartea lor, 185

trebuie să ceară iertare pentru păcatele părinţilor;179

Copac,
Binecuvântat, 47
Al vieţii(al binelui si al răului)97-100
Zaqqum, 218, 218n
Coran, 21-22
explicarea versetelor,
Sura 19:17; 86,
Sura 23:14; 179; 220,
Sura 36:35; 86,
Sura 37:180, 287,
Sura 48:1-2; 165-166,
Sura 59:2, 288,
mişcarea pământului, 21-22
numit şi Furquan, 44-44n
Creaţie; vezi si Existenţa; Univers
anihilarea materiei imposibilă, 159-160
atributele lui Dumnezeu impun, 214
bunătatea ei, 167, 202
Creatorul a avut întotdeauna o, 214
desăvârşirea ei, 140-141
la început materia a fost una, 142-143

lumea creaţiei impune apariţia spiritului uman, 157-158

omul nu poate crea, 143
Credinţa înseamnă viaţă veşnică,104
Creştinism,

biserica lui Dumnezeu este intemeiată pe o stâncă, 107

botez, 73-77
decăderea ei, 128-129
duşmănia între Islam şi, 20
Euharistie, 79
Papi, 107-109, 129
Rusalii, 85
Trinitate, sensul ei, 88-89
Creştini,
Desăvârşirea lor, atestată de Galen, 230
Muhammad i-a apărat, 20
Crimă şi criminali,
cauza este ignoranţa,208-209
educaţia necesară pentru a preveni, 206-208
pedepsirea,
comunitatea responsabilă pentru, 204, 207-208
scopul ei, 204, 207
răzbunarea, condamnabilă, 204
uciderea, 204
Cunoasterea, 86, 108-109, 182
condiţiile diferite, un obstacol, 170-171
două feluri, 66, 124-125
lui Dumnezeu, vezi Dumnezeu
patru metode de dobândire, 226-227
simboluri ale
luminii, 66-67
apei, 73-74
David,130
Dávudí, Siyyid, 30
Destinul(predestinare)110, 188
vezi si Libertatea voinţei
Divinitatea ; vezi Dumnezeu
Doctori, 76, 124-125
Galen, 15, 230
îi mint pe pacienti, 167
Manifestările sunt asemenea, 76, 124-125
Pacientul trebuie să asculte de, 141
Domnul Oştirilor, 34-35, 46
Dreptatea, 173, 204
Druizi, 220
Dumnezeu, 116-119, 135, 178, 214
a părut ca o coloană de foc, 67
apropierea de El, bogăţia lumii de apoi, 173
Creatorul a avut întotdeauna o creatie, 214-215
cunoaşterea lui de către om este
temelia mântuirii, 183
gloria supremă a lumii, 228
incognoscibil, 116-118, 170-171
numai prin Manifestări, 116-117, 171
cunoaşterea viitorului nu este şi cauza Lui, 110
Cuvântul Lui, 92-93, 98-99, 121-122
Fără început şi fără sfârşit, 121-122
Desăvârşirea lui, 154-155
manifestată în Realitatea lui Hristos, 161-162
străluceşte în realitatea omului, 153-154
dovezi ale existenţei lui, 7-8
dreptatea lui, 174
emanaţia de la, 159-162, 224-225
graţia lui, 179
imperfecţiunea imposibilă, 117
iubirea de, focul este simbolul ei, 46-48

lipsa ei are drept rezultat imperfecţiunea, 233-234

rodul existenţei umane, 228-230
Împărăţia lui, 57
Îşi încearcă făpturile, 25-26
Legea lui
divizată în două părţi, 39-40
femeia ca simbol, 53, 55
ignorarea ei, scuzabilă, 204-205
Noul Ierusalim este, 53
natura dominată de, 5-6

manifestarea lui în creaturi este imposibilă, 159, 162, 223-225

omul depinde de, 191-192
preexistenţa lui, 159
separarea de El, chinul del mai mare, 203
separate în două, 39-40

slava cea mai inaltă a omenirii, spiritul lui, 186

timpul inexistent pentru, 92, 120-121, 123
unitatea lui si conceptul Trinităţii, 90-91
Esenţa Unităţii, 142, 170-171
sistemul divin este unul, 153-154
stabilită de Avraam, 11-12
ziua lui, 46-48
Economie; vezi Practici comerciale
Educaţie, 9-10
Divină, 9-10
influenţa ei materială, 166
pentru a preveni crima, 207-209

rolul Manifestărilor în educarea omului, 9-12, 182

spirituală, 9-10
umană, 9-10
Educatori; vezi Manifestările lui Dumnezeu.
Egipteni, tăgăduirea lui Muhammad
distrugătoare pentru ei, 40-42
Euharistie, 78-79
Eva, 97-100
reprezintă sufletul bărbatului, 98-99, 100
Evoluţie, 150-151, 155-156
a pământului, 38, 143-144

a omului, 71-72, 120, 153-148, 143-145, 150-152, 151-152, 155-156

Evrei,

Hristos refuzat de, 88-89, 92-93, pentru că erau legaţi de orizontul lui Moise, 59-60

Muhammad i-a protejat, 20
se vor aduna în Israel, 52
urmează legea nu raţiunea, 204-205
Existenţă, vezi şi Creaţie, preexistenţă.
cauzele, 214

condiţiile şi rangurile, 103-104, 181-182, 191-192

limitate la slujire, profeţie şi Divinitate, 178

materială este relativ inexistentă, 186-187, 213, 214-215

mişcare(progres şi regres) necesară pentru, 180
nonexistenţă, nu poate deveni, 142, 160, 215

omul nu poate progresa dincolo de pragul său, 181-182

desăvârşirea sa, nelimitată, 178
iluzie şi realitate, 213
lumea ei n-a existat fără om, 153-154
repetarea imposibilă în, 216-217
semnele ei nu pot apare din nonexistenţă, 173

Fabrici, legi privitoare la; vezi Practici comerciale

Fapte,
caritabile pot obţine iertarea, 179
doar bune nu e suficient, 183, 227, 228-230
Filosofi,
Aristotel, 16,221
Platon, 16
Socrate, 15
Filosofie, 226-227
Foc,
Dumnezeu a apărut sub forma unei coloane de, 67
simbol al iubirii lui Dumnezeu, 73-74
Furqán, 44
Galen, 15, 229
Galileo, 22
Gradina Eden, 97-100
Greve, 210, 212
Hagar, 13
Hasan’Amú, Mullá, 26-27
Hipocrate, 15-16
Hristos, vezi Isus Hristos.
Iacov, 13, 133
Iad, 172-173
Ibn-Nawfal, Varaqat, 37
Ieremia, 130
Ierusalim, 39, 43
divin, 48-49
Noul, 53
Iezechiel, 130
Ignoranta, 109
simbolizată prin întuneric, 67
Ilie,
reîntoarcerea lui, 34, 220
Ioan Botezătorul a fost, 105-106
Imaginaţie, 164, 193-194
Imami,
Simbolizaţi prin douăsprezece stele, 54
Imperfecţiuni; vezi Desăvârşiri.
Când ajung la desăvârşire devin eterne, 121
condamnabile, 104
Echivalente cu moartea, 95
sunt chinuri, 203
Imperiul otoman, luna simbolului său, 54
Infailibilitatea, două feluri, 135-137
Influenţa spirituală asupra materiei, 189-190
Inteligenţa; vezi şi Cunoaştere, Minte, 5-6, 10
Inventare, puterea de, 114-115, 147-148
Iran, vezi Persia
Isaac, 166
Isaia, 130
Islam; vezi Muhammad.
duşmănia între creştinism şi, 20
înflorirea şi decăderea sa, 40-44
înfraânt de Omeiazi, 42-44, 54-55,
Profeţiile sale; vezi Profeţii.
Mihdí şi Mesia sunt aşteptaţi de, 34
Tradiţii false, 21
U’lamá nu i-a putut răspunde lui Bahá’u’lláh, 29
Ismael, 13, 166
Israel, evreii se vor aduna în, 52
Israelitii, 15, 17
Isus Hristos, 17, 121
ar fi acţionat ca Muhammad, 19-20
botezul lui, 73-74

Cuvântul lui Dumnezeu a existat inainte de întruparea lui, 92-93

desăvârşirea Sa, 96, 118-119
numit Cuvântul, 161-162
desăvârşirea lui Dumnezeu
manifestată în El, 156
descedent al lui Avraam, 13-14, 165-173
diferenţa dintre el şi alte Manifestări, 118-119
discipolii Săi,
născuţi din Dumnezeu, 172-173
nu pot deveni niciodată Hristos, 180
pogorârea Sfântului Duh, 85-88
dovezi, 80-81
Împărăţia Sa, 173-176
Întoarcerea, 34-35, 88-89
Învierea, 83-84
Legea mozaică abrogată, 17, 75-76
lucrarea Sa,
cauză a vieţii spirituale a omului, 94-96
educaţia a unsprezece oameni, 31
împlinită, 11-12, 81-82
educaţia a unsprezece mii de oameni, 31
împlinită, 11-12, 81-82
eliminarea lumii, 30-31
pomul vieţii, plantat de El, 98-99
unirea a diferite popoare, 11-12, 228-229
martiriul Său, 83-84, 95-96
minunile după, 32-33
Moise şi Ilie se întâlnesc, 188
Naşterea Lui, 88-89
Din Sfântul Duh, 17, 69-70, 94-95
Mareţia datorată desăvârşirii, nu naşterii, 71-72
n-a fost o odraslă din tulpina lui Isaia, 50-51
numit şi
Rúhú’lláh, 77n
Cuvântul lui Dumnezeu, 118
pâinea şi vinul,78-79
porumbelul ca simbol,67
profeţii privitoare la, 34-36
refuzul lui, 54-56, 59-60, 89, 92-93
„Tatăl este în Mine”, ca simbol venit din cer, 67
Trinitate, semnificaţia, 90-91
Iertare, 180-181, 204-205
Inteligenţa primară(Voinţa Primară)
Ioan Botezătorul, 73, 75-77
Ilie reîntors, 105-106, 220
Iosif, 13
Iubirea de Dumnezeu, 228-229
Iudaism; vezi Moise, Profeţii.
Împărăţia lui Dumnezeu, 47, 186-187
Încercări,
Închisoarea supremă: vezi Akká.
Întoarcerea, semnificaţia ei, 105-106, 220
Inţelegere; vezi Cunoaştere.
Învăţătură; vezi Cunoaştere.
Înviere, 57-58, 83-84
Judecată de apoi, ziua, 48
Khadíjah(soţia lui Muhammad), 37

Kitáb-i-Aqdas (Cartea cea mai Sfântă), 51-52, 135n, 183

Kitáb-i-Haikal, 29
Kitáb-i-Íqan, 88, 88n, 181-182
Lampa: vezi Lumina
Legământ, Epistolă, 48
Lege
divină a lui Dumnezeu, 48
femeia, ca simbol, 53-54
împărţită în două, 39-40
necunoaşterea ei, scuzabilă, 204
în Noul Ierusalim, 53
supunere faţă de, 136-137
Manifestarea aduce o Lege Sfântă, 124-125

Trebuie să se schimbe aşa cum se schimbă şi omul, 49, 76-77

Libertatea voinţei: vezi si destin, 191-192
Logica, 226-227
Lot, 13
Lume, vezi Pământul.
Lumea de Apoi; vezi Viaţa după moarte.
Lumea minerală, 61, 181
Lumea vegetală, 61, 114, 163, 181
Lumina, 119
imaginea lămpii şi, 122-123
simbolizează cunoaşterea, 67
Luna, ca simbol al Imperiului Otoman, 54
Manifestare şi emanare 161-162

Manifestări ale lui Dumnezeu, 67, 101-102, 116-119, 128-129, 168-169 vezi si Manifestarile Individuale: Avraam; Báb; Bahá’u’lláh; Buddha; Isus Hristos; Muhammad.

aribute şi privilegii ale puterii divine intelectuale, 168

cunoaşterea divină nu e dobândită,124-125

desăvârşirile manifeste, atributele lui Dumnezeu, 117-119, 161-162, 171

infailibilitate, 135-137
inseparabile de harul lui Dumnezeu, 122-123
puteri divine, 11-12
puteri supranaturale, 80-82
reflectă Soarele realităţii, 90, 116-117, 171
semne de grandoare din copilărie, 122-123
Cel Făgăduit a venit după Hristos, 86-87
cicluri, 57-59, 126-127, 130-131
desăvârşirea, 9-12, 119-121,

Hristos şi Bahá’u’lláh posedă desăvârşirea manifestărilor trecute şi chiar mai mult, 118-119

Omul Perfect, 90, 137, 154, 171
diferenţa dintre, 118-119
două feluri de Profeţi, 130
două sunt aşteptate de oameni, 34
existenţa lor n-are început şi sfârşit, 120-121
Omul Perfect a existat dintotdeauna,154
influenţa lor, 11-12, 128-129
înălţarea, 122-123
întoarcerea, semnificaţia ei, 105-106

învăţăturile lor se schimbă odată cu schimbările omului, 75-77

legile materiale s-au schimbat în fiecare ciclu, 40

Legea lui Dumnezeu, dată de, 125
necesitatea de a le urma, 136-137
mediere, 179
mustrările lor, pentru popor, 132-134
necesitatea supunerii, 228-231
rangurile şi condiţiile sunt trei, 120-121, 169
recunoaşterea lor, 101-102
refuzul lor, 101-102
de neiertat, 101-102
scopul lor
educarea umanităţii, 10-12, 133, 182
grădinari ai lumii, 152
medierea între Dumnezeu şi creaturile Sale, 115
universală, Manifestare, 47
viitorul revelat, 110
viziuni ale, 193-194
Martiriul Bábíilor; vezi şi Încercări, 23
Medicina; vezi sănătate şi vindecare
Mediere, 178-179
Mihdí, 34
Minciuna, 203
josnică, 167
Minte,
este puterea spiritului uman, 163
nu are existenţă exterioară, 202
Minuni, 80-82
atribuite lui Bahá’u’lláh, 30, 32-33
se oferă să facă minuni, 26-27, 30-31
nu sunt dovezi decisive, 32-33, 80-82
semnificaţia interioară, 33-34
Mistere divine, 98
ale existenţei, există în om, 182
omul investighează, 146-147
Moise, 15-16
descedent al lui Avraam, 13-14, 166
legea lui, abrogată de Hristos, 17, 76
mustrarea lui adresată Israelului, 133
Moartea; vezi Viaţa după moarte.
Morţii
comunicarea cu spiritele, 193-194
semnificaţia, 48, 81-82, 100, 213
Muhammad, 18-22, 40-45
acţiune militară defensivă, 18, 20
caliatea lui de Profet, asemenea lui Moise, 41-42
creştinii protejaţi de El, 20
descedent al lui Avram, 13-14, 166
evreii, apăraţi de, 20

începutul misiunii de profet a fost ţinută secret, 37

Legea lui Dumnezeu a coborât asupra lui, 53-54
legile lui, 40-41
mustrările, pentru popor, 133-134
Pantateuhul şi Evanghelia, promulgate, 21
persecutarea lui, 18-20
profeţiile despre; vezi Profeţii.
puterea lui, 42
Muhammad-Aliy-i- Bárfurushi, 45, 45n
Muntele Carmel, 29
Muzica, puterea, 189-190
Napoleon III, Împăratul Franţei, 29, 29n
Násiri’d-Din (sahul Persiei), 29, 67n
Naşterea Spitituală, 172

Natura; vezi şi Pământul, lumea materială, cicluri ale lumii materiale, 57

corpul uman este captivul, 95
Dumnezeu stăpâneşte, 6
lumea animală, 61-62, 114
lumea minerală, 61
lumea vegetală, 61, 114
omul se poate împotrivi, 148
unirea dintre mascul şi femelă, 69
Necredincioşi

diferenţa dintre cei buni, păcătoşi şi cei răi, 183

Noe, canaan nu e descedentul său spiritual, 166
pot fi iertaţi după moarte, 179
Nonexistenţă, vezi Existenţa.
Nusairi, 220
Omeiazi, 42-43, 54-55
Omul, 7-8, 181-182

asimilarea animalelor este o cinste pentru ele,61-62

caracterul său, vezi Caracter.
condiţia
cunoaşterea este de două feluri, 66-68
diferenţa între om şi animal 146-147
nu poate crea, 143

este sfârşitul imperfecţiei şi începutul desăvârşirii, 175

schimbări, 75-77
desăvârşirea sa, 143
dobândită trecând prin condiţiile existenţei, 157

diferenţa între cei buni,cei pacătoşi şi cei răi, 183

Dumnezeu neînţeles pentru, 116-119
educat de Manifestări,9-12
evoluţia sa, 70,120,142-149, 150-152, 155-156

a fost dintotdeauna o specie mai distinctă, 144-145, 151-155

existenţa sa, 153
Adam, cauză a vieţii fizice, 94-95
Hristos, cauza a vieţii spirituale, 94-96

constituie raţiunea existenţei universului, 155-156

creat de Dumnezeu, 7
emanaţie a lui Dumnezeu, 159-160, 161-162
Manifestaţia perfectă a existat dintotdeauna, 154
străveche, 126-127
viaţa trupului, cauzată de spirit, 157-158
inteligenţa lui, 5-6
libera voinţă a, 191-192

mustrat de Dumnezeu prin Manifestarile Sale, 134-140

puteri şi virtuţi ale, 61-62
apar prin puterea lui Dumnezeu, 62
cinci puteri interioare sau spirituale, 164
perceperea realităţiilor intelectuale, 147-148
pot rezista naturii, 147-148
puterea de a inventa, 146
spirit al, vezi Spirit.
virtuţiile sunt răsplata acestei vieţi. 172-174

trupul poate fi incapabil de a reflecta spiritul, 176-177

Oraşul sfânt, semnificaţia lui, 39-40, 53-54
Orbire, spirituală, 80-81
Pace, instaurarea, 47, 50-52
Panteism, 219-225
Papi, 107-109, 131
Paradis, 172-174, 175-186
Pavel, 75
Păcat, 94-95
ataşament faţă de lumea fizica, 98-100

deosebirea dintre cei buni, cei păcatoşi şi cei răi, 183

faptele bune ale celor drepţi sunt păcate pentru Cei Apropiaţi Lui, 100

Pământul
desăvârşirea lui este fertilitatea, 61
lumea contigentă este sursa imperfecţiunii, 7-8
linia curbă, 147-148
evoluţia lui, 120, 143-144, 153-154, 155-156
teoria materialistă a formării sale, 69-70
transformarea lui ăn acest ciclu, 51-52
Parinţi,

copiii trebuie să implore iertare pentru părinţi, 173

Perfecţiune,
a lui Hristos,96
fiecare rang al existenţei implică, 103-104
imperfecţiunea şi, 103-104, 120-121
infinită, 178-179, 182
a întregii creaţii, 140-141

a Manifestărilor lui Dumnezeu, 10-12, 90, 90n, 137

Omul Perfect, 90, 90n, 137, 154, 171
a spiritului uman, 114-115
toate lucrurile create perfect de la început, 155
Pedeapsa, a fi departe de Dumnezeu, 176-177
Persia,
Báb iluminat, 23-24
Bahá’u’lláh iluminat, 27-29, 230-231
decăderea ei, 25

refacerea ei depinde de învăţăturile lui Bahá’u’lláh, 31

soarele este simbolul ei, 54
Petru, 75, 107, 107n
Pitagora, 21
Planete, compunerea şi descompunerea lor, 142-143
Vezi şi Pământul.
Platon, 16, 21, 226-227
Porumbelul, simbolul său, 67
Practici comerciale, 210-212
moderarea veniturilor, 210-211
participarea la profituri, 211
grevele, 210-211
Predestinare; vezi Destin, libera Voinţă.
Preexistenţă, 92-93, 117-118, 159-160, 214-215
putere preexistentă, 168
realitate preexistentă, 170
Primavara, 57-58, 61, 115, 186-187
divină, 46
spirituală, 58
Profeţi; vezi şi Manifestări ale lui Dumnezeu

Profeţii, 33 vezi şi Biblia, explicaţia versetelor

Báb, privitoare la,
a doua nenorocire este apariţia, 46
data naşterii, 36-37, 39, 44-45, 54-56
martiriul, 45-46
toate profeţiile corespund, 55-56

vlăstar desăvârşit, născut din Legea lui Muhammad, 54

Bahá’u’lláh, privitoare la,
a treia nenorocire este apariţia, 46
balaurul cu şapte capete, 54-55
bătrâni, douăzeci şi patru, 47
chivotul legământului sau, 49
data naşterii, 36-37
Domnul Oştirilor manifestat în Ţara Sfântă, 28
odrasla din tulpina lui Isaia, 50-51
va instaura unitatea, 50-52
Hristos, privitoare la,
data naşterii, 35-36
două manifestări aşteptate de lume, 34
Întoarcerea, 88-89
Muhammad, privitoare la, 39-45
coroana cu douăsprezecestele, 54
doi măslini, 40
doi martori îmbrăcaţi în saci, 40
femeia invăluită în soare, 54
intâia nenorocire este apariţia, 46

privitoare la Napoleon III (impăratul Franţei), 29-30

fulgere, glasuri şi tunete, 48-49
Ierusalim, Noul, 53
Împărăţia Spirituală Divină va fi instaurată, 46
îngerul al şaptelea, 46
judecata celor morţi, 48
lupul va paşte împreună cu mielul, 50-52
nenorocire, intâia, a doua, a treia, 46
pamântul va fi transformat, 35-36
răsplata pentru cei care se tem de numele Tau, 48

Sfânta cetate va fi călcată în picioare, patruzeci şi două de luni, 38-39

Spiritul adevărului va veni, 86-87
stelele vor cădea pe pământ, 89
templul lui Dumnezeu deschis în cer, 48
trupuri moarte, pe străzi, 42
Ptolomeu, 219
Puterile omului: vezi Om.

Quddus(Háiji Mullá Muhammad-‚Aliy-i-Bárfurushi), 45, 45n

Ramura
Divină, 52
Incomparabilă, 52
Raţiunea, 226-227
Răul,
existenţa sa, 167,202
însuşirile satanice, 181-182
omul poate alege, 191-192
pomul binelui şi al, 97-100
pomul Zaqqum, 218
Reîncarnare, 216-220
Religie, 125
cicluri spirituale, 57-60, 115, 126, 130-131
instaurarea Împărăţiei Divine, 46-47
Legea lui Dumnezeu divizată în două, 39-40
ştiinţa şi, 108-109
susceptibilă de eroare, 227
Răzbunare, 204-205, 207-208
Ridván, sărbătoarea, 37n
Rumelia, 26
Rusalii, 85
Sabat, pedeapsa pentru încălcare, 77
Sacrificiul, 62
Lui Hristos, 95-96
Sănătatea şi vindecarea; vezi si Doctori, 197-198
boli,
cauzele lor, 197
sunt contagioase, 166, 195
tratamente medicale, 75-76, 124-125
spaima puternică poate cauza o boală, 195
vindecări fără medicamente, 195-196
prin dietă, 197-198
spirituale, 195-196
Săraci, grija de, 212
Sfântul Duh, 85, 91, 115, 120, 227
acceptarea sau refuzul său, 101-102
Hristos născut din, 17, 69-70, 94-95
pogorârea lui, 85-86
puterea de vindecare, 195-196
viaţa veşnică este darul, 186-187

Simbolism 66-68 vezi şi Biblia, explicarea versetelor;

Profeţii
a lui Adam şi Eva, 97-100
al apei este cunoaştere şi viaţă, 73-74
al botezului, 73-74
clerul n-a înţeles, 83-84
al focului, 73-74
al Ierusalimului (vezi Ierusalim)
al întunericului este ignoranţă, 66-67
al învierii, 83-84
al luminii este cunoaşterea, 66-67
al morţii, 48, 81-82, 100
al Oraşului Sfânt, 38-39, 53-54
al orbirii, 81-82
al păsării din colivie, 175-176
al pâinii şi al vinului, 78-79, 96, 99
al porumbelului, 67
al stelelor care vor cădea pe pământ, 88-89
al şarpelui, 97-98, 100
al surzeniei, 82
Simon; vezi Petru.

Simţuri(puteri), cinci interioare şi cinci exterioare, 164, 226

Siria, 43
Soare,
al Realităţii, 46-47, 83, 135, 162
este cauza vieţii şi iluminării, 128

imagine şi oglindă, 85, 90-91, 114- 115, 116-117, 122, 153-154, 157-158, 161-162, 171, 176-177

răsare în nenumărate locuri, 59-60, 90-91
se reflectă în Manifestările lui Dumnezeu, 90-91
simbolul Persiei, 54
Socrate 15
Sodoma, 42
Solomon, 130
Somn, 67-68; vezi Visuri
Spirit,
al animalului, 114
categorii, cinci, 114-115, 163
ceresc, 114-115
comunicare cu spiritele, 193-194
lui Dumnezeu, 87

Manifestările au suflet raţional, 120-121, 122-123

mineral, 61, 181
vegetal, 114, 163
Sfânt; vezi Sfântul Duh.
uman, 114-115, 119, 120, 146-149, 163
cauzează viaţa trupului, 158
după moarte(vezi Viaţa după moarte).
emană de la Dumnezeu, 161-162
a existat întotdeauna, 155-156
imortalitatea sa, 172-177, 187
mintea este puterea, 163

neafectat de vicisitudinile trupeşti, 123, 175-177, 184-185

necesitatea apariţiei în trup, 157-158
nelimitate de spaţiu şi timp, 186-187
este suflet raţional, 163, 168-169, 184-185
Spiritualitate,
Calităţile sale sunt contagioase, 166
naşterea spirituală, 172
Omul Perfect, 38
Perfecţiuni şi imperfecţiuni, 103-104

puterea trupească este slabă în comparaţie cu cea spirituală, 100

virtuţiile omului apar prin puterea lui Dumnezeu, 62

Suflet; vezi Spirit.
Supunerea faţă de Manifestări, 137
Suriy-i-Haykal, 29
Surzenia spirituală, 82
Şahul Persiei, Násiri’d-Dín, 29, 67
Şarpele. 97
ca simbol, 97-98, 100
Ştiinţă,
descoperiri, 114
progresul, 51
religie şi, 108-109
Tabletele către regi, 29-30
''Tatăl este în Mine'', 162
Teheran, 26
Teosofie, 218-219

Teste şi încercări; vezi Martiriu ale Baháilor, 31

Chin de două feluri, 203
Timp,
Cuvântul lui Dumnezeu în afara lui, 120-121
evenimente viitoare, cunoaşterea lui, 110
poate fi cunoscut prin visuri, 175
preexistenţa lui, 92-93, 117-118, 160

prezent, trecut şi viitor în lumea lui Dumnezeu, 123

universul nu are început, 142
Transmigraţiunea, 216-217
Trestia, Omul desăvârşit asemenea, 38
Triburi arabe,
barbaria lor, 18-19
Muhammad le-a educat, 21-22, 41-42
Trinitate,
Semnificaţia, 90-91
Unitate,
esenţa ei, 142, 171
instaurarea ei, 50-52
iubirea de Dumnezeu aduce, 229-230
Împărăţia ei, 98
panteism, 221-225
Pragul ei, 108-109
Univers,
desăvârşirea sa, 140
impune infinite forme de existenţă, 103-104
impune existenţa omului, 153-154
elementele sale sunt interconectate, 189
n-are început, 142
Vali, 30
Vedere, 164, 226
Venit, moderaţie, 210-211

Viaţa; vezi Existenţa după moarte, 172-174, 184-185

bogăţia ei: apropierea de Dumnezeu, 178
a copiilor, 185
impărăţia lui Dumnezeu în, 186
pasărea eliberată din colivie, 175-176
progresul spiritual continuă în, 178-182, 185

progresul spiritual prin rugăciuni, mediere şi fapte caritabile ale altora, în, 178, 184-185

răsplata în lumea de apoi, 173-174
separarea de Dumnezeu în, 187
eterna, 96, 99-100
credinţă este, 104
durează în veci, 79
pomul vieţii plantat de Hristos e, 98-99
Sfântul Duh da, 187
Viitor, vezi şi Timp.
visele îl pot revela, 175
secretele sale, revelate Profeţilor, 110
Visuri, 175, 194
Voinţă, 5-6
Zaqqum, copac, 218, 218n

Zodiac, Soarele Realităţii răsare în diferite semne ale, 59

Zorile; vezi Manifestările lui Dumnezeu,
Zoroastrieni, 34.

Table of Contents: Albanian :Arabic :Belarusian :Bulgarian :Chinese_Simplified :Chinese_Traditional :Danish :Dutch :English :French :German :Hungarian :Italian :Japanese :Korean :Latvian :Norwegian :Persian :Polish :Portuguese :Romanian :Russian :Spanish :Swedish :Turkish :Ukrainian :